ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5075/2021

Ședința publică din data de 27 octombrie 2021

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, la data de 5.12.2019 sub nr. x/2019, reclamantul A. a chemat în judecată pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, solicitând instanței ca prin hotărârea pe care o va pronunța să dispună anularea deciziei nr. 21653/18.11.2019 și obligarea pârâtului la emiterea unei noi decizii privind plata despăgubirilor solicitate, în cuantum de 50.000 euro (echivalent în RON data plații - daune morale) și 700 RON reprezentând daune materiale.

Prin sentința civilă nr. 606 din 10 iulie 2020 a Curții de Apel București, secția a IX-a de contencios administrativ și fiscal s-a respins cererea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, ca neîntemeiată.

Împotriva sentinței civile nr. 606 din 10 iulie 2020 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, reclamantul A. a declarat recurs, criticând-o pentru nelegalitate, solicitând admiterea recursului, anularea deciziei prin care a fost respinsă cererea de plată și obligarea intimatului la emiterea unei noi decizii privind plata despăgubirilor solicitate și plata cheltuielilor de judecată.

Recurentul-reclamant a susținut că instanța de fond a dat hotărârea cu greșita interpretare a dispozițiilor de drept material, reținând ca fiind tardiv formulată cererea sa de acordare a despăgubirilor.

Astfel, în contextul unei succinte prezentări a situației de fapt, a susținut recurentul-reclamant că prima instanță nu a avut în vedere că ordonanța de clasare emisă în dosarul penal nr. x/2016 de Parchetul de pe lângă Judecătoria Sectorului 1 București rămânea definitivă după expirarea unui termen de 20 de zile de la comunicarea sa.

Cum respectiva ordonanța a fost recepționată de el la data de 24.11.2017, termenul prevăzut de lege pentru formularea cererii de plată începea să curgă după expirarea celor 20 de zile de la această dată în care aceasta putea fi atacată, respectiv de la data de 15.12.2017, aceasta fiind momentul la care s-a născut dreptul său de creanță, fiind o creanță născută ulterior.

Cum cerea de plată a fost depusă la poștă (15.03.2018) în interiorul termenului de 90 de zile prevăzut de art. 20 alin. (1) din Norma nr. 16/2015 și de art. 14 din Legea nr. 213/2015, fiind depusă în ultima zi a termenului prevăzut de lege, a concluzionat recurentul-reclamant că, în speță, în mod greșit s-a apreciat că cererea sa este tardivă.

În drept, cererea de recurs a fost întemeiată pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Prin întâmpinare, intimatul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraților a solicitat respingerea recursului ca nefondat și menținerea sentinței recurate ca fiind temeinică și legală, prima instanță făcând o corectă interpretare și aplicare a prevederilor legale incidente situației de fapt reținute.

A arătat, în esență, că dreptul de creanță al reclamantului s-a născut anterior rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului asigurătorului B. S.A. și că susținerile acestuia cu privire la faptul că termenul începea să curgă după 20 de zile de la comunicarea ordonanței, interval în care se putea formula plângere la Parchetul de pe lângă Judecătoria Sectorului 1 București, nu au niciun fundament juridic, cu atât mai mult cu cât acesta nu și-a exercitat dreptul de a formula plângere, devenind redundantă așteptarea împlinirii acestui termen.

În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs și de efectuare a comunicării actelor de procedură între părțile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 471

1

și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., cu aplicarea și a dispozițiilor O.U.G. nr. 80/2013.

În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 471

1

și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., prin rezoluția din data de 31 martie 2021, s-a fixat termen de judecată la data de 27 octombrie 2021, în ședință publică, cu citarea părților.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți asupra recursului

Examinând sentința recurată prin prisma criticilor invocate prin cererea de recurs, a apărărilor formulate prin întâmpinare și a dispozițiilor legale incidente în materia supusă verificării, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele expuse în continuare.

La data de 29.07.2016, numitul C. conducea autoturismul marca x cu nr. de înmatriculare x, în P-ța Victoriei, dinspre bd. Iancu de Hunedoara către bd. x unde s-a tamponat cu autoturismul marca x cu nr. de înmatriculare x.

