Decizia nr. 974/2022 — ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal — recurs împotriva sentinței nr. 2550/2019 a Curții de Apel București

Circumstanțele cauzei Prin cererea înregistrată la 28.07.2018, pe rolul Curții de Apel București, reclamanta S.C. A. S.R.L. a solicitat în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților anularea deciziei nr. 15305/14.06.2018 emisă de pârât prin care s-a respins cererea de plată a sumei de 44.939,48 RON, înregistrată sub nr. x/31.05.2017, reprezentând contravaloarea reparației auto avariat marca x cu număr de înmatriculare x, proprietatea societății B. S.R.L., penalități de întârziere, cheltuieli de judecată și contravaloarea raportului de expertiza extrajudiciară.

Hotărârea instanței de fond Prin sentința civilă nr. 2550 din data de 22.11.2019, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a admis cererea formulată de reclamanta S.C. A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, a anulat Decizia nr. 15305/14.06.2018 emisă de pârâtă, a obligat pârâta la plata sumei de 44.989,48 RON cu titlu de despăgubiri și a sumei de 1850 RON cheltuieli de judecată către reclamantă.

Recursul exercitat în cauză Împotriva sentinței a declarat recurs pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, criticând-o pentru nelegalitate și, în temeiul dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., a solicitat casarea hotărârii și în rejudecare, să se constate că decizia FGA este legală și temeinică. În dezvoltarea motivelor de recurs s-a arătat că, reclamanta a formulat contestație împotriva Deciziei nr. 15305/14 iunie 2018 emisă de F.G.A., prin care a solicitat obligarea la plata sumei de 44.939,48 RON, compusă din: - 27.210,64 RON reprezentând diferența de despăgubire neachitată; - 11.754,84 RON penalități de întârziere calculate asupra debitului principal de 27.210,64 RON, de la data de 17.07.2016 și până la data de 18.02.2017 - data deschiderii procedurii falimentului; - 1799 RON taxa de timbru; - 2975 RON onorariu avocațial; - 1200 RON onorariu expert. Instrumentarea dosarului de daună a presupus o analiză amănunțită a dinamicii accidentului, iar din analiza documentelor, a reieșit faptul că vinovat de producerea evenimentului din data de 13.06.2016 este conducătorul autoturismului cu numărul de înmatriculare x care nu a respectat dispozițiile art. 51 din O.U.G. nr. 195/2002. În aceste condiții, vinovăția în producerea evenimentului rutier reclamat nu poate să aparțină conducătorului auto cu nr. de înmatriculare x. Astfel, potrivit dispozițiilor art. 27 alin. (1) lit. b) din Ordinul nr. 23/2014 al ASF: "Asigurătorul nu acordă despăgubiri pentru: 1. cazurile în care proprietarul, utilizatorul sau conducătorul vehiculului vinovat nu are răspundere civilă, dacă accidentul a fost produs: b) din culpa exclusivă a persoanei prejudiciate". În mod greșit a reținut prima instanță că: "Din raportul de expertiză tehnică judiciară efectuat de expertul desemnat de instanță, ale cărui concluzii le omologhează Curtea, rezultă că - dinamica accidentului descrisă de reclamantă este confirmată de înscrisurile din dosar, avariile autoturismelor și declarațiile persoanelor implicate - valoarea despăgubirii ce trebuie acordată este egală cu valoarea reparațiilor autoturismului, respectiv 27.210,64 RON" având în vedere că raportul de expertiză depus în cauză nu a fost efectuat în contradictoriu cu entitatea pârâtă (F.G.A.), astfel ca a fost încălcat dreptul la apărare și nici nu a avut posibilitatea de a formula obiective sau obiecțiuni. Cu privire la sumele solicitate cu titlu de penalități de întârziere în cuantum de 11.754,84 RON calculate de la data scandenței și până la data pronunțării hotărârii de faliment și cheltuieli de judecată în cuantum de 5.974 RON, recurentul a solicitat a fi respinse raportat la următoarele aspecte: În susținerea cererii de plată, petenta S.C. A. S.R.L. a înțeles să depună cheltuielile aferente dosarului procesual nr. x/2016 aflat pe rolul Judecătoriei Timișoara, iar în cadrul acestui litigiu părți au fost S.C. A. S.R.L. și S.C. C.. Prin urmare, cererea petentului privind plata unor penalități de întârziere aferentă unor despăgubiri datorate de către S.C. C., dar și a unor cheltuieli de judecată aferente acestui dosar procesual nu are niciun fundament juridic, recurentul-pârât neavând calitatea de succesor în drepturi și obligații a vreunui asigurător. Pe de altă parte, chiar și în situația în care petenta ar fi fost parte