ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 6236/2021

Ședința publică din data de 9 decembrie 2021

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal la data de 10.10.2018, astfel cum a fost modificată/precizată prin cererea depusă la dosar în data de 26.02.2019, reclamanta S.C. A. S.R.L. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, anularea deciziei nr. 16789/10.09.2018 emise de F.G.A., obligarea Fondului de Garantare a Asiguraților la soluționarea cererii de plată în fond în cadrul procedurii necontencioase stabilite de Legea 213/2015, precum și la plata sumei de 8345,45 RON reprezentând contravaloarea reparației autovehiculului x ca urmare a evenimentului din data de 12.07.2016, cu cheltuieli de judecată.

Prin sentința civilă nr. 1339 din 8 aprilie 2019 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a fost calificată excepția inadmisibilității capătului de cerere modificată/precizată privind obligarea la plata despăgubirilor, ca fiind o excepție de prematuritate.

A fost admisă excepția prematurității capătului de cerere modificată/precizată privind obligarea la plata despăgubirilor și a fost respins în consecință acest capăt de cerere, ca prematur formulat.

A fost respinsă în rest cererea modificată/precizată formulată de reclamanta S.C. A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, ca neîntemeiată.

Împotriva hotărârii pronunțate de instanța de fond a formulat recurs reclamanta, întemeiat pe motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., prin care a solicitat admiterea recursului, casarea sentinței recurate, admiterea cererii astfel cum a fost formulată și precizată.

În motivarea recursului, a arătat că prima instanță nu a avut în vedere împrejurarea că, la data la care a fost deschisă procedura de faliment, dosarul de daună era deja aprobat pentru plată, fiind ulterior preluat de Fondul de Garantare. În aceste condiții, FGA trebuia să facă doar plata despăgubirii, nu o analiză a dosarului și emiterea ofertei de plată, aceste etape fiind deja parcurse de asigurător.

A mai apreciat recurenta că obligația de a depune cererea de plată la fond îi vizează doar pe cei care până la data deschiderii procedurii de faliment nu au cerut acordarea acestora de la asigurător. În condițiile în care nici asigurătorul, nici Fondul de Garantare nu au comunicat reclamantei informații referitoare la intrarea în faliment, nu i se poate imputa acesteia că nu a respectat termenul de 90 de zile. Informațiile referitoare la sentința de faliment se publică doar în Buletinul Procedurilor de Insolvență care este accesibil doar practicienilor în insolvență, iar nu și unei societăți care nu desfășoară activități în domeniul insolvenței.

A susținut recurenta că termenul de 90 de zile stabilit de la data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii de faliment nu poate fi un termen de decădere din dreptul de a fi analizată pe fond cererea de plată și nici un termen de decădere din dreptul de a primi despăgubirea care a fost în prealabil stabilită și acceptată.

A solicitat recurenta respingerea excepției prematurității, având în vedere că prin precizarea la acțiune a solicitat în principal obligarea FGA la soluționarea cererii în fond, iar pe de altă parte, în urma analizării stării de fapt, respectiv a instrumentării dosarului de daună și a acceptării ofertei de plată înainte de deschiderea procedurii de faliment, instanța este în măsură să dispună admiterea petitului privind obligarea FGA la plata sumei stabilite reprezentând reparație autovehiculului.

Intimatul-pârât a formulat întâmpinare prin care a invocat excepțiile tardivității și nulității recursului, solicitând în subsidiar respingerea ca nefondat și menținerea sentinței instanței de fond ca fiind temeinică și legală.

La termenul de judecată din 9 decembrie 2021, Înalta Curte a respins excepțiile tardivității și nulității recursului invocate de intimat pentru motivele expuse în practicaua deciziei.

II. Soluția instanței de recurs

Analizând actele și lucrările dosarului, sentința recurată în raport cu motivul de casare invocat, Înalta Curte constată că recursul este nefondat.

2.1. Argumentele de fapt și de drept relevante.

Reclamanta a învestit instanța de contencios administrativ cu o acțiune prin care a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, anularea deciziei nr. 16789/10.09.2018 emise de F.G.A., obligarea Fondului de Garantare a Asiguraților la soluționarea cererii de plată în fond în cadrul procedurii necontencioase stabilite de Legea 213/2015, precum și la plata sumei de 8345,45 RON reprezentând contravaloarea reparației autovehiculului x ca urmare a evenimentului din data de 12.07.2016.

