ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 554/2022

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București la data de 19.11.2018 sub nr. x/2018, reclamantul A. a formulat contestație împotriva deciziei nr. 17461/26.10.2018 emise de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, prin care a solicitat să se dispună anularea deciziei mai sus enunțate și obligarea pârâtului la plata sumei în cuantum de 3.797,06 RON, reprezentând diferența dintre valoarea reparațiilor autoturismului avariat solicitată și cea acordată de pârât.

Hotărârea instanței de fond Prin sentința civilă nr. 1447 din 15 aprilie 2019, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a admis acțiunea formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, a anulat în parte decizia nr. 17461/26.10.2018 emisă de pârât, respectiv art. 2 și a obligat pârâtul la plata către reclamant a sumei de 3.797,05 RON, reprezentând diferență de despăgubire.

Calea de atac exercitată în cauză Împotriva sentinței civile menționate în punctul I.2. anterior, a declarat recurs pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, întemeiat pe motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., prin care a solicitat admiterea recursului, casarea sentinței și, în rejudecare, respingerea în tot a acțiunii, în sensul menținerii, în întregime, a deciziei FGA nr. 17461/26.10.2018, cu obligarea intimatului la plata cheltuielilor de judecată. În motivarea recursului, a arătat, în esență, recurentul că sentința instanței de fond este netemeinică și nelegală, fiind rezultatul unei greșite interpretări și aplicări a dispozițiilor art. 1, art. 2, art. 12, art. 13 din Legea nr. 213/2015, art. 16, art. 21 alin. (2) din Norma ASF nr. 16/2015 și art. 51 din Norma ASF nr. 23/2014. A menționat că principalul scop al Fondului este acela de garantare a creditorilor de asigurări, fiind un instrument public de garantare, având obligația de a proceda la circumstanțierea dosarelor de daună, astfel încât să fie acceptată la plată doar suma constituită în dauna efectiv suferită. A mai arătat că instanța de fond s-a raportat la mecanismul de calcul pe care asigurătorii îl aplică în determinarea despăgubirilor, respectiv, în cazul de față, a costului reparațiilor, ignorând reglementările speciale ale Legii nr. 213/2015 și înlăturând în mod nejustificat apărările pârâtului prin care acesta a arătat că este ținut că realizeze o soluționare în echitate a cererilor de plată, pentru cazuri similare. Fondul a recurs la modalitatea de calcul prin intermediul sistemului B. pentru a evita discrepanțele între sumele solicitate de creditorii de asigurări pentru servicii similare și pentru a asigura respectarea principiului echității în ceea ce privește soluționarea cererilor de plată. A mai evocat recurentul că apărările formulate prin întâmpinare și respectiv concluziile orale sunt în raport de contestația formulată și de probatoriul administrat în cauză, motiv pentru care au fost dezvoltate aceleași temeiuri juridice cuprinse expres și de actul administrativ contestat. În opinia recurentului, prin sentința pronunțată, Curtea de Apel București a încălcat prevederile art. 22 C. proc. civ. privind rolul judecătorului în aflarea adevărului, prin refuzul de a constata adevărul ce rezultă din documentele dosarului, respectiv diferențele de valori generate de adaosuri comerciale, facturarea unor piese pe care marca x nu le are (armătură spate), înlocuirea unor piese ce, prin procesul-verbal de constatare a avariilor au fost apreciate ca necesitând doar reparații, erori de calcul. Totodată, recurentul a mai arătat ca fiind eronată și reținerea unui caracter de tarif achitat efectiv de reclamant, în privința sumei de 3797,05 RON, în contextul în care la dosarul nu există o dovadă a plății contravalorii facturilor și nici nu a fost dovedită efectuarea reparațiilor. Emiterea unui deviz de lucrări, de maniera celui depus de intimatul -reclamant și care nu a fost emis într-unul dintre cele 3 sisteme de specialitate (B. și a facturilor fiscale nu echivalează cu chitanța/ordinul de plată care să certifice plata efectuată. Recurentul a mai învederat că prima instanță a făcut o greșită aplicare a prevederilor art. 41, art. 42 și art. 43, privind conținutul procesului-verbal de constatare și rolul său probatoriu în materia individualizării reparațiilor, respectiv maniera de determinare a dovezilor aferente reperelor avariate și a soluțiilor tehnice ce se impun, în situația în care păgubitul procedează la evaluarea reparațiilor înainte de efectuarea constatărilor. Totodată, recurentul a susținut că prima instanță a aplicat greșit și prevederile art. 51 alin. (3), (6) și (7) din Norma 23/2014, în contextul în care unitățile service C. S.R.L. s FRONTAL S.R.L. nu erau autorizate R.A.R la data la care au emis devizul de reparație, respectiv facturile fiscale. Or, prevederile art. 51 alin. (3), (6) și (7) din Norma 23/2014 se referă doar la unități service autorizate conform legii, ipostază în care cele două unități nu se regăseau la momentul relevant cauzei.

