ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 6698/2020

Ședința publică din data de 10 decembrie 2020

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București la data de 22.03.2017, reclamanta A. S.R.L. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, anularea deciziei nr. 4489/27.02.2017 și obligarea pârâtului la plata sumei de 743,62 RON reprezentând contravaloarea reparației efectuate la autovehiculul cu număr de înmatriculare x, cu cheltuieli de judecată.

Prin sentința civilă nr. 3282 din 25 septembrie 2017, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a respins excepția lipsei calității procesuale active ca neîntemeiată, a admis în parte cererea formulată de reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, a anulat Decizia FGA nr. 4489/27.02.2017, a obligat pârâtul la soluționare pe fond a cererii de plată nr. x/05.02.2016 și la plata către reclamantă a sumei de 50 RON taxă judiciară de timbru, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva sentinței civile a formulat recurs pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, invocând cazurile de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.

În motivarea recursului arată că:

Prin hotărârea recurată, instanța de fond a dispus respingerea excepției lipsei calității procesual active ca neîntemeiată, reținând că "...reclamanta a formulat prezenta cerere, în calitate de persoană pretins vătămată în sensul art. 1 alin. (2) Legea 554/2004, printr-un act administrativ individual adresat unui alt subiect de drept, dar care a fost emis ca urmare a unei cereri adresate autorității parate de reclamanta, în nume propriu". Concluzionează instanța de fond ca Decizia contestată vatămă dreptul reclamantei A. de a-i fi analizata cererea de plata, respectiv condițiile de acordare a despăgubirilor solicitate în persoana utilizatorului, titularul cererii de plata depuse la FGA, iar nu în persoana finanțatorului B..

În soluționarea cererii de plata, FGA a avut în vedere calitatea de creditor de asigurări a B. S.A., contestatorul A. S.R.L. având calitate doar de împuternicit în raporturile cu FGA.

Potrivit împuternicirii, contestatorul A. S.R.L a primit mandat, în relația cu FGA si/sau cu C. S.A., după cum urmează: să semneze toate documentele necesare instrumentării dosarului de dauna privind evenimentul asigurat produs la data de 11.06.2015, va participa la constatarea tehnica efectuata de inspectorul de specialitate al Societății de Asigurări, cererea de plata", nefiind mandatată să formuleze contestație împotriva deciziei.

FGA a admis cererile de plata formulate de creditorul de asigurări B. S.A., plătind în limita plafonului de garantare impus de lege de 450.000 RON pe creditor de asigurare, potrivit borderoului anexat la decizia contestata, FGA neputând face plăți în favoarea creditorilor de asigurări peste plafonul de garantare stabilit de prevederile art. 15 alin. (2) din Legea 213/2015.

Potrivit dispozițiilor procedurale, calitatea procesuala activa presupune existenta unei identități între persoana reclamantă și cel care este titularul dreptului afirmat. Or, prezenta cauza are ca obiect contestația formulata de A. împotriva Deciziei nr. 4489/27.02.2017, emisa de subscrisa Fondul de garantare a asiguraților către B. S.A., în calitate de creditor de asigurare.

În aceste condiții, instanța de judecată trebuia să analizeze excepția calității procesual active în promovarea cererii de chemare în judecata prin prisma cadrului procesual, a situației de fapt și a motivelor invocate și evidențiate, atât în decizia contestată cât și prin apărările invocate.

Mai mult decât atât, în privința reclamantului, instanța de fond avea obligația sa constate daca prezentul contestator este titularul dreptului în raportul dedus judecății (respectiv obținerea/încasarea presupuselor despăgubiri datorate) ori se poate prevala de interesul ce poate să fie realizat pe calea justiției.

Este mai mult decât evident ca instanța de fond, atunci când a analizat excepția lipsei calității procesuale a contestatorului nu a avut în vedere documentele existente la dosarul cauzei, respectiv împuternicirea din data de 11.06.2015, data acestuia de B. S.A., societatea de leasing, în calitate de proprietar a bunului, respectiv finanțator, având atât calitate de creditor de asigurare, cat și calitate procesuala activa în promovarea contestației împotriva deciziei emisa de subscrisa.

Utilizatorul A. S.R.L. nu are calitate de creditor de asigurare, acesta formulând cererea de plata în baza unui mandat dat de creditorul de asigurare B. S.A..

Se susține ca utilizatorul este cel asigurat întrucât în polița de asigurare CASCO este trecut în calitate de asigurat utilizatorul, acesta fiind asiguratul prin raportare la art. 2199, alin. (1) C. civ.

În realitate, din toate înscrisurile depuse rezultă ca persoana îndreptățită să încaseze prima de asigurare este B. S.A., proprietar al autoturismului obiect al contractului de leasing financiar și, totodată, cesionar, conform condițiilor stabilite de părți. Astfel, chiar dintr-o primă analiză a poliței de asigurare reiese că părțile, reclamanta A. S.R.L. și B. S.A., au convenit cesionarea acesteia în favoarea B. S.A., potrivit Clauzei ce poartă denumirea marginală Mențiuni speciale anexate la poliță, din care citam: golită cesionată în favoarea B. S.A. ".

Or, în polița de asigurare nr. DCA 3513178/01.11.2012 privind asigurarea autovehiculelor pentru avarii și furt se menționează în mod expres ca aceasta polița de asigurare este cesionata în favoarea B., având ca principal efect cesionarea drepturilor decurgând din contractul de asigurare, în caz de producere a riscului asigurat, indemnizația de asigurare urmând a se plăti cesionarului, indiferent de persoana care a încheiat contractul și, eventual, a achitat primele de asigurare sau o parte din cuantumul acestora. Așa se explica și faptul ca B. a dat împuternicire utilizatorului în vederea formulării cererii de plata.

