ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 6522/2020

Ședința publică din data de 3 decembrie 2020

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII a contencios administrativ și fiscal la 23.06.2017 împotriva deciziei nr. 6007/22.05.2017, emisă de către pârâta F.G. A, reclamantul A. a solicitat anularea acestei decizii și, pe cale de consecință, admiterea în totalitate a cererii sale de plată, înregistrată la Fondul de Garantare a Asiguraților pentru suma de 3076,55 RON reprezentând contravaloarea reparației autoturismului avariat.

Prin sentința civilă nr. 316 din 31 ianuarie 2018 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a fost admisă acțiunea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților.

A fost anulată decizia nr. 6007/2017 și obligat pârâtul să plătească reclamantului suma de 3076,55 RON din disponibilitățile Fondului de Garantare a Asiguraților.

Împotriva hotărârii pronunțate de instanța de fond a formulat recurs pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, întemeiat pe motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 din C. proc. civ., prin care a solicitat admiterea recursului, casarea sentinței și rejudecarea litigiului în fond, respingerea acțiunii.

În motivarea recursului, a arătat că instanța de fond a interpretat greșit dispozițiile legale și că, raportat la prevederile art. 13 alin. (3) din Legea nr. 213/2015, FGA verifică dosarele de daună și creanțele raportat la normele aplicabile în materie, respectiv normele RCA și la condițiile de asigurare.

Instanța de fond și-a întemeiat sentința recurată pe dispozițiile Normei 23/2014 în mod eronat, neluând în considerare condițiile de asigurare CASCO, acestea fiind cele în baza cărora sunt reglementate raporturile de asigurare, condiții la care asiguratul a achiesat. În aceste condiții se prevede că, în situația producerii evenimentului asigurat, acesta este obligat să efectueze reparația într-un service agreat de asigurător.

A mai arătat recurentul că principalul scop al FGA este acela de garantare a creditorilor de asigurări și că este obligat să acționeze ca un profesionist, fiind în cunoștință de cauză în ceea ce privește riscurile diminuării nejustificate a resurselor FGA, prin acordarea fără analiză a cererilor depuse de petenți la FGA.

A susținut că despăgubirea ce se poate plăti asiguratului nu poate depăși cuantumul pagubei suferite, întrucât despăgubirea are doar caracter reparator și nu este menită a aduce o îmbogățire fără justă cauză asiguratului, în cazul de față unității reparatoare. În cazul dedus judecății, despăgubirea acordată de FGA creditorului de asigurare este egală cu cuantumul pagubei suferite care are caracter reparator, în baza unei analize întocmite potrivit condițiilor de asigurare, iar nu în afara acestora, instanța de fond impunând FGA-ului tarife ce depășesc cu mult cuantumul pagubei suferite.

Totodată, FGA nu este un asigurător și nu preia ope legis obligațiile unui asigurător în faliment, ci are ca scop protejarea creditorilor de asigurare de consecințele insolvenței unui asigurător.

Intimatul-reclamant a formulat întâmpinare, solicitând respingerea recursului ca nefondat și menținerea sentinței instanței de fond ca fiind temeinică și legală.

II. Soluția instanței de recurs

Analizând actele și lucrările dosarului, sentința recurată în raport cu motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul este nefondat.

2.1. Argumentele de fapt și de drept relevante.

În legătură cu criticile aferente motivului de nelegalitate prevăzut la art. 488 pct. 6 teza a doua din C. proc. civ. (când hotărârea cuprinde motive contradictorii), Înalta Curte apreciază că acestea au fost încadrate greșit, în realitate susținându-se încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, astfel că, urmează să fie analizate în cadrul criticilor expuse pentru pct. 8 al art. 488 alin. (1) din C. proc. civ.

În ceea ce privește motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurentul-pârât a formulat contraargumente de ordin critic față de considerentele sentinței pronunțate în fond, susținând, în esență, că instanța de fond a interpretat/aplicat greșit dispozițiile legale dându-le o interpretare proprie, critici pe care Înalta Curte le apreciază ca fiind neîntemeiate și cărora le va răspunde prin argumente comune în raport de finalitatea concretă a acestora.

Înalta Curte reține că, potrivit dispozițiilor art. 51 din Norma ASF nr. 23/2014:

"(3) Cuantumul pagubei la vehicule este egal cu costul reparațiilor părților componente sau ale pieselor avariate ori cu costul de înlocuire a acestora, inclusiv cheltuielile pentru materiale, precum și cele de demontare și montare aferente reparațiilor și înlocuirilor necesare ca urmare a pagubelor produse prin respectivul accident de vehicul, stabilite la prețurile practicate de unitățile de specialitate, la care se adaugă cheltuielile cu transportul vehiculului, precum și cele efectuate pentru limitarea pagubelor, dovedite cu documente justificative, potrivit art. 53.

(...)

(6) Prin unități de specialitate se înțelege persoanele juridice legal autorizate, care au în obiectul lor de activitate comercializarea de vehicule, părți componente, piese înlocuitoare și de materiale pentru acestea, cu excepția celor în regim de consignație, și/sau executarea de lucrări de întreținere și de reparație la vehicule.

