ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 509/2015

HOTĂRÂRE

13.02.2015

CAMERĂ

civil_2

RĂSFOIEȘTE: Înalta Curte de Casație și Justiție · 2015
DESCARCĂ: PDF · DOCX 🔒 Pro

Citează această cauză

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 509/2015 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2015)

Decizia nr. 509/2015

Asupra cererii de revizuire, constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 19590 din 17 decembrie 2012, Tribunalul București, secția a VI-a civilă, a admis în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâta Societatea Asigurare Reasigurare A. SA, a obligat-o pe pârâtă la plata către reclamant a sumei de

619,16 RON, cu titlu de despăgubiri pentru daune materiale și a sumei de 300.000 RON, reprezentând despăgubiri pentru daune morale și a respins respinsă cererea de chemare în judecată pentru celelalte sume ca neîntemeiată.

Împotriva acestei sentințe, ambele părți au declarat apel, criticând-o pentru netemeinicie și nelegalitate.

Prin decizia civilă nr. 273 din 13 septembrie 2013, Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, a respins ca nefondat apelul declarat de apelantul-reclamant A., a admis apelul declarat de apelanta-pârâtă Societatea Asigurare Reasigurare A. SA, a schimbat în parte sentința apelată, în sensul că a fost obligată pârâta să plătească reclamantului suma de 90.000 RON, cu titlu de daune morale, a menținut celelalte dispoziții ale sentinței apelate și a respins cererea apelantei-pârâte privind cheltuielile de judecată, ca nefondată.

Împotriva acestei decizii, atât reclamantul A., cât și pârâta Societatea Asigurare Reasigurare A. SA au declarat recurs.

Prin memoriul său de recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 5 și 9 C. proc. civ., recurentul-reclamant A. a solicitat, în principal, casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei spre rejudecarea apelului pentru completarea probatoriului, respectiv pentru audierea unui martor, iar în subsidiar, modificarea deciziei atacate, în sensul admiterii apelului său și schimbării sentinței instanței de fond, cu consecința admiterii acțiunii astfel cum a fost formulată.

Recursul pârâtei Societatea Asigurare Reasigurare A. SA a fost întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în baza cărora a solicitat schimbarea în parte a deciziei recurate, în sensul diminuării daunelor morale acordate în cauză.

Prin decizia nr.

2304 din 18 iunie 2014, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, a admis recursul declarat de reclamantul A., a modificat în parte decizia atacată, în sensul că a respins apelul declarat de pârâta

Societatea Asigurare Reasigurare A. SA

împotriva sentinței civile nr. 19590 din 17 decembrie 2012 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, a păstrat în rest dispozițiile deciziei recurate și a menținut în tot sentința apelată; a fost anulat

ca netimbrat recursul declarat de pârâta Societatea Asigurare Reasigurare A. SA

împotriva aceleiași

decizii.

Pentru a decide astfel, instanța de recurs a reținut, în esență, că instanța de apel, în limitele motivelor de apel formulate de părți și a criteriilor legale invocate de acestea, de starea de fapt și de drept stabilită în raport de probatoriul administrat, a analizat legalitatea acordării daunelor morale, apreciind eronat asupra cuantificării reparației prejudiciului moral suferit de reclamant.

În ceea ce privește recursul pârâtei Societatea Asigurare Reasigurare A. SA, instanța de recurs, constatând că recursul nu a fost legal timbrat și că în cauză nu operează scutirea de la plata taxelor de timbru, a dat eficiență dispozițiilor art. 20 alin. (1) și alin. (3) din Legea nr. 146/1997, modificată și respectiv celor ale art. 35 alin. (5) din Normele metodologice de aplicare a legii, precum și cele ale art. 9 din O.G. nr. 32/1995 privind timbrul judiciar, cu modificările ulterioare și a dispus anularea recursului pârâtei, ca netimbrat.