Apărările formulate în cauză Legal citat, intimatul - reclamant A. nu a formulat întâmpinare.

Procedura de soluționare a recursului În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs și de efectuare a comunicării actelor de procedură între părțile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 471 1 și art. 201 C. proc. civ., iar prin rezoluția din data de 21 noiembrie 2019 s-a fixat termen de judecată la data de 2 februarie 2022, în ședință publică, cu citarea părților. II. Soluția instanței de recurs Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată în raport de motivele de casare invocate și de normele incidente, Înalta Curte constată că recursul declarat de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților este fondat, pentru următoarele considerente: Din circumstanțele concrete ale cauzei, Înalta Curte reține că prin acțiunea în contencios administrativ, intimatul - reclamant a supus analizei instanțelor de judecată legalitatea actului administrativ reprezentat de Decizia nr. 17461/26.10.2018 emisă de recurentul - pârât Fondul de Garantare a Asiguraților ("FGA"), prin care acesta a admis în parte cererea de plată formulată de reclamant, acordându-i acestuia despăgubiri în cuantum de 3.364,43 RON, în timp ce a respins cererea pentru suma de 3.797,05 RON. Prin sentința civilă nr. 1447 din 15 aprilie 2019, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a admis cererea de chemare în judecată, reținând nelegalitatea măsurii de respingere, prin Decizia nr. 17461/26.10.2018, a cererii de plată pentru suma de 3.797,05 RON, iar față de o astfel de soluție recurentul-pârât a formulat, prin calea de atac promovată, contraargumente de ordin critic, subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., susținând, în esență, că instanța de fond a interpretat/aplicat greșit dispozițiile legale. Un prim rând de critici formulate de recurentul-pârât au vizat greșita aplicare de către instanța de fond a dispozițiilor Legii nr. 213/2015 și ale Normei ASF nr. 16/2015, din perspectiva obligațiilor care revin Fondului de Garantare a Asiguraților cu privire la creanțele de asigurare neachitate de asigurătorul în faliment. În esență, recurentul a expus argumente privitoare la mecanismul de achitare a despăgubirilor de către Fond, subsumate unei idei centrale și anume lipsa calității de succesor juridic în drepturile și obligațiile asigurătorului în faliment. Însă, Înalta Curte reține că problema litigioasă, dedusă judecății în speță, privește cuantumul despăgubirii stabilite prin decizia emisă de pârât, în raport de criteriile și sistemul de evaluare utilizate pentru determinarea acestei valori, iar nu obligațiile legale de despăgubire ce-i revin Fondului de Garantare a Asiguraților. Criticile recurentului privitoare la izvorul diferit al obligațiilor de plată ce revin asigurătorului, respectiv Fondului pârât, precum și la dreptul Fondului de a proceda la o instrumentare proprie a dosarului de daună nu sunt relevante pentru soluționarea prezentei căi de atac, întrucât instanța de fond nu a negat dreptul Fondului de Garantare a Asiguraților de a face propria analiză a dosarului de daună preluat de la asigurătorul în faliment, astfel cum în mod greșit susține recurentul, ci a constatat că această analiză nu a fost realizată în conformitate cu cerințele legale, aspect de natură a afecta decizia administrativă contestată în speță. În consecință, Înalta Curte va respinge, ca nefondate, criticile recurentului-pârât circumscrise greșitei aplicări a prevederilor legale care reglementează activitatea Fondului de Garantare a Asiguraților. Nefondate sunt și criticile prin care recurentul invocă o nerespectare a art. 43 din Norma ASF nr. 23/2014, în contextul în care teza reglementată de un astfel de text normativ nu este incidentă cauzei, procesul-verbal de constatare a avariilor fiind întocmit la data de 09.04.2016, iar documentele depuse de intimatul - reclamant cu titlu de documente justificative pentru reparațiile efectuate fiind emise ulterior unui astfel de moment (în lunile mai, respectiv iunie 2016). Înalta Curte apreciază, însă, ca fiind fondate criticile referitoare la maniera în care prima instanță a aplicat prevederile art. 51 din Norma ASF, reținând că deși, în plan teoretic, prima instanță a identificat corect raportul dintre, pe de o parte, valoarea