Condițiile de asigurare, aferente poliței de asigurare, astfel cum acestea au fost predate de societatea C. - în faliment, în raport de prevederile art. 23 alin. (1) din Legea nr. 503/2004 privind redresarea financiara, falimentul, dizolvarea și lichidarea voluntara în activitatea de asigurări, republicata au fost analizate de către subscrisa, fiind avute în vedere atât Condițiile de asigurare - Asigurarea autovehiculelor pentru riscurile de avarii și furt (Cod: x) - valabile pentru autovehicule comercializate în system leasing/credit de către B. (A), cat și Condițiile de asigurare de avarii și furt a autovehiculelor comercializate în system Leasing/Credit -Casco Leasing (condiții aplicabile pentru Casco Leasing) (cod AG- 2030003-CA) (B), rezultând, după cum urmează:

(A) în cuprinsul acestor condiții (AG-2030003 - CA) - asiguratul este titularul interesului cu privire la autovehiculul asigurat, iar beneficiarul este persoana îndreptățită la despăgubire în cazul producerii unui eveniment asigurat, cu alte cuvinte prin raportare la polița de asigurare: B..

De asemenea, conform art. 33 din Condiții, în cazul vânzării autovehiculului, C. poate accepta transferarea asigurării pe numele noului proprietar, la solicitarea scrisa a acestuia, dar numai cu acordul fostului proprietar și numai daca nu s-au acordat sau nu se datorează despăgubiri. Aceste dispoziții vin sa întărească mecanismul juridic potrivit cu care B., în calitatea sa de proprietar al bunului, este beneficiarul asigurării, prevederea contractuala făcând referire la posibilitatea asigurătorului de a accepta transferarea asigurării, doar în condițiile în care nu se datorează despăgubiri, fără însă a se menționa daca acestea au implicat o daună parțială sau totală.

Clauze contractuale privitoare la daune parțiale/daune totale sunt cuprinse în prevederile art. 66, și nu disting cu privire la plata despăgubirii că ar avea un regim juridic diferit și nici în privința calității B. de cesionar îndreptățit la plata despăgubirii doar în situația unei daune totale, cum în mod eronat susține contestatoarea.

(B) în cuprinsul acestor condiții (Cod: x), asiguratul este persoana nominalizata în cuprinsul Poliței, care a încheiat contractual de asigurare, iar beneficiarul este persoana desemnata de Asigurat sau în lipsa acesteia, moștenitorii legali ai Asiguratului.

La pct. 13.1 se menționează în mod expres ca avizarea daunelor se face și de către utilizator, în baza unei împuterniciri din partea asiguratului (societatea de leasing), document care trebuie depus la dosarul de daună.

De asemenea, prevederile cuprinse la art. 13.21 și art. 13.22 din condiții fac referire la despăgubirile cuvenite în caz de daune parțiale/daune totale, fără a distinge/diferenția că unele se acordă utilizatorului, iar altele sunt acordate cesionarului poliței de asigurare, cum în mod eronat retine contestatoarea. Chiar și în caz de furt, despăgubirea se acordă în anumite condiții (13.28), tot asiguratului.

Prin urmare, chiar dacă în cuprinsul poliței de asigurare la rubrica asigurat este trecut utilizatorul, este evident că, potrivit condițiilor contractuale, parte integrantă a poliței de asigurare, asiguratul este însăși societatea de leasing, cesionarul poliței de asigurare. Că este așa, rezultă chiar din referirile directe din cuprinsul condițiilor de asigurare la utilizator versus asigurat și la obligațiile stipulate în sarcina acestora, inclusiv la avizarea de daună, utilizatorul având nevoie de mandate din partea asiguratului (societatea de leasing - cesionarul poliței de asigurare). în acest sens, relevante sunt prevederile contractuale: pct. 1.1.48 (utilizatorul este definit ca fiind persoană fizică sau juridică ce folosește autovehiculul în baza unui contract de leasing încheiat cu Asiguratul); pct. 9.2 (la solicitarea expresă a asiguratului ori a utilizatorului - dar acesta din urmă caz doar în baza împuternicirii dată de asigurat, asigurarea poate fi extinsă..); 11.2 (asiguratul are obligația de a furniza corect toate informațiile și datele cerute de asigurător fie în mod direct, fie prin intermediul Utilizatorului); pct. 13.1 (avizarea daunelor poate fi făcută și de către utilizator, în baza unei împuterniciri din partea asiguratului). 16. 1 (transferul de proprietate către utilizator).

Ca titular al dreptului de despăgubire este societatea de leasing, rezultă în mod evident și din prevederile contractuale potrivit cărora schimbarea numelui utilizatorului este nerelevantă pentru asigurător, însă schimbarea titularului dreptului de proprietate atrage modificarea (suplimentarea poliței de asigurare). Avem în vedere în acest sens punctul 16.1 din contractul de asigurare (în cazul transferului de proprietate către utilizator sau vânzării autovehiculul, asigurarea poate fi transferată noului proprietar, la solicitarea scrisă a acestuia, numai cu acordul C. și numai dacă nu s-a acordat sau nu se datorează despăgubiri).

De asemenea, relevante cauzei sunt și următoarele aspecte:

- din cuprinsul talonului autovehiculului reiese ca la rubrica proprietar auto este B. S.A. si, la rubrica utilizator A. S.R.L.;

- factura emisă de service-ul auto privind reparația autovehiculul a fost emisă de asemenea pe numele proprietarului B. S.A..

Prin urmare, având în vedere ca beneficiarul asigurării este persoana care are dreptul sa încaseze despăgubirea sau suma asigurata, în prezenta cauza calitate procesuala activa o poate avea doar B., contestatorul A. S.R.L. nefiind titular al cererii de plata, așa cum în mod total nelegal și netemeinic a reținut instanța de fond, ignorând împuternicirea data de societatea-de leasing utilizatorului, contestatorul fiind doar mandatar.

În raport de aceste argumente, hotărârea instanței de fond este pronunțată cu încălcarea atât a dispozițiilor art. 2009 și următoarele din C. civ., referitoare la mandat, cât și ale art. 36 din C. proc. civ.

Raportat la această motivare, hotărârea recurată a fost pronunțată cu încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material, motiv de recurs prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., totodată hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază ci doar contradictorii și motivări străine de natura cauzei, situație care atrage incidența cazului de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Având în vedere însă legătura puternică și interdependentă criticilor întemeiate pe cele două motive de nelegalitate indicate anterior, dezvoltarea motivelor de recurs, care va fi expusă în continuare, va fi una comună.