Împotriva acestei decizii, Societatea Asigurare Reasigurare A. SA

, prin administrator special B. SRL a formulat cerere de revizuire, întemeiată pe prevederile art. 322 pct. 2 C. proc. civ.

În motivare, a citat dispozițiile art. 322 pct. 2 C. proc. civ. și a evocat decizia instanței de recurs, susținând că, deși recurentul-reclamant a solicitat prin memoriul de recurs

în principal, casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei spre rejudecarea apelului pentru completarea probatoriului, respectiv pentru audierea unui martor, iar în subsidiar, modificarea deciziei atacate, în sensul admiterii apelului său și schimbării sentinței instanței de fond, cu consecința admiterii acțiunii astfel cum a fost formulată, instanța a menținut soluția pronunțată de prima instanță, prin care acțiunea reclamantului a fost admisă numai în parte.

În final, a conchis că instanța de recurs, procedând astfel, s-a pronunțat asupra unui lucru care nu s-a cerut, fiind astfel îndeplinite condițiile prevăzute de art. 322 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ.

Analizând cererea de revizuire, în raport de temeiul de drept invocat, respectiv art. 322 pct. 2 C. proc. civ., Înalta Curte constată următoarele:

Potrivit dispozițiilor art. 322 pct. 2 C. proc. civ., revizuirea unei hotărâri rămase definitivă în instanța de apel sau prin neapelare, precum și a unei hotărâri date de o instanță de recurs atunci când evocă fondul, se poate cere atunci când instanța s-a pronunțat asupra unor lucruri care nu s-au cerut sau nu s-a pronunțat asupra unui lucru cerut ori s-a dat mai mult decât s-a cerut.

Prima ipoteză a acestui motiv de revizuire vizează deci situația în care instanța, s-a pronunțat, din eroare, și asupra unor lucruri care nu s-au cerut, cum ar fi acordarea cheltuielilor de judecată, deși nu s-au solicitat sau acordarea dobânzilor fără să se fi formulat un capăt de cerere în acest sens etc., însă nu poate fi invocată în situația în care instanța ar fi comis o greșeală de judecată, în sensul că a primit sau a soluționat o cerere cu încălcarea dispozițiilor legale sau a admis un capăt de cerere cu încălcarea normelor de drept substanțial.

Aceasta întrucât textul de lege sus-menționat este o aplicare a principiului disponibilității și vizează inadvertențele dintre ceea ce s-a cerut și ceea ce instanța a acordat.

Astfel, potrivit art. 129 alin. (6) C. proc. civ., „în toate cazurile, judecătorii hotărăsc numai asupra obiectului cererii deduse judecății”.

Altfel spus, judecătorii sunt ținuți să se pronunțe numai asupra cererilor care au fixat cadrul litigiului, au determinat limitele acestuia și au stabilit obiectul pricinii deduse judecății.

Critica revizuentei vizând faptul că instanța de recurs a modificat numai în parte decizia atacată, în sensul respingerii apelului apelantei-pârâte, cu consecința menținerii în tot a sentinței apelate, deși apelantul-reclamant solicitase casarea deciziei atacate sau

modificarea acesteia, în sensul admiterii apelului său și schimbării sentinței instanței de fond, cu consecința admiterii acțiunii astfel cum a fost formulată nu este aptă să conducă la admiterea cererii de revizuire întemeiată pe prima ipoteză a art. 322 pct. 2 C. proc. civ., neputând fi încadrată în acest motiv de revizuire. Aceasta în condițiile în care instanța de recurs a fost sesizată nu cu o cerere, ci cu o cale de atac care, dacă ar fi găsită întemeiată, are prefigurate soluțiile în art. 312 C. proc. civ., instanța de recurs având libertatea deplină de a opta pentru soluția apreciată ca adecvată, indiferent de opțiunea formulată de titularul căii de atac.

În consecință, în raport de considerentele anterior expuse, Înalta Curte urmează să respingă cererea de revizuire