Prin decizia contestată a fost respinsă cererea de plată formulată de reclamantă, reținându-se că, prin raportare la prevederile art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/2015, aceasta a fost depusă după expirarea termenului legal de 90 de zile de depunere a cererilor de plată la FGA pentru asigurătorul B. S.A. în faliment.

Soluția primei instanțe de respingere a acțiunii este legală, fiind împărtășită și de instanța de control judiciar pentru că reflectă interpretarea și aplicarea corectă a prevederilor legale pertinente, în raport cu situația de fapt rezultată din probele administrate în cauză.

Înalta Curte apreciază că motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. este nefondat.

Astfel, potrivit art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/2015, "În vederea încasării indemnizațiilor/despăgubirilor, orice persoană care pretinde un drept de creanță de asigurări împotriva asigurătorului în faliment poate formula o cerere motivată în acest sens, adresată Fondului în termen de 90 de zile de la data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului sau de la data nașterii dreptului de creanță, atunci când acesta s-a născut ulterior. Cererea-tip de plată va fi prevăzută în reglementările emise în aplicarea prezentei legi."

De asemenea, art. 20 din Norma ASF nr. 16/2015 stabilește că, "Pentru încasarea de la Fond a indemnizațiilor/despăgubirilor, orice persoană care pretinde un drept de creanță de asigurări împotriva societății de asigurare trebuie să completeze o cerere de plată motivată în acest sens, conform modelului prevăzut în anexa nr. 6. Cererea de plată se poate depune începând cu data publicării deciziei Autorității de Supraveghere Financiară de închidere a procedurii de redresare financiară, în condițiile art. 22 din Legea nr. 503/2004, republicată, cu modificările ulterioare, și în maximum 90 de zile de la rămânerea definitivă a hotărârii de deschidere a procedurii de faliment. Pentru creanțele de asigurări născute ulterior rămânerii definitive a hotărârii judecătorești de deschidere a procedurii de faliment, cererea de plată poate fi depusă în maximum 90 de zile de la data nașterii dreptului de creanță al creditorului de asigurări."

Prin urmare, conduita oricărui creditor de asigurare era precis determinată prin actele normative evocate, fiind inserate condițiile și termenele în care-și pot exercita drepturile de a obține despăgubirile la care sunt îndreptățiți. Pentru realizarea acestor drepturi, persoanele interesate se pot raporta doar la dispozițiile legii și a actelor normative emise pentru organizarea și executarea legii cu relevanță pentru situația lor juridică.

Sub acest aspect, Înalta Curte apreciază că în mod corect a constatat prima instanță înregistrarea cererii de plată a reclamantei cu nerespectarea termenului reglementat de art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/2015, reținând că acest termen este unul imperativ, de sesizare a Fondului cu cererea de plată a persoanei ce se pretinde creditor de asigurare, nerespectarea acestuia atrăgând sancțiunea decăderii din dreptul de a mai formula cererea de plată.

Mai exact, s-a reținut că momentul de la care începe să curgă termenul pentru formularea cererii de plată în situația dedusă judecății este data hotărârii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului asigurătorului B. S.A., respectiv 17.03.2017, fiind incidente prevederile tezei I a art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/2015. În raport de aceste prevederi, dreptul de creanță al reclamantei s-a născut la data producerii riscului asigurat, aceasta formulând cererea de plată abia la data de 17.07.2018, cu depășirea termenului legal.

Înalta Curte constată că cererea de deschidere a dosarului de daună adresată societății de asigurare nu poate fi asociată unei cereri de plată adresată Fondului de Garantare a Asiguraților, conform Anexei nr. 6, în cauză fiind incidentă procedura de despăgubire prevăzută de Legea nr. 213/2015. Or, câtă vreme normele Legii nr. 213/2015 nu sunt abrogate sau declarate neconstituționale, ele se impun ca atare instanței de judecată în soluționarea cauzei de față.

Așa fiind, Legea nr. 213/2015 a fost publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 550 din 24 iulie 2015, iar Norma ASF nr. 16/2015 a fost publicată în Monitorul Oficial României, Partea I, nr. 667 din 2 septembrie 2015, ambele acte normative fiind accesibile oricărei persoane interesate și previzibile prin prisma clarității textelor menționate anterior.