Greșita interpretare data de prima instanța dispozițiilor art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015.

Prima instanță a reținut că FGA a recunoscut calitatea de creditor de asigurare a B., plecând de la premisa că acesta a efectuat plăți către aceasta în limita plafonului de garantare.

Însăși instanța de fond a reținut calitatea de creditor de asigurare a B., întrucât nu a înțeles sa combată argumentele reale (nici cele susținute de contestatoare în acțiunea dedusa judecății, nici cele formulate de subscrisa în întâmpinare și susținerile scrise și orale) pentru care s-a apreciat ca aceasta este îndreptățită la plata despăgubirilor de la FGA, în limita plafonului de garantare, dat fiind faptul ca polița de asigurare a fost cesionata în favoarea societății de leasing, conform mențiunilor din contractul de asigurare facultativ - tip CASCO.

Plecând de la faptul că instanța de fond a considerat ca finanțatorul B. este creditor de asigurare, îndreptățit la plata sumelor cuvenite de la FGA, vom ataca considerentele hotărârii potrivit cărora plafonul de garantare se aplica prin raportare la un singur element esențial izvor primar al despăgubirii, anume contractul de asigurare.

Sub acest aspect, retine prima instanța, în interpretarea dispozițiilor art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 pe de o parte, faptul că, plafonul de garantare de 450.000 RON trebuie raportat la fiecare contract de asigurare în parte.

Pe de alta parte, toate aceste concluzii ale instanței de fond sunt vădit nelegale, fiind rezultatul unei interpretări fundamental greșite a dispozițiilor Legii nr. 213/2015, cu ignorarea totala a dispozițiilor legale imperative ale acestui act normativ.

Interpretarea data de prima instanța dispozițiilor art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 adaugă la lege.

Astfel, sub un prim aspect, interpretarea dată de prima instanță dispozițiilor Legii nr. 213/2015, în sensul ca plafonul de 450.000 RON se aplică pentru fiecare contract de asigurare în baza căruia s-au născut creanțe împotriva C., adaugă la lege.

Dispozițiile art. 15 alin- 2 din Legea nr. 213/2015 prevăd în mod expres și neechivoc faptul ca, "plata de către Fond a creanțelor de asigurări stabilite ca fiind certe, lichide și exigibile se face în limita unui plafon de garantare de 450.000 RON pe uit creditor de asigurare al asigurătorului aflat în faliment. " (subl. noastră).

În măsura în care legiuitorul ar fi intenționat sa instituie plafonul de 450.000 RON pentru fiecare contract de asigurare (fie el de răspundere civila obligatorie, fie facultativ) sau pentru fiecare creanța de asigurare în parte, ar fi făcut-o în mod expres, folosind sintagma "pe fiecare contract de asigurare " sau "pe fiecare creanța de asigurări" și nu "pe fiecare creditor de asigurare ".

Astfel, instanța de fond face o adăugire nepermisă la textul de lege care reglementează plafonul de garantare și care prevede în mod neechivoc faptul ca plafonarea se aplica pe creditor de asigurare și nu pe contract de asigurare, astfel cum în mod vădit neîntemeiat s-a reținut.

Potrivit art. 4 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 " Termenii și expresiile utilizate în cuprinsul prezentei legi și care nu au fost definite la alin. (1) au semnificația prevăzută la art. 3 din Legea nr. 503/2004, republicată, cu modificările ulterioare, la art. 5 din Legea nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenței și de insolvență și la art. 2 din Legea nr. 32/2000 privind activitatea de asigurare și supravegherea asigurărilor, cu modificările și completările ulterioare."

Prin urmare, textul Legii 213/2015 cuprinde în mod expres definiții ale termenilor folosiți în cuprinsul actului normativ, dar și norme de interpretare a termenilor folosiți de lege și care nu se regăsesc între defințiile de la art. 4.

De vreme ce o lege conține definții ale termenilor și expresiilor folosite, înseamnă ca acestea trebuie urmate cu strictețe - în litera și spiritul lor - în aplicarea acestei legi.

Caracterul restrictiv al dispozițiilor legii este întărit suplimentar și prin reglementarea unei dispoziții ce atrage o alta restricție de interpretare, respectiv pentru termenii și expresiile ce exced defințiilor art. 4, situație în care singura interpretare admisă este "semnificația prevăzută la art. 3 din Legea nr. 503/2004, republicată, cu modificările ulterioare, la art. 5 din-Legea nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenței și de insolvență și la art. 2 din Legea nr. 32/2000 privind activitatea de asigurare și supravegherea asigurărilor, cu modificările și completările ulterioare ".

Revenind la defințiile date de Legea 213/2015 noțiunilor de creditor de asigurări și creanțe de asigurare, acestea se regăsesc în conținutul art. 4 din Legea 213/2015, acest texte stabilind ca:

"în înțelesul prezentei legi, termenii și expresiile de mai jos au următoarea semnificație: a) creanța de asigurări - creanțele creditorilor de asigurări care rezultă dintr-un contract de asigurare, inclusiv sumele rezervate pentru acești creditori atunci când unele elemente ale datoriei nu sunt cunoscute încă. Se consideră creanțe de asigurări sumele achitate creditorilor de asigurări din disponibilitățile Fondului, reprezentând despăgubiri/indemnizații, precum și primele datorate de către asigurătorul debitor pentru perioada în care riscul nu a fost acoperit de acesta, ca urmare a încetării contractelor de asigurare; b) creditorii de asigurări sunt, după caz: (i) persoana asigurată -persoana fizică sau juridică aflată în raporturi juridice cu asigurătorul debitor prin încheierea contractului de asigurare; (ii) beneficiarul asigurării - terța persoană căreia, în baza legii sau a contractului de asigurare, asigurătorul debitor urmează să îi achite sumele cuvenite ca urmare a producerii riscului asigurat; (iii) persoană păgubită (în cazul asigurării de răspundere civilă) - persoana îndreptățită să primească despăgubiri pentru prejudiciul suferit ca urmare a producerii unui risc acoperit printr-un contract de asigurare de răspundere civilă ".