despăgubirilor ce ar putea rezulta din documentele justificative eliberate de o unitate de specialitate care a efectuat reparații asupra unui vehicul avariat și, pe de altă parte, media prețurilor practicate de unitățile de specialitate ori prețurile practicate de unitățile de reprezentanță, statuând corect că autoritatea pârâtă garantează cuantumul despăgubirii ce rezultă din documentele justificative eliberate de unitatea de specialitate, în plan aplicat, raportat la contextul concret al litigiului pendinte, soluția primei instanțe a fost dată cu aplicarea greșită a alin. (3), (6) și (7) ale art. 51 din Norma ASF nr. 23/2014. Conform textelor normative sus indicate: (3) Cuantumul pagubei la vehicule este egal cu costul reparațiilor părților componente sau ale pieselor avariate ori cu costul de înlocuire a acestora, inclusiv cheltuielile pentru materiale, precum și cele de demontare și montare aferente reparațiilor și înlocuirilor necesare ca urmare a pagubelor produse prin respectivul accident de vehicul, stabilite la prețurile practicate de unitățile de specialitate, la care se adaugă cheltuielile cu transportul vehiculului, precum și cele efectuate pentru limitarea pagubelor, dovedite cu documente justificative, potrivit art. 53. (...) (6) Prin unități de specialitate se înțelege persoanele juridice legal autorizate, care au în obiectul lor de activitate comercializarea de vehicule, părți componente, piese înlocuitoare și de materiale pentru acestea, cu excepția celor în regim de consignație, și/sau executarea de lucrări de întreținere și de reparație la vehicule. (7) Costul reparațiilor efectuate la vehicule se stabilește pe baza documentelor eliberate de unitățile de specialitate. Astfel, Înalta Curte observă că deși cuantumul pagubei vehiculelor este egal cu costul reparațiilor, un astfel de cost al reparațiilor se stabilește pe baza documentelor eliberate de unitățile specializate, mai precis de acele persoanele juridice legal autorizate în vederea desfășurării activităților indicate de alin. (6) al art. 51 din Norma ASF nr. 23/2014. Totodată, potrivit art. 1 alin. (3) din O.G. nr. 82/2000, aprobată prin Legea nr. 222/2002, activitățile de reparații, întreținere și reglări funcționale ale vehiculelor rutiere, cele de reparații, recondiționări, montări, verificări și etalonări ale componentelor și echipamentelor vehiculelor rutiere, precum și cele de modificări constructive și reconstrucția vehiculelor rutiere, ori activitățile de dezmembrare a vehiculelor rutiere uzate, în vederea comercializării și reciclării, se pot desfășura numai de către operatorii economici care au capabilitatea tehnică adecvată și care, în urma unei evaluări, au fost autorizați de către RAR, organismul tehnic desemnat în acest sens de Ministerul Transporturilor. În aceste condiții, pentru ca documentele eliberate de unitățile ce au efectuat reparațiile să aibă vocația de a determina, conform alin. (7) al art. 51 din Norma ASF nr. 23/2014, costul reparațiilor ce reprezintă cuantumul despăgubirilor, acestea trebuie să fie emise de persoane juridice autorizate RAR. În cauza de față, documentele depuse de intimatul-reclamant A. în susținerea cererii de plată au constat în facturile fiscale seria x nr. x/02.06.2016 și seria x nr. x/01.06.2016 emise de C. S.R.L., respectiv de FRONTAL S.R.L.. Pe de altă parte, Înalta Curte reține că atât prin întâmpinarea depusă în primă instanță (fila x a întâmpinării, aflată la dosarului primei instanțe), dar și, într-o variantă explicitată (conform art. 494, coroborat cu art. 478 alin. (4) C. proc. civ.), prin memoriul de recurs, recurentul - pârât a invocat faptul că cele două unități service nu erau autorizate RAR, arătând că, la data emiterii devizului de reparații și a facturilor fiscale sus indicate, autorizația societății C. S.R.L. era suspendată încă din anul 2014, în timp ce societatea Frontal S.R.L. nu era autorizată RAR. Astfel de aspecte nu au fost contestate de intimatul - reclamant (acestuia, incumbându-i, de altfel sarcina dovedirii faptului pozitiv al existenței autorizației, în ipoteza invocării faptului negativ al inexistenței sale). Chiar dacă aspectele referitoare la lipsa calității de unități autorizate RAR a emitentelor facturilor nu au fost invocate prin decizia contestată, Înalta Curte consideră că nu se poate face abstracție de aceste susțineri în