în cadrul acestui dosar, având calitatea de reclamantă, Fondul de Garantare a Asiguraților (F.G.A.) plătește din disponibilitățile sale în cazul falimentului unui asigurător doar creanțe de asigurări (art. 1 alin. (3), art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea 213/2015). Se consideră creanțe de asigurări sumele achitate creditorilor de asigurări din disponibilitățile Fondului, reprezentând despăgubiri/indemnizații, precum și primele datorate de către asigurătorul debitor pentru perioada în care riscul nu a fost acoperit de acesta, ca urmare a încetării contractelor de asigurare. Ca atare, respingerea cheltuielilor de judecată se datorează nu numai faptului că, acestea reprezintă o obligație stabilită de către o instanță de judecată în sarcina unui asigurător, ci și faptului că, penalitățile de întârziere nu sunt creanțe de asigurări. Cu privire la obligarea F.G.A. la plata de penalități în cuantum de 0,2 % pentru fiecare zi de întârziere, această cerere este nefondată și instanța de fond eronat a apreciat dispozițiile Legii nr. 213/2015, art. 4, alin. (1) lit. a). Instanța de fond a menționat dispozițiile art. 38 din Norma 23/2014 ca temei legal în baza cărora se întemeiază aceste cereri, în baza cărora F.G.A. poate fi obligat la plata de penalități atât înainte sau după declanșarea procedurii de faliment. Un efect deosebit de important al deschiderii procedurii insolvenței îl reprezintă suspendarea curgerii dobânzilor, majorărilor, penalităților și orice cheltuieli, numite generic accesorii. Odată cu intrarea în vigoare a noului C. civ., s-a redefinit regimul juridic al dobânzilor prin adoptarea unor reglementări care diferă ca substanță de reglementările anterioare în materie. Aceste reglementări privesc aspecte precum: noțiunea de "dobândă", momentul de la care curg dobânzile, dobânda legală, dobânda convențională, anatocismul și plata anticipată a dobânzilor, corelația dintre dobânzi și daunele-interese, corelația dintre dobânzi și penalități etc. In ceea ce privește acordarea penalităților de întârziere, recurentul a arătat că potrivit art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015 prin creanță de asigurare se înțelege "creanțele creditorilor de asigurări care rezultă dintr-un contract de asigurare, inclusiv sumele rezervate pentru acești creditori atunci când unele elemente ale datoriei nu sunt cunoscute încă. Se consideră creanțe de asigurări sumele achitate creditorilor de asigurări din disponibilitățile Fondului, reprezentând despăgubiri/indemnizații, precum și primele datorate de către asigurătorul debitor pentru perioada în care riscul nu a fost acoperit de acesta, ca urmare a încetării contractelor de asigurare". De asemenea, dispozițiile art. 2 alin. (3) din Legea nr. 213/2015 stabilesc rolul F.G.A. de a garanta plata de indemnizații/despăgubiri rezultate din contractele de asigurare facultative și obligatorii, încheiate, în condițiile legii, în cazul falimentului unui asigurător, cu respectarea plafonului de garantare prevăzut în prezenta lege și în limita resurselor financiare disponibile la momentul plății, așa cum sunt definite la art. 5. în cazul în care disponibilitățile Fondului nu sunt suficiente pentru acoperirea cuantumului sumelor cuvenite creditorilor de asigurări, creanțele acestora vor putea fi onorate pe măsura alimentării Fondului cu resursele financiare prevăzute de prezenta lege." Din interpretarea per a contrario a normelor speciale cuprinse în Legea nr. 213/2015 rezultă că F.G.A. este ținut să efectueze, în limita plafonului de garantare, plăți ale indemnizațiilor/despăgubirilor rezultate din contractele de asigurare facultative și obligatorii, iar nu plăți ale penalităților de întârziere stabilite în sarcina asigurătorului falit, acestea fiind determinate de atitudinea culpabilă a asigurătorului, care nu a înțeles să-și execute obligațiile contractuale la termenul scadent. Potrivit prevederilor art. 2214 C. civ. care stabilesc că "în cazul asigurării de bunuri, asigurătorul se obligă ca, la producerea riscului asigurat, să plătească o despăgubire asiguratului, beneficiarului asigurării sau altor persoane îndreptățite" rezultă că, despăgubirea care decurge din contractul de asigurare este reprezentată de contravaloarea pierderii suferite de persoana asigurată prin producerea riscului asigurat. Pe cale de consecință, penalitățile de întârziere nu reprezintă creanțe de asigurări întrucât acestea nu rezultă din cuprinsul contractului de asigurare.