Este fără tăgadă că legiuitorul a simțit nevoia unor definiții ale acestor noțiuni, tocmai pentru a le circumscrie situației deosebite, de faliment a asigurătorului - așa cum a făcut-o și în cazul Legii 85/2014 și cea a Legi: 503/2004 - situație care are o reglementare ce se aplică cu precădere acesteia, potrivit principiului specialia generalibus derogant.

Astfel, în privința creditorilor de asigurare textul folosește singularul în conținutul definiției, stabilind ca aceștia sunt: persoana asigurata, sau beneficiarul asigurării sau persoana păgubita (în cazul asigurării de răspundere civilă).

Este de domeniul evidenței ca, în lipsa unui contract de asigurare nu exista nici creanța de asigurare, și ca nu se poate concepe un creditor de asigurare în lipsa contractului de asigurare în care acest creditor este fie asigurat, fie beneficiar, fie persoana păgubita îndreptățită la despăgubiri ca urmare a prejudiciului suferit ca urmare a producerii unui risc acoperit printr-un contract de asigurare.

Însa, aceasta evidență nu poate conduce la concluzia că folosirea singularului în cadrul dispozițiilor art. 15 alin. (2) din Lega 213/2015, respectiv plata de către Fond a creanțelor de asigurări în limita unui plafon de garantare de 450.000 RON pe un creditor de asigurare al asigurătorului aflat în faliment, nu trebuie interpretata în sensul restrictiv, clar și expres.

Nu trebuie sa uitam faptul ca Legea nr. 213/2015 definește chiar plafonul de garantare în cadrul art. 4 lit. f), stabilind restrictiv, expres și clar ca prin plafon de garantare se înțelege " nivelul maxim al garantării pe un creditor de asigurare al asigurătorului în faliment, stabilit conform prevederilor prezentei legi"."

Rezulta, așadar, ca nu este vorba despre o singura reglementare limitativa, restrictiva, ci este vorba de o reglementare expresa și neechivoca a plafonului de garantare - respectiv a limitelor obligațiilor Fondului fata de un creditor de asigurare al unui asigurător în faliment - dublata de o definție, definție ce trebuie aplicata în limitele date de conținutul literal al termenilor definiți.

Nu se poate spune ca, în ceea ce privește definiția data de Legea nr. 213/2015 noțiunii de plafon de garantare, textul legii este neclar sau echivoc, și nici nu se poate susține ca legiuitorul a oscilat, folosind, în privința acestui termen, reglementari diferite în cadrul acestei legi.

Totodată, este de observat faptul ca reglementarea privește limita de despăgubire pe care o poate avea Fondul de garantare a asiguraților fata de un creditor de asigurare, aceasta definiție ca și celelalte stabilite de Legea 213/2015 fiind aplicabile exclusiv în cazul falimentului unui asigurător - situația premisa a obligațiilor Fondului de garantare a asiguraților, în acord cu dispozițiile art. 10 din C. civ.: "Legile care derogă de la o dispoziție generală, care restrâng exercițiul unor drepturi civile sau care prevăd sancțiuni civile se aplică numai în cazurile expres și limitativ prevăzute de lege."

Acesta din urma precizare este esențială, având în vedere faptul ca domeniul special de reglementare în cauza de fata este cel al asigurărilor, domeniu în care legiuitor a stabilit de-a lungul timpului limitarea răspunderii asigurătorului în ceea ce privește cuantumul despăgubirii.

Astfel, în ce privește limitele de despăgubire stabilite prin Norma ASF nr. 23/2014 privind asigurarea obligatorie de răspundere civila, la art. 24 lit. a) și b) se prevede ca:

"Limitele de despăgubire stabilite de către Autoritatea de Supraveghere Financiară sunt: a) pentru pagubele materiale produse în unul și același accident, indiferent de numărul persoanelor păgubite, limita de despăgubire se stabilește, pentru accidente produse începând cu anul 2012, la un nivel de 1.000.000 euro, echivalent în RON la cursul de schimb al pieței valutare la data producerii accidentului, comunicat de Banca Națională a României;

b) pentru vătămări corporale și decese, inclusiv pentru prejudicii fără caracter patrimonial produse în unul și același accident, indiferent de numărul persoanelor păgubite, limita de despăgubire se stabilește, pentru accidente produse începând cu anul 2012, la un nivel de 5.000.000 euro, echivalent în RON la cursul de schimb al pieței valutare la data producerii accidentului, comunicat de Banca Națională a României."

De asemenea, prin Ordinul CSA nr. 11/2011, adoptat în aceeași materie, se prevede, similar, în cuprinsul art. 24 alin. (2) lit. a) și b) faptul ca "Limitele de despăgubire stabilite de către Comisia de Supraveghere a Asigurărilor sunt:

a) pentru pagubele materiale produse în unul și același accident, indiferent de numărul persoanelor prejudiciate, limita de despăgubire se stabilește, pentru accidente produse în anul 2011, la un nivel de 750.000 euro, echivalent în RON la cursul de schimb al pieței valutare la data producerii accidentului, comunicat de Banca Națională a României. Pentru accidente produse începând cu anul 2012, limita de despăgubire pentru aceste riscuri se stabilește la un nivel de 1.000.000 euro, echivalent în RON la cursul de schimb al pieței valutare la data producerii accidentului, comunicat de Banca Națională a României;

b) pentru vătămări corporale și decese, inclusiv pentru prejudicii fără caracter patrimonial produse în unul și același accident, indiferent de numărul persoanelor prejudiciate, limita de despăgubire se' stabilește, pentru accidente produse în anul 2011, la un nivel de 3.500.000 euro, echivalent în RON la cursul de schimb al pieței valutare la data producerii accidentului, comunicat de Banca Națională a României. Pentru accidente produse începând cu anul 2012, limita de despăgubire pentru aceste riscuri se stabilește la un nivel de 5.000.000 euro, echivalent în RON la cursul de schimb al pieței valutare la data producerii accidentului, comunicat de Banca Națională a României, "-art. 24 alin. (2) lit. a) și b).