În urma impactului cele două vehicule au fost avariate iar numitul A., pasager în autoturismul marca x a suferit leziuni corporale. Autoturismul x era asigurat la S.C. B. S.A.

Prin cererea de plată înregistrată sub nr. x/22.03.2018 la Fondul de Garantare a Asiguraților, A. a solicitat despăgubiri raportat la cupla asiguratului RCA la B. S.A.

Cererea de plată a fost respinsă de Fondul de Garantare a Asiguraților, prin decizia nr. 21653/18.11.2019, reținându-se în esență că petentul nu a formulat cererea în termenul legal, termenul de 90 de zile calculat de la data comunicării către petent a ordonanței de clasare emisă în dosarul penal nr. x/2016 de Parchetul de pe lângă Judecătoria Sectorului 1 București, fiind depășit.

În acest context, instanța de contencios administrativ și fiscal a fost învestită cu o cerere prin care reclamantul A. a solicitat anularea deciziei nr. 21653/18.11.2019 emisă de pârâtul Fondului de Garantare a Asiguraților și obligarea pârâtului la emiterea unei noi decizii privind plata despăgubirilor solicitate, în cuantum de 50.000 euro (echivalent în RON data plații - daune morale) și 700 RON reprezentând daune materiale.

Prin sentința recurată s-a respins acțiunea formulată de reclamant prin care a solicitat anularea deciziei sus-menționate, reținându-se legalitatea acesteia. În esență, instanța a apreciat că dreptul de creanță al reclamantului s-a născut anterior rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului și prin urmare, se impunea ca reclamantul să se adreseze fondului în termen de 90 de zile de la data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului.

Prin criticile formulate în susținerea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul-reclamant a arătat, în esență, că instanța de fond în mod nelegal a respins cererea de chemare în judecată și nu a avut în vedere că pârâta a efectuat un calcul greșit al termenului de depunere a cererii de plată, critici pe care instanța de control judiciar le apreciază ca fiind nefondate.

Astfel, Înalta Curte reține că potrivit dispozițiilor art. 14 din Legea nr. 213/2015: "În vederea încasării indemnizațiilor/despăgubirilor, orice persoană care pretinde un drept de creanță de asigurări împotriva asigurătorului în faliment poate formula o cerere motivată în acest sens, adresată Fondului în termen de 90 de zile de la data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului sau de la data nașterii dreptului de creanță, atunci când acesta s-a născut ulterior. Cererea-tip de plată va fi prevăzută în reglementările emise în aplicarea prezentei legi".

Totodată, art. 20 alin. (1) din Norma nr. 16/2015 privind Fondul de Garantare a Asiguraților stipulează că:

"Pentru încasarea de la Fond a indemnizațiilor/despăgubirilor, orice persoană care pretinde un drept de creanță de asigurări împotriva societății de asigurare trebuie să completeze o cerere de plată motivată în acest sens, conform modelului prevăzut în anexa nr. 6. Cererea de plată se poate depune începând cu data publicării deciziei Autorității de Supraveghere Financiară de închidere a procedurii de redresare financiară, în condițiile art. 22 din Legea nr. 503/2004, republicată, cu modificările ulterioare, și în maximum 90 de zile de la rămânerea definitivă a hotărârii de deschidere a procedurii de faliment. Pentru creanțele de asigurări născute ulterior rămânerii definitive a hotărârii judecătorești de deschidere a procedurii de faliment, cererea de plată poate fi depusă în maximum 90 de zile de la data nașterii dreptului de creanță al creditorului de asigurări".

Reține instanța de control judiciar, din prevederile legale anterior redate, că legiuitorul a fixat expres două momente obiective ca dată de început pentru curgerea termen de decădere: fie data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii de faliment (în acest caz dreptul de creanță fiind născut anterior), fie data nașterii dreptului de creanță, când acesta s-a născut ulterior rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii de faliment.