Apărările formulate în cauză. Intimata-reclamantă A. S.R.L. a depus întâmpinare, solicitând, în esență, respingerea recursului ca nefondat și menținerea ca legală a hotărârii primei instanțe.

Considerentele Înaltei Curți asupra recursului Examinând sentința atacată prin prisma criticilor formulate și a dispozițiilor legale incidente, Înalta Curte va admite recursul, pentru următoarele considerente: Intimata-reclamantă a învestit instanța de contencios administrativ și fiscal cu solicitarea de anulare a deciziei nr. 15305/14.06.2018 emisă de pârât, cu consecința obligării pârâtului la plata sumelor solicitate. Prima instanță a admis cererea dedusă judecății, a anulat Decizia nr. 15305/14.06.2018 emisă de pârât, a obligat pârâtul la plata sumei de 44.989,48 RON cu titlu de despăgubiri și la plata sumei de 1850 RON cheltuieli de judecată către reclamantă. Pentru a pronunța această sentință, prima instanță a reținut, în esență, că în baza notei de constatare precum și în temeiul art. 51 alin. (3) din Norma ASF 23/2014, s-a emis devizul de reparație nr. x/21.06.2016 potrivit căruia valoarea reparațiilor ce urmau a fi efectuate la autovehiculului erau în cuantum 27.210,64 RON. Întrucât autovehiculul a fost reparat, unitatea reparatoare a emis factura fiscală nr. x/27.06.2016 în cuantum de 27.210,64 RON. Cu privire la cheltuielile de judecată și penalitățile de întârziere, prima instanță a reținut că potrivit art. 4. din Legea nr. 213/2015 coroborat cu art. 26 și art. 38 din Norma ASF nr. 23/2014 privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, asiguratorul RCA are obligația de a despăgubi partea prejudiciată pentru prejudiciile suferite în urma accidentului produs prin intermediul vehiculului asigurat, potrivit pretențiilor formulate în cererea de despăgubire, și în condițiile în care evenimentul asigurat s-a produs în perioada de valabilitate a poliței de asigurare RCA, se acordă despăgubiri în formă banească pentru: b) pagube materiale și d) cheltuieli de judecată efectuate de către persoana prejudiciată. Răspunzând punctual motivelor de recurs formulate de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, Înalta Curte constată că în raport de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. casarea unei hotărâri se poate cere când aceasta conține motive contradictorii ori străine de natura cauzei. În prezenta cauză, argumentele privind încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material respectiv art. 2 alin. (3), art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, art. 26, art. 38 și art. 51 din Norma ASF nr. 23/2014, se circumscriu cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., astfel încât recursul promovat va fi analizat din această perspectivă. Potrivit dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., casarea unei hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material. Prin intermediul acestui motiv de recurs poate fi invocată numai încălcarea sau aplicarea greșită a legii materiale. Hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii atunci când instanța, deși a recurs la textele de lege aplicabile speței, fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, adăugând sau omițând unele condiții pe care textele nu le prevăd, fie le-a aplicat greșit. Înalta Curte constată că în mod corect a reținut prima instanță faptul că, valoarea despăgubirii ce trebuie acordată de asigurător în cuantum de 27.210,64 RON, pentru pagubele produse în urma evenimentului rutier pentru autovehiculul x cu număr de înmatriculare x, se circumscrie dispozițiilor art. 51 din Norma ASF nr. 23/2014. Astfel, potrivit dispozițiilor art. 51 din Norma ASF NR. 23/2014: "(3) Cuantumul pagubei la vehicule este egal cu costul reparațiilor părților componente sau ale pieselor avariate ori cu costul de înlocuire a acestora, inclusiv cheltuielile pentru materiale, precum și cele de demontare și montare aferente reparațiilor și înlocuirilor necesare ca urmare a pagubelor produse prin respectivul accident de vehicul, stabilite la