Totodată, prin Ordinul CSA nr. 5/2010 se prevede, similar, faptul ca," Limitele de despăgubire stabilite de către Comisia de Supraveghere a Asigurărilor sunt:

a) pentru pagubele materiale produse în unul și același accident, indiferent de numărul persoanelor) prejudiciate, limita de despăgubire se stabilește, pentru accidente produse în anul 2010, la un nivel de 500.000 euro, echivalent în RON la cursul de schimb al pieței valutare la data producerii accidentului, comunicat de Banca Națională a României. Pentru accidente produse în anul 2011, limita de despăgubire pentru aceste riscuri se stabilește la un nivel de 750.000 euro, echivalent în RON la cursul de schimb al pieței valutare la data producerii accidentului, comunicat de Banca Națională a României. Pentru accidente produse în anul 2012, limita de despăgubire pentru aceste riscuri se stabilește la un nivel de 1.000.000 euro, echivalent în RON la cursul de schimb al pieței valutare la data producerii accidentului, comunicat de Banca Națională a României;

b) pentru vătămări corporale și decese, inclusiv pentru prejudicii fără caracter patrimonial produse în unul și același accident, indiferent de numărul persoanelor prejudiciate, limita de despăgubire se stabilește, pentru accidente produse în anul 2010, la un nivel de 2.500.000 euro, echivalent în RON la cursul de schimb al pieței valutare la data producerii accidentului, comunicat de Banca Națională a României. Pentru accidente produse în anul 2011, limita de despăgubire pentru aceste riscuri se stabilește la un nivel de 3.500.000 euro, echivalent în RON la cursul de schimb al pieței valutare la data producerii accidentului, comunicat de Banca Națională a României. Pentru accidente produse în anul 2012, limita de despăgubire pentru aceste riscuri se stabilește la un nivel de 5.000.000 euro, echivalent în RON la cursul de schimb al pieței valutare la data producerii accidentului, comunicat de Banca Națională a României."

Ceea ce se constată din aceste texte legale de limitare a răspunderii asigurătorilor în materie de răspundere civila este faptul că legiuitorul în mod constant a stabilit limitarea sumei de despăgubire prin raportare la un eveniment/accident, indiferent de numărul de numărul persoanelor prejudiciate prin acest eveniment/accident, fiind cunoscut că, de regulă, accidentele de circulație sunt soldate cu o pluralitate de victime, aceștia fiind potențiali creditori de asigurare, în cazul existentei unui contract de asigurare valabil la data producerii accidentului/evenimentului asigurat.

Prin urmare, nu se poate susține ca legiuitorul nu are proprietatea termenilor folosiți - atât în ce privește Legea nr. 213/2015, cat și în ce privește actele normative citate anterior - sau ca reglementarea nu este constantă, explicită și limitativă în materie de răspundere a asigurătorilor, stabilind că, pentru asigurători, limita de despăgubire este stabilită în funcție de eveniment (riscul asigurat) și nu de numărul de persoane vătămate - creditori de asigurare, care sunt îndreptățiți la despăgubiri.

In cazul acestei limitări - ce privește exclusiv și explicit asigurătorii - limitarea este raportata la un eveniment - risc asigurat - și nu la un creditor de asigurare, în timp ce pentru obligațiile Fondului de garantare a asiguraților limitarea este expresa și neechivoca prin raportare la un creditor de asigurare, făcându-se astfel distincția clara și tranșantă între asigurător și Fond.

Astfel, necesitatea limitării acoperirii daunelor din disponibilitățile FGA la un plafon de garantare maxim, rezulta din faptul ca FGA nu preia funcțiile unui asigurător, astfel cum stabilește explicit și neechivoc dispoziția art. 9 alin. (2) din Norma ASF 16/2016, "Fondul nu preia funcțiile unui asigurător și nu are obligația de a opera în baza de date CEDAM și de a elibera certificat privind daunele înregistrate ".

Daca Fondul este exclus de la a prelua a funcțiile unui asigurător - cea mai importanta funcție a asigurătorului este plata despăgubirilor în cazul producerii riscului asigurat în schimbul primei de asigurare, în temeiul contractului de asigurare valabil încheiat - înseamnă că nici obligația Fondului nu este plata despăgubirilor/indemnizațiilor în cazul falimentului unui asigurător în locul asigurătorului în contractul de asigurare.

Prin urmare, interpretarea data de instanța de fond dispozițiilor art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015. în sensul ca plafonul de garantare este stabilit nu pe UN creditor de asigurare - așa cum prevede explicit textul de lege, și așa cum este definit plafonul de garantare în cadrul art. 4 lit. e) - ci pe fiecare contract de asigurare încheiat de asigurătorul în faliment, este vădit nelegală și încălca întreg mecanismul de garantare, astfel cum acesta este reglementat prin dispoziții legale exprese, neraportându-se nici măcar la situația dedusa judecății.

Pe de altă parte, interpretarea dată de către prima instanță conduce la concluzia că, în speță, asigurătorul este înlocuit în contractul de asigurare de către Fondul de garantare a asiguraților, ipoteză care este exclusă și care este în mod evident contrar scopului înființării Fondului.

Preluarea de către Fond a obligațiilor asigurătorului din contractul de asigurare nu este prevăzută de nicio dispoziție legală - nici în Legea nr. 213/2015, nici în Legea nr. 85/2014, nici în Legea nr. 503/2004 sau în orice alt act normativ.

Mai mult, această concluzie vădit nefundamentată, este infirmată de însuși scopul înființării Fondului de garantare a asiguratilor, precum și de mecanismul subrogarii Fondului în drepturile creditorilor plătiți și înscrierea creanței sale ca și creanța de asigurare împotriva asigurătorului falit, pe toată durata procedurii de faliment, astfel cum prevăd dispozițiile art. 18 din Legea 213/2015.

Fondul de garantare a asiguraților sau păgubiții asiguraților nu are calitate de asigurător și între aceasta instituție și asigurători, în urma accidentelor de circulație nu există niciun raport juridic care să derive din contractul de asigurare de răspundere civilă, astfel cum în mod absolut nelegal a reținut prima instanța.