(7) Costul reparațiilor efectuate la vehicule se stabilește pe baza documentelor eliberate de unitățile de specialitate".

Din interpretarea logică și sistematică a acestor norme rezultă că valoarea despăgubirilor se stabilește pe baza documentelor justificative eliberate de unitatea de specialitate care a efectuat reparațiile necesare, și nu de o prețurile practicate de unitățile service agreate.

În speță nu poate fi reținută limitarea acordării despăgubirilor în funcție de un anumit statut al unității reparatoare, chiar dacă anterior a existat o astfel de prevedere în actul normativ ("prețurile practicate de unitățile de specialitate utilizate în stabilirea cuantumului pagubei nu pot fi mai mari decât prețurile practicate de către unitățile de specialitate autorizate de către producătorii de vehicule, respectiv reprezentanții din România ai acestora"), întrucât acel text a fost abrogat înaintea formulării cererii de plată de către reclamantă (prin Norma 2/2015).

Așa fiind, instanța de control judiciar, în acord cu opinia judecătorului fondului, reține că în lipsa unui temei legal, instanța nu poate valida decizia autorității pârâte de a reduce cuantumul despăgubirii la un plafon pe care aceasta îl apreciază rezonabil, chiar și în contextul în care pentru a efectua această operațiune ar avea în vedere un criteriu obiectiv, și anume prețurile practicate de unitățile service agreate.

Mai observă Înalta Curte că diferența respinsă la plată, potrivit deciziei atacate și documentației administrative ce a stat la baza emiterii acesteia, rezultă din reducerea contravalorii manoperei și a pieselor, însă apreciază că, față de dispozițiile normei antereferite, această măsură nu poate fi apreciată ca fiind legală și temeinică, nereieșind din actele menționate modalitatea de determinare în concret a acesteia și nici elementele la care s-a raportat pârâtul.

Recurentul a invocat faptul că instanța de fond nu a luat în considerare condițiile de asigurare CASCO, dar instanța de control judiciar observă că la dosarul cauzei nu există dovezi că în condițiile de asigurare s-ar fi stabilit suma de 45 RON/oră manoperă, făcându-se referire doar la "service recomandat"; totodată, la dosar fond au fost depuse în susținere dovezi privind suma solicitată de 3076,55 RON, respectiv factură și chitanță, iar la dosar calculația reparației.

Mai mult, stabilirea valorii despăgubirii prin raportare chiar la prețurile stabilite de unitățile service în fiecare din cazurile concrete și prin raportare la documentele justificative eliberate de unitățile reparatoare, reprezintă o aplicare a principiului reparării integrale a prejudiciului, și nu o îmbogățire fără justă cauză, astfel cum afirmă eronat recurentul-pârât.

Totodată, reține Înalta Curte că art. 48 din Norma ASF nr. 23/2014 prevede că "la stabilirea despăgubirii, în cazul avarierii sau al distrugerii bunurilor, se iau ca bază de calcul pretențiile formulate de persoanele păgubite, ținându-se cont de prevederile legale privind acoperirea cuantumului pagubelor aduse bunurilor, fără a se depăși valoarea acestora din momentul producerii accidentului și nici limitele de despăgubire stabilite prin polița de asigurare RCA".

Prin urmare, limitele despăgubirilor se stabilesc în funcție de valoarea pagubelor de la momentul producerii accidentului și de limitele de despăgubire stabilite prin polița de asigurare RCA.

Înalta Curte apreciază, așadar, ca fiind nelegală decizia contestată respectiv refuzul autorității de a achita întreaga despăgubire solicitată și plafonarea despăgubirii în raport de un criteriu care, deși pare obiectiv, nu este prevăzut de lege și anume prețurile practicate de unitățile service agreate.

În cauză, dreptul de apreciere al autorității pârâte a fost depășit, întrucât în cauză pe operațiunea de stabilire a cuantumului pagubei sunt aplicabile dispozițiile art. 51 alin. (3), (6) și 7 din Norma ASF nr. 23/2014, iar cuantumul daunei este reprezentat de costul reparațiilor efectuate la o unitate de specialitate și probat de reclamant cu documente justificative, nefiind legală diminuarea cuantumului despăgubirii solicitate prin raportare la anumite prețuri practicate de unități service agreate, verificare care a excedat obligației de diligență a fondului în raport de dispozițiile art. 51 (7) din Norma ASF nr. 23/2014.

În fine, instanța de control judiciar amintește că art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 stabilește o limită cu privire la întinderea despăgubirii ce poate fi acordată de FGA (450000 RON per creditor de asigurare), însă acesta excedează obiectul speței de față.

În concluzie, Înalta Curte constată că sentința recurată este legală, fiind dată cu corecta interpretare și aplicare a normelor de drept incidente circumstanțelor de fapt reținute în cauză.

2.2. Temeiul legal al soluției adoptate în recurs.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 496 din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de Fondul de Garantare a Asiguraților împotriva sentinței civile nr. 316 din 31 ianuarie 2018 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de Fondul de Garantare a Asiguraților împotriva sentinței civile nr. 316 din 31 ianuarie 2018 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Soluția va fi pusă la dispoziția părților prin mijlocirea grefei instanței.

Pronunțată astăzi, 3 decembrie 2020.