analiza motivelor de nelegalitate a actului administrativ cu care instanța a fost învestită de reclamant. Judecătorul cauzei nu se poate pronunța strict cu privire la simpla prevalență a documentelor emise de unitățile service față de criteriile utilizate de FGA (media prețurilor rezultate din interogarea bazelor de date sau a prețurile practicate de unitățile de reprezentanță), ci trebuie să verifice dacă astfel de documente îndeplinesc cerințele legale spre a fi apreciate drept apte a indica un cost al reparațiilor efectuate (în sensul prevederilor art. 51 din Norma ASF nr. 23/2014). Instanța învestită cu analiza legalității deciziei examinează pretinsa creanță inclusiv din perspectiva existenței obligației legale de plată. Aceasta întrucât, în lipsa unor documente care să îndeplinească parametrii reglementați legal spre a genera obligația de plată a contravalorii reparațiilor, nu se poate reține existența unei astfel de obligații. În raport de astfel de aspecte, documentele depuse de intimatul-reclamant nu pot fi apreciate drept documente eliberate de persoane juridice care, la data emiterii acestora, erau legal autorizate, motiv pentru care sumele indicate în cuprinsul lor nu pot fi calificate drept cost al reparațiilor, în sensul alin. (7) al art. 51 din Norma ASF nr. 23/2014, demersul recurentului - pârât de a nu stabili cuantumul pagubei aferente reparațiilor vehiculului avariat aparținând intimatului în funcție de valorile determinate prin astfel de documente, fiind unul corect. Față de aceste aspecte, Înalta Curte apreciază că, în circumstanțele prezentei cauze, în lipsa unor documente eliberate de unități de specialitate (în sensul art. 51 alin. (6) din Norma ASF nr. 23/2014), din care să rezulte contravaloarea reparațiilor, analizarea cererii reclamantului și determinarea contravalorii despăgubirilor prin utilizarea programului B. este una justificată, în contextul în care acesta este o bază de date acceptată de toți asigurătorii și de unitățile de reparație service, care furnizează informații uniforme pentru toate părțile implicate în procesul de prelucrare a daunelor auto. În plus față de acestea, instanța de control judiciar observă că intimatul - reclamant nu a făcut dovada achitării efective a costului reparației, nedepunând niciun înscris de plată și nici nu a făcut dovada executării concrete a reparațiilor de către unitățile service. Devizul estimativ de lucrări și facturile depuse nu pot, în circumstanțele concrete ale prezentei cauze, reprezenta, nici dacă s-ar trece peste chestiunea lipsei autorizării RAR, documente suficiente pentru dovedirea realizării efective a reparațiilor, în sensul alin. (3) al art. 51 din Norma ASF nr. 23/2014. În concluzie, Înalta Curte consideră a fi nelegală soluția primei instanțe, care, în tranșarea problemei litigioase deduse judecății, nu a făcut o corectă interpretare și aplicare la situația din speță a prevederilor art. 51 alin. (3), (6) și (7) ale din Norma ASF nr. 23/2014. Constatând incidența motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., republicat, în temeiul prevederilor art. 496 alin. (1) din C. proc. civ. și art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, Înalta Curte va admite recursul declarat de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, va casa sentința recurată și va proceda la rejudecarea pricinii. În rejudecare, având în vedere argumentele anterior prezentate, Înalta Curte constată că sunt neîntemeiate susținerile reclamantului A. privind nelegalitatea Deciziei nr. 17461/26.10.2018 emisă de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, soluția autorității emitente, de respingere a cererii de plată pentru suma de 3.797,05 RON, fiind una conformă prevederilor art. 51 din Norma ASF nr. 23/2014, în contextul în care aceasta nu poate fi apreciată ca având natura costului reparațiilor, documentele depuse de reclamant fiind emise de persoanele juridice neautorizate. Față de aceste aspecte Înalta Curte, în rejudecare, va respinge acțiunea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, ca neîntemeiată. Totodată, în condițiile art. 453 C. proc. civ., Înalta Curte va obliga intimatul A. la plata către recurentul Fondul de Garantare a Asiguraților a cheltuielilor de judecată în sumă de 100 RON, reprezentând taxă judiciară de timbru achitată în recurs . PENTRU ACESTE MOTIVE,