Niciun text de lege nu prevede.. transmisiunea "obligațiilor C. sau a oricărui alt asigurător în faliment către fond, iar art. 22 din Legea nr. 503/2004 și 206 alin. (1) din Legea 85/2014 ca și prevederile art. 12, 13 și 14 din Legea nr. 213/2015 - stipulează clar și explicit posibilitatea creditorilor de asigurări de "a solicita plata sumelor cuvenite" la data publicării deciziei privind includerea procedurii de redresare financiara și constatarea stării de insolvabilitate a societății de asigurare de la FGA - deci de a urma procedura administrativa prevăzuta de Legea nr. 213/2015 și Norma ASF 16/2015 - și nu transferul/preluarea/continuarea obligațiilor de despăgubire ale C. sau ale oricărui alt asigurător falit către/de către fond.

Este vădit neîntemeiat raționamentul juridic al primei instanțe. trimiterea la art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015 nefiind relevantă în speță, în condițiile în care această dispoziție definește creanța de asigurare.

În raport de această împrejurare, hotărârea primei este dată cu încălcarea evidentă a dispozițiilor legale speciale care reglementează plafonul de garantare și din această perspectivă impunându-se casarea hotărârii recurate și rejudecarea cauzei.

Prima instanță ignoră cu desăvârșire dispozițiile art. 2 alin. (1) coroborat cu art. 11 alin, fi) din Legea nr. 213/2015, raportat la art. 9 alin, fi) și f2) din Norma ASF nr. 16/2015, dispoziții care determina scopul înființării Fondului, ca schema de garantare în domeniul asigurărilor, respectiv protejarea creditorilor de asigurări de consecințele insolventei unui asigurător, asigurând totodată efectuarea plății indemnizațiilor/despăgubirilor din disponibilitățile sale, către creditorii de asigurări, potrivit condițiilor și plafonului de garantare stabilite de lege.

Nicidecum nu se poate susține ca Fondul preia obligațiile asigurătorului în faliment, obligații rezultate din contractele de asigurare facultative/obligatorii în care asigurătorul este parte. Relevante în acest sens sunt hotărârile judecătorești depuse la dosarul cauzei, pronunțate în situația falimentului C., hotărâri prin care s-a statuat, în mod definitiv, ca:

- Fondul de garantare a asiguraților nu preia funcțiile unui asigurător;

- procedura de efectuare a plăților din disponibilitățile FGA este una speciala reglementata de Legea nr. 213/2015;

- creditorul de asigurări nu poate recurge la procedura de executare silita a FGA pentru titluri executorii obținute de petent împotriva asigurătorului C. întrucât legea reglementează procedura de urmat pentru obținerea sumelor cuvenite din disponibilitățile acestuia;

- Fondul de garantare a asiguraților nu are calitate de asigurător, nu se subroga în drepturile și obligațiile asigurătorilor aflați în faliment;

- Fondul de garantare nu are nicio obligație comuna cu un asigurător.

Așadar, Fondul acoperă creanțele de asigurări în virtutea principiului protecției consumatorilor produselor și serviciilor de asigurări, iar nu ca obligații proprii, cu atât mai mult ca obligații ale asigurătorului aflat în faliment.

Caracterul independent și statutul de autoritate distinctă al Fondului conferă acestuia legitimare să solicite acoperirea, din averea societății de asigurare aflata în faliment, a creanțelor pe care le-a plătit creditorilor de asigurări. Legea califică creanțele Fondului drept creanțe de asigurări și, drept consecință, acestea vor fi satisfăcute, la fel ca și celelalte creanțe de asigurări, cu prioritate absolută din valorificarea activelor reprezentând rezervele tehnice ale societății de asigurare/reasigurare falimentare.

Dispozițiile Legii nr. 213/2015 și ale Normei ASF nr. 16/2015, NU stabilesc în niciun caz calitatea Fondului de " continue tor " sau " succesor " al C. S.A. - sau al oricărui alt asigurator aflat în faliment -ci statuează, în chiar primul articol al legii, ca subscrisa este o instituție de drept public, având o funcție administrativa, în exercitarea căreia se realizează protejarea unui interes public, în sensul de a da posibilitatea creditorilor de asigurări să își realizeze creanțele de asigurări, certe, lichide și exigibile din fondurile noastre, în cazul falimentului unui asigurător, urmând o procedură administrativă, necontencioasă, care se finalizează prin emiterea unor acte administrative, respectiv Notificare de plată sau Decizie de respingere.

Astfel, potrivit art. 1 alin. (1) din Legea nr. 213/2105, "Fondul de garantare a asiguraților, denumit în continuare Fondul, se constituie ca persoană juridică de drept public. Organizarea și funcționarea Fondului se stabilesc prin statut propriu aprobat de către Consiliul Autorității de Supraveghere la Financiară, la propunerea Consiliului de administrație al Fondului."

De asemenea, art. 5 din actul normativ prevede ca, " Resursele financiare ale Fondului provin din următoarele surse: a) contribuții de la asigurători; b) dobânzi și penalități de întârziere din plata cu întârziere a contribuțiilor de către asigurători; c) sume din fructificarea disponibilităților; d) sume din recuperarea creanțelor Fondului; e) sume din alte surse, stabilite potrivit legii; f) împrumuturile de la instituțiile de credit, sau împrumuturi obligatare, prin emisiune de titluri de valoare ale Fondului."

1.2. Calitatea de creditor de asigurare a finanțatorului B. nu este determinata în raport de fiecare contract de asigurare încheiat cu asigurătorul în faliment

Contrar celor reținute de către prima instanța, calitatea de creditor de asigurare a finanțatorului nu este determinată în raport de fiecare contract de asigurare încheiat cu asigurătorul în faliment.

Premisa de la care a plecat instanța de fond este una eronată și nu-si găsește suportul în dispozitiile legale incidente .

Astfel, concluzia primei instanțe în sensul că plafonul prevăzut de dispozițiile Legii nr. 213/2015 se aplică pe contract de asigurare și nu pe creditor de asigurare, adaugă la lege, neputând fi în niciun caz primită.

În fata instanței de fond a argumentat calitatea de creditor de asigurare a finanțatorului B., aspecte neluate în analiză, instanța rezumându-se în a arăta că pârâtul a recunoscut calitatea B. de creditor de asigurare, de persoană îndreptățită a fi protejată ca urmare a insolventei C. SA".