Totodată, având în vedere art. 13 alin. (2) din Legea 213/2015 coroborat cu art. 17 alin. (2) și (3) din Norma ASF nr. 16/2015, este necontestat că Fondul a publicat pe site-ul său informații referitoare la demersurile necesare pentru obținerea de la Fond, de către creditorii de asigurări, a despăgubirilor/indemnizațiilor, informații ce cuprind date referitoare la Fond, cadrul legal aplicabil, condițiile și modalitățile de efectuare a plăților, date referitoare la documentele, condițiile și formalitățile ce trebuie îndeplinite pentru încasarea despăgubirii/indemnizației.

În fine, Înalta Curte reține că instanța de contencios constituțional, prin Decizia nr. 185/2020, a clarificat distincția dintre cererea de deschidere a dosarului de daună și cererea de plată adresată Fondului de Garantare a Asiguraților, cu privire la diferența dintre dreptul prevăzut la art. 12 alin. (1) din Legea nr. 213/2015 și dreptul prevăzut de art. 14 alin. (1) din aceeași lege.

Astfel, a reținut Curtea Constituțională că "prevederile legale criticate vizează dreptul creditorului de asigurări de a solicita Fondului de Garantare a Asiguraților deschiderea dosarului de daună, în vreme ce art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/2015 vizează dreptul creditorului de asigurări de a solicita Fondului de garantare a asiguraților indemnizația/despăgubirea. Ambele drepturi sunt acordate de către legiuitor cu condiția exercitării acestora într-un anumit termen, în sensul prevăzut de art. 2.545 alin. (1) din C. civ., potrivit căruia "Prin lege sau prin voința părților se pot stabili termene de decădere pentru exercitarea unui drept sau săvârșirea unor acte unilaterale. "Dreptul la solicitarea deschiderii dosarului de daună trebuie exercitat între data închiderii procedurii de redresare financiară și cea a denunțării contractelor de asigurare, dar nu mai târziu de 90 de zile de la data pronunțării hotărârii de deschidere a procedurii falimentului. În schimb, dreptul de a solicita despăgubirea/indemnizația trebuie exercitat în termen de 90 de zile fie de la data (1) rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului, fie (2) de la data nașterii dreptului de creanță, atunci când acesta s-a născut ulterior. Prin urmare, nerespectarea acestor două termene atrage, în mod necesar, sancțiunea decăderii, în înțelesul dat acestei noțiuni de art. 2.545 alin. (2) din C. civ., potrivit căruia "Neexercitarea dreptului subiectiv înăuntrul termenului stabilit atrage pierderea lui, iar în cazul actelor unilaterale, împiedicarea, în condițiile legii, a săvârșirii lor".

În acest context, Înalta Curte reține că prin formularea cererii de plată cu depășirea termenului prevăzut de lege, reclamanta nu a fost suficient de diligentă pentru conservarea drepturilor sale, astfel că interpretarea proprie dată textelor normative invocate de aceasta în cererea de chemare în judecată nu poate fi primită, termenele pentru exercițiul drepturilor subiective ale părților având ca scop stimularea activității procesuale a acestora prin sancțiunea instituită pentru nerespectarea lor, cum este și cazul de față.

Pe cale de consecință, câtă vreme reclamanta a depus cererea de plată la Fondul de Garantare a Asiguraților la data de 17.07.2018, după expirarea termenului de 90 de zile de la data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului asigurătorului B. S.A., respectiv 17.03.2017, soluția de respingere a acesteia ca tardivă este legală, urmând a fi menținută ca atare.

În ceea ce privește criticile referitoare la respingerea excepției prematurității, Înalta Curte reține că sunt nefondate, în mod corect apreciind instanța de fond că dreptul de a contesta cuantumul sumei stabilite administrativ nu s-a născut, cererea de plată nefiind soluționată pe fond.

În considerarea acestor argumente, Înalta Curte reține că instanța de fond a constatat în mod corect legalitatea actului administrativ contestat, pronunțând o hotărâre cu interpretarea și aplicarea corectă a dispozițiilor legale incidente situației de fapt stabilite.

2.2. Temeiul legal al soluției adoptate în recurs.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 496 din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de S.C. A. S.R.L. împotriva sentinței nr. 1339 din 8 aprilie 2019 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de S.C. A. S.R.L. împotriva sentinței nr. 1339 din 8 aprilie 2019 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Soluția va fi pusă la dispoziția părților prin mijlocirea grefei instanței.

Pronunțată astăzi, 9 decembrie 2021.