Înalta Curte constată că prin încheierea nr. 132 pronunțată la data de 16.02.2017 în dosarul nr. x/2016 de Tribunalul Sibiu, secția a II-a civilă s-a dispus deschiderea procedurii de faliment împotriva B. S.A., hotărârea devenind definitivă la data de 17.03.2017.

Din actele dosarului se constată că prin ordonanța din 19.01.2017 emisă de Parchetul de pe lângă Judecătoria Sectorului 1 București în dosarul nr. x/2015 s-a dispus clasarea cauzei privind plângerea formulată de numitul A. împotriva numitului C., sub aspectul săvârșirii infracțiunii de vătămare corporală din culpă, reținându-se că din raportul de expertiză medico-legală - supliment nr. A1/8850/2016/2017 din 14.09.2017 rezultă că victima a necesitat 75-80 de zile de îngrijiri medicale iar leziunile traumatice nu au determinat infirmitate, nu au pus în primejdie și nu au determinat prejudiciu estetic grav și permanent.

Această ordonanță a fost comunicată recurentului-reclamant A. la data de 24.11.2017.

Prin memoriul de recurs recurentul-reclamant a susținut că data nașterii dreptului său de creanță este data la care expiră cele 20 de zile de la comunicarea ordonanței, în care se putea promova plângere la parchet, respectiv data de 15.12.2017.

Înalta Curte constată că motivul de recurs invocat de recurentul-reclamant nu este incident în cauză având în vedere că interpretarea pe care prima instanță a dat-o dispozițiilor legale este una corectă.

Termenul de 90 de zile prevăzut de art. 14 din Legea nr. 213/2015 și art. 20 din Norma ASF nr. 16/2015 este un termen de decădere, fiind reglementat de legiutor pentru exercitarea unui drept subiectiv, nesusceptibil de suspendare sau de întrerupere, asemenea termenului de prescripție.

Acest termen începe să curgă de la data nașterii dreptului de creanță al creditorului de asigurări, în cazul reclamantului de la data cunoașterii concrete a numărului de zile de îngrijiri medicale în funcție de care ar fi putut determina prejudiciul suferit.

Așadar, atât prin raportare la data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului B. S.A. (17.03.2017), cât și raportat la data nașterii dreptului de creanță, atunci când acesta s-a născut ulterior (24.11.2017, cazul în speță) termenul de 90 de zile a fost depășit.

Instanța de control judiciar nu poate primi interpretare dată de recurentul-reclamant, întrucât este una eronată, neputându-se considera că dreptul de creanță s-a născut după un interval de 20 de zile de la data când acesta a luat cunoștință de conținutul ordonanței de clasare, un astfel de raționament neavând susțineri legale.

De altfel, recurentul din prezenta cauză nici nu a înțeles să atace ordonanța Parchetului de pe lângă Judecătoria Sectorului 1 București, soluția dispusa devenind definitiva la data de 19.01.2017, prin neexercitarea dreptului de a formula plângere împotriva soluției în termen de 20 de zile de la comunicare.

Cum cererea de plată a fost făcută de recurentul-reclamant la data de 15.03.2018, se constată că, în aceste condiții, este formulată cu depășirea termenului de 90 de zile stabilit de art. 14 din Legea nr. 213/2015 și art. 20 alin. (1) din Norma nr. 16/2015 privind Fondul de Garantare a Asiguraților.

Ca atare, constatând că Decizia nr. 21653/18.11.2019 a fost emisă de pârât cu respectarea prevederilor art. 14 din Legea nr. 213/2015 și ale art. 20 alin. (1) din Norma nr. 16/2015 privind Fondul de Garantare a Asiguraților, Înalta Curte constată că sentința recurată, prin care s-a respins contestația formulată împotriva acesteia, ca neîntemeiată, este legală, fiind dată cu corecta interpretare și aplicare a normelor de drept incidente circumstanțelor de fapt reținute în cauză.

Pentru considerentele expuse, nefiind identificate motive de casare a sentinței prin prisma dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul dispozițiilor art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva sentinței nr. 606 din 10 iulie 2020 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 27 octombrie 2021.