prețurile practicate de unitățile de specialitate, la care se adaugă cheltuielile cu transportul vehiculului, precum și cele efectuate pentru limitarea pagubelor, dovedite cu documente justificative, potrivit art. 53. (7) Costul reparațiilor efectuate la vehicule se stabilește pe baza documentelor eliberate de unitățile de specialitate". Din interpretarea logică și sistematică a acestor norme rezultă că valoarea despăgubirilor se stabilește pe baza documentelor justificative eliberate de unitatea de specialitate care a efectuat reparațiile necesare, iar în speța dedusă judecății valoarea despăgubirii este dată de documentele emise de unitatea reparatoare S.C. D. S.R.L., în baza cărora a fost formulată cererea de despăgubire, depuse în dosarul de daună nr. x: deviz de reparație emis la data de 21.06.2016 și factura fiscală nr. x/27.06.2016. În acest context, criticile privind soluția de obligare a pârâtului la plata sumei de 27.210,64 RON sunt nefondate și vor fi respinse ca atare. În ceea ce privește soluția de obligare a pârâtului la plata penalităților de întârziere și a cheltuielilor de judecată aferente despăgubirii, Înalta Curte reține caracterul fondat al criticilor recurentului . Potrivit dispozițiilor Legii nr. 213/2015 și ale Normei nr. 16/2015, Fondul, ca schemă de garantare în domeniul asigurărilor, este constituit cu scop și destinație specifice, nu se substituie asigurătorului aflat în insolvență și nu preia obligațiile asigurătorului asumate în urma încheierii contractului de asigurare, scopul Fondului fiind de a proteja interesele creditorilor de asigurări de consecințele insolvenței unui asigurător, permițând acestora să obțină despăgubiri/indemnizații, rezultate din contractele de asigurări facultative și obligatorii, încheiate în condițiile legii cu asigurătorul în faliment, în cazul falimentului unui asigurător, însă numai în condițiile și limitele impuse de legea de înființare a Fondului. Dispozițiile legale arată că Fondul nu are obligația de a acoperi toate tipurile de creanțe, ci doar creanțele de asigurări, categorie definită în mod expres de dispozițiile art. 4 lit. a) din Legea nr. 213/2015. Astfel, potrivit art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, noțiunea de creanță de asigurări este definită ca fiind creanțele creditorilor de asigurări care rezultă dintr-un contract de asigurare, inclusiv sumele rezervate pentru acești creditori atunci când unele elemente ale datoriei nu sunt cunoscute încă. Se consideră creanțe de asigurări sumele achitate creditorilor de asigurări din disponibilitățile Fondului, reprezentând despăgubiri/indemnizații, precum și primele datorate de către asigurătorul debitor pentru perioada în care riscul nu a fost acoperit de acesta, ca urmare a încetării contractelor de asigurare. Prin urmare, legiuitorul a definit în mod expres noțiunea creanței de asigurări, un element esențial al calificării unei pretenții fiind izvorul său direct, respectiv contractul de asigurare, norma juridică încadrând în această categorie doar "despăgubirile/indemnizațiile" și "primele", nu și alte categorii de creanțe stabilite în sarcina asigurătorului în faliment, pentru care creditorii au posibilitatea de a urma procedura insolventei și a formula cerere de înscriere la masa credală. Așadar, scopul pentru care a fost constituit Fondul de Garantare a Asiguraților este acela de a plăti despăgubirile în cazul falimentului unui asigurător, neexistând un suport legal pentru a se considera că temeiul răspunderii Fondului îl constituie contractul de asigurare, pentru a fi incidente textele de lege aplicabile societăților de asigurare și, implicit, pentru a putea fi obligat și la plata penalităților de întârziere, a dobânzilor legale sau a cheltuielilor de judecată. Dimpotrivă, din interpretarea normelor speciale cuprinse în Legea nr. 213/2015 rezultă că temeiul răspunderii Fondului nu îl constituie contractul de asigurare, ci, tocmai dispozițiile actului normativ menționat, acesta fiind ținut să efectueze, în limita plafonului de