Astfel, S.C. B. S.A. era conform contractului de asigurare beneficiar, însă a devenit parte contractantă (asigurat în locul utilizatorului) în urma cesiunii contractului de asigurare polița nr. DCA 3513178 din 01.11.2012 efectuata în favoarea B.. Alin. (1) al art. 1566 C. civ. definește cesiunea de creanță, precizând elementele esențiale ale acesteia:

a) este o convenție, prin urmare pentru valabila sa încheiere este necesară întrunirea condițiilor de validitate a contractelor (prevăzute de art. 1179 noul C. civ.);

b) "funcția esențială" a cesiunii este de transmitere a unei creanțe de la cedent la cesionar, în mod definitiv și irevocabil;

c) creanța se transmite așa cum se găsește aceasta în patrimoniul cedentului, așadar, păstrându-și natura și caracteristicile;

d) deși convenția este bipartită (cedent-cesionar), ea produce consecințe juridice asupra unui terț, debitorul cedat. în cazul de fata creditorul de asigurare cedează creanța și produce consecințe juridice asupra FGA, terț în contractul de cesiune.

Cesiunea de creanță - ca și subrogația (art. 1593 C. civ.) și preluarea de datorie (art. 1599 C. civ.) -este o operațiune juridică de transmisiune a obligațiilor. Ea nu afectează ființa obligației, ci o transmite așa' cum s-a născut și există în patrimoniul subiectelor inițiale ale raportului juridic. Prin aceasta, cesiunea, ca, de altfel, și subrogația și preluarea de datorie, se deosebește de novație, care nu operează o transmisiune, ci o transformare a obligației - obligația inițială se stinge și este înlocuită cu o nouă obligație (art. 1609 C. civ.).

Asemenea subrogației, cesiunea modifică elementul activ al raportului obligațional, dreptul de creanță. Dacă în cazul subrogației însă, inițiativa operațiunii juridice aparține unui terț - care plătește creditorului și se subrogă în drepturile acestuia față de debitor (art. 1594 C. civ.) sau împrumută debitorul în vederea efectuării plății și se subrogă în drepturile creditorului plătit (art. 1595 C. civ.) - în cazul cesiunii, inițiativa transferului dreptului de creanță aparține creditorului cedent, care, cu titlu oneros sau gratuit, transmite cesionarului o creanță împotriva unui terț. Ca și preluarea de datorie, cesiunea de creanță reprezintă o transmisiune a obligațiilor. În cazul preluării de datorie, se transmite însă elementul pasiv al raportului obligațional - datoria, iar prin cesiune se transferă elementul activ - dreptul de creanță.

Dacă ambele instituții se fundamentează pe un transfer, deosebirile dintre cele două concepte sunt de substanță.

Prin cesiunea contractului (art. 1315-1320 C. civ.) nu se transferă un drept - cum se întâmplă într-o cesiune de creanță, ci o poziție contractuală, un ansamblu de drepturi și obligații ce aparțin unei părți în contract. Cesionând contractul, cedentul realizează concomitent o cesiune de creanță și o cesiune de obligații. De exemplu, prin cesiunea contractului de asigurare de către asigurat, cesionarul dobândește drepturile și este ținut de obligațiile asiguratului izvorâte din contractul de asigurare". Cesiunea de creanță poate interveni în orice raport obligațional - născut din contract, act juridic unilateral sau fapt juridic - pe când cesiunea contractului nu este posibilă decât în cazul contractelor, de regulă, sinalagmatice.

Cesiunea de creanță este un contract consensual, pentru validitatea sa nefiind necesară, de regulă, o formă specială. De asemenea, cu excepția unei stipulații contrare, nu este necesar acordul cedatului. Dimpotrivă, cesiunea contractului poate fi realizată doar cu consimțământul celeilalte părți contractante, cum este cazul cesiunii contractului de asigurare.

Astfel, art. 2212 C. civ. menționează ca, asigurătorul poate cesiona contractul de asigurare numai ci acordul scris al asiguratului.

Contractul de asigurare se încheie de către asigurat având în vedere profesionalismul și credibilitatea asigurătorului. Pentru a nu-i fi afectate interesele, legea a impus asigurătorului ca cesiunea contractului de asigurare să poată fi realizată numai cu acordul scris al asiguratului. Față de formularea imperativă a textului comentat, părțile contractante nu vor putea conveni altfel, sub sancțiunea nulității clauzei contrare și înlocuirea sa cu prevederea legală.

Toate aceste susțineri sunt ignorate de instanța de fond, premisa de la care pleacă judecătorul care a analizat în fond pretențiile reclamantei-intimate este fundamental greșită, în condițiile în care alte considerentele privesc raporturi juridice, alte temeiuri de drept și sunt străine de natura pricinii.

Intimata-reclamantă a depus întâmpinare solicitând, în esență, respingerea recursului ca nefondat și menținerea sentinței atacate ca temeinică și legală.

II. Soluția instanței de recurs

Analizând criticile invocate în recurs raportat la sentința atacată și la actele și lucrările dosarului, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru următoarele considerente:

Prin cererea de plată nr. x/05.02.2016, s-a solicitat Fondului de Garantare a Asiguraților acordarea indemnizației în cuantum de 743,62 RON reprezentând contravaloare reparație efectuată la autoturismul cu număr de înmatriculare x, în privința căruia a fost emisă polița CASCO nr. x/06.06.2012 de C..

Prin Decizia nr. 4489/27.02.2017, Fondul de garantare a asiguraților a respins cererea de plată nr. x/05.02.2016 pretins formulată de S.C. B. S.A., reținând, în esență, prin raportare la dispozițiile art. 4 alin. (1) lit. e) coroborate cu cele ale art. 15 alin. (2) din Legea 213/2015, că, în privința reclamantei, deja s-a aprobat și achitat suma de 450.000 RON din disponibilitățile Fondului, limită maximă prevăzută de Legea nr. 213/2015, pe creditor de asigurare, nu pe creanțe de asigurare.