garantare, plăți ale indemnizațiilor/despăgubirilor rezultate din contractele de asigurare facultative și obligatorii, iar nu plăți ale daunelor interese moratorii, penalităților sau cheltuielilor de judecată, determinate de atitudinea culpabilă a asigurătorului, care nu a înțeles să-și execute obligațiile contractuale la termenul scadent. Această concluzie este confirmată de art. 1535 din noul C. civ. care prevede că "În cazul în care o sumă de bani nu este plătită la scadență, creditorul are dreptul la daune moratorii, de la scadență până în momentul plății, în cuantumul convenit de părți sau, în lipsă, în cel prevăzut de lege, fără a trebui să dovedească vreun prejudiciu", sancțiunile în discuție constând în penalitățile de întârziere și fiind astfel aplicabile asigurătorului pentru neplata la termen a unei despăgubiri. Prin urmare, rezultă în mod indubitabil că raportul de drept civil existent între intimata-reclamantă și asigurătorul S.C. C. produce efecte numai între aceste părți, conform dispozițiilor art. 1280 C. civ., iar raportul de drept administrativ este rezultatul îndeplinirii condițiilor cerute de legea specială în vigoare la data falimentului, respectiv Legea nr. 213/2015. Cu alte cuvinte, activitatea Fondului este prevăzută prin Legea de organizare nr. 213/2015, respectiv Norma A.S.F. 16/2015, nefiindu-i aplicabile textele de lege ce erau aplicabile societăților de asigurare, respectiv cele referitoare la penalitățile de întârziere, întrucât nici Legea nr. 213/2015 și nici Norma A.S.F. nr. 16/2015 nu prevăd posibilitatea obligării Fondului la plata penalităților de întârziere pentru cazul în care asigurătorul nu și-a îndeplinit obligațiile. În speță, cum legea specială nu a prevăzut o garanție legală și în ceea ce privește daunele-interese moratorii pentru protejarea creditorilor de asigurări de consecințele insolvenței unui asigurător, reclamanta nu poate pretinde stabilirea în sarcina pârâtului a altor obligații decât cele expres prevăzute de lege, penalitățile de întârziere și cheltuielile de judecată nefiind, prin urmare, incluse în sfera creanței de asigurare, pentru ca pârâtul să aibă obligația de a le plăti din disponibilitățile aflate la dispoziția sa. De altfel, în acest sens al neincluderii penalităților și cheltuielilor de judecată în sfera creanței de asigurare este și Soluția de unificare a jurisprudenței la nivelul secției de contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți de Casație și Justiție, adoptată în cadrul Ședinței din data de 13 decembrie 2021. În aceste condiții, Înalta Curte constată că nu a fost demonstrată nelegalitatea Deciziei nr. 15305/14.06.2018 emise de Fondul de Garantare a Asiguraților, în ceea ce privește respingerea la plată a sumelor solicitate cu titlu de penalități de întârziere și cheltuieli de judecată, având în vedere că acestea nu reprezintă creanțe de asigurări pentru a fi obligat Fondul la plata acestora, atâta timp cât temeiul răspunderii pârâtului nu îl constituie contractul de asigurare, ci dispozițiile Legii nr. 213/2015, astfel că argumentele expuse de recurentul-pârât în calea de atac a recursului sunt apte să determine casarea hotărârii de fond, întrucât aceasta a fost pronunțată cu interpretarea greșită a normelor legale incidente în cauză. În considerarea argumentelor expuse, reținând incidența cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ. raportat la art. 20 alin. (1) din Legea nr. 544/2004, Înalta Curte va admite recursul, va casa în parte sentința recurată și, rejudecând va obliga pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților doar la plata sumei de 27.210,64 RON cu titlu de despăgubiri, respingând în rest acțiunea reclamantei S.C. A. S.R.L. și menținând restul dispozițiilor sentinței. Totodată, în temeiul art. 453 alin. (1) C. proc. civ., reținând culpa procesuală a acesteia, va obliga intimata S.C. A. S.R.L. să plătească recurentului Fondul de Garantare a Asiguraților cheltuieli de judecată în cuantum de 200 RON, reprezentând taxă judiciară de timbru în recurs.