De asemenea, s-a reținut că, în cauză, calitatea de creditor de asigurare aparține finanțatorului S.C. B., iar nu utilizatorului A., atât raportat la calitatea acestuia de proprietar al bunului mobil, conform certificatului de înmatriculare, dar și prin prisma cesionării poliție de asigurare CASCO, în care figurează ca și asigurat utilizatorul A. S.R.L.. Principalul efect al cesiunii drepturilor decurgând din contractul de asigurare este acela că, în caz de producere a riscului asigurat, indemnizația de asigurare se va plăti cesionarului contractului de asigurare, indiferent de persoana care a încheiat contractul și eventual a achitat primele de asigurare sau o parte din cuantumul acestora.

Motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. este nefondat, prin considerentele sentinței fiind expuse în fapt și în drept argumentele pentru care instanța de fond a respins excepția lipsei calității procesuale active, a admis în parte cererea formulată de reclamanta A. S.R.L., a anulat Decizia FGA nr. 4489/27.02.2017 și a obligat pârâtul la soluționarea pe fond a cererii de plată nr. x/05.02.2016, iar hotărârea instanței de fond nu cuprinde motive contradictorii ori străine de natura cauzei.

În ceea ce privește motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată soluția Curții de apel este corectă, fiind pronunțată cu aplicarea corectă a dispozițiilor legale.

În ceea ce privește calitatea de titular al cererii de plată a finanțatorului S.C. B., instanța de fond a observat în mod corect, din analiza conținutului cererii de plată, coroborat cu înscrisul intitulat "împuternicire" emis de B., că în cuprinsul împuternicirii se menționează "cererea de plată semnată de asigurat este valabilă doar în cazul daunei parțiale….În măsura în care dauna este totală/furt/pieirea bunului sau daună majoră, toate drepturile sunt cesionate B.), astfel că, în cauză fiind vorba despre o daună parțială, cererea a fost formulată în nume propriu de utilizatorul A. S.R.L., iar nu în calitate de împuternicit al finanțatorului B..

În aceste condiții, astfel cum în mod corect a reținut instanța de fond, în mod greșit pârâtul a apreciat că titular al cererii de plată este finanțatorul și în mod greșit a analizat, pe de pe o part,e calitatea de creditor de asigurări în sensul art. 4 alin. (1) lit. b) Legea 213/2015 în privința finanțatorului, iar pe de altă parte a stabilit incidența art. 15 alin. (2) Legea 213/2015, care instituie plafonul maxim de garantare de 45000 RON,prin raportare la finanțatorul B., în condițiile în care cererea de plată a fost formulată de utilizatorul A. S.R.L. în nume propriu.

Pe cale de consecință, pârâtul era obligat la analizarea dosarului de daună prin raportare la calitatea de creditor de asigurare pretinsă de A., motiv pentru care este legală soluția instanței de fond în ceea ce privește nelegalitatea deciziei emisă de pârât, prin care este vătămat dreptul reclamantei A. S.R.L. de a-i fi analizată cererea de plată, respectiv condițiile de acordare a despăgubirilor solicitate, în persoana utilizatorului, titularul cererii de plată depuse la FGA, iar nu în persoana finanțatorului B..

Pe de altă parte, sunt nefondate și criticile recurentului care vizează înțelesul noțiunii de creditor de asigurare/creditor unic de asigurare raportat la existența plafonului maxim în sumă de 450.000 RON. Din această perspectivă, se impune a se avea în vedere Decizia nr. 29/02.03.2020 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, ca urmare a sesizării Înaltei Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, prin încheierea din 30 octombrie 2019 dată în Dosarul nr. x/2017, asupra următoarelor chestiuni de drept:

- dacă prin creditor de asigurare, în sensul definit de art. 4 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 213/2015 privind Fondul de garantare a asiguraților (Legea nr. 213/2015), se înțelege și societatea de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său, titulară a dreptului de regres izvorât dintr-o poliță CASCO împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment, sau, dimpotrivă, constituie unic creditor de asigurare în aplicarea dispozițiilor art. 3 lit. h) din Legea nr. 503/2004 privind redresarea financiară, falimentul, dizolvarea și lichidarea voluntară în activitatea de asigurări, republicată, cu modificările și completările ulterioare (Legea nr. 503/2004) pentru toate creanțele sale neonorate de societatea de asigurare aflată în faliment;

- dacă prin creanța de asigurare, în sensul definit de art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, se înțelege și creanța izvorâtă din dreptul de regres al societății de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment;

- dacă plafonul de 450.000 RON stabilit de art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 se aplică pe creditor de asigurare, indiferent de numărul creanțelor, sau pe creanțe de asigurare, în situațiile în care se exercită dreptul de regres de către societatea de asigurare care a efectuat plata indemnizației către propriul asigurat, ca efect al subrogării în drepturile asigurătorului CASCO, pentru fiecare creanță în parte.

Prin Decizia nr. 29/02.03.2020, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a admis sesizarea formulată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal în dosarul nr. x/2017 și a stabilit următoarele:

"În interpretarea dispozițiilor art. 4 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 213/2015 privind Fondul de garantare a asiguraților, prin creditor de asigurare se înțelege și societatea de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său, titulară a dreptului de regres izvorât dintr-o poliță CASCO împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment.

În interpretarea dispozițiilor art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, prin creanță de asigurare se înțelege și creanța izvorâtă din dreptul de regres al societății de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment.

În interpretarea dispozițiilor art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, plafonul de 450.000 RON se aplică pe creanțe de asigurare, în situațiile în care se exercită dreptul de regres de către societatea de asigurare care a efectuat plata indemnizației către propriul asigurat, ca efect al subrogării în drepturile asiguratului CASCO, pentru fiecare creanță în parte".

Așadar, potrivit Deciziei nr. 29/02.03.2020, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 509 din 15 iunie 2020, obligatorie pentru instanțele de judecată în temeiul art. 521 alin. (2) din C. proc. civ., prin creditor de asigurare se înțelege și societatea de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său, titulară a dreptului de regres izvorât dintr-o poliță CASCO împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment.

De asemenea, prin creanță de asigurare se înțelege și creanța izvorâtă din dreptul de