ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1821/2016

Decizia nr. 1821/2016

Asupra recursurilor de față, a constatat următoarele:

Prin cererile înregistrate pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție , secția I civilă, la data de 18 martie 2016, reclamantul A. și de pârâta Societatea de Asigurare Reasigurare C. Asigurări SA prin lichidator judiciar B. SPRL au declarat recurs împotriva Deciziei civile nr. 1750 din 6 noiembrie 2015 pronunțată de Curtea de Apel București , secția a VI-a civilă.

Prin încheierea din camera de consiliu din 23 iunie 2016, Înalta Curte a admis, în principiu, recursurile declarate și a fixat termen de judecată la data de 6 octombrie 2016,

Reclamantul A. și-a întemeiat recursul pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.

În cuprinsul memoriului de recurs, a susținut că suma de 10.000 euro acordată de instanța de fond și menținută de instanța de apel este prea mică, în raport de sumele solicitate prin cererea de chemare în judecată și dovedite prin înscrisurile depuse la dosar. Astfel, instanțele anterioare nu au ținut cont de înscrisurile medicale eliberate reclamantului și de depozițiile martorilor audiați în cauză - probatorii din care rezultă în mod evident, cheltuielile reclamantului prilejuite de accidentul rutier produs.

A susținut, de asemenea, că au fost greșit aplicate prevederile art. 49 alin. (1) lit. f) din Ordinul Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor nr. 14/2011 valabil la data producerii accidentului, instanța de apel stabilind superficial și nu după criteriile legale, despăgubirile (daune morale) cuvenite reclamantului.

Pârâta Societatea de Asigurare Reasigurare C. Asigurări SA a criticat decizia curții de apel pentru greșita aplicare a art. 49 alin. (1) lit. f) din Ordinul Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor nr. 14/2011 privind punerea în aplicare a Normelor privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, date în aplicarea Legii nr. 136/1995 privind asigurările și reasigurările în România, susținând că suma de 10.000 euro este prea mare pentru împrejurările producerii accidentului. Astfel, leziunile traumatice produse în urma accidentului nu au pus în pericol viața reclamantului, cum rezultă din concluziile raportului medico-legal întocmit în cauză.

Totodată, Ghidul de soluționare a daunelor morale propune o medie de 474 lei/zi de îngrijire medicală, ceea ce în speță ar duce la suma de 23.700 lei, iar instanța de apel a acordat peste dublul acestei sume.

Se invocă și jurisprudența în materie din care rezultă că despăgubirile acordate sunt într-un cuantum mult mai mic față de cele din prezenta, cauză.

Asupra recursurilor formulate în cauză, Înalta Curte a constatat următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 28 mai 2014 pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta Societatea de Asigurare Reasigurare C. Asigurări SA, a solicitat acordarea de daune materiale în sumă de 50.000 euro și daune morale în sumă de 500.000 euro, ca urmare a accidentului rutier produs la data de 27 septembrie 2013 de intervenientul forțat D.

Prin Sentința civilă nr. 1756 de la 08 aprilie 2015, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, a fost admisă, în parte, cererea de chemare în judecată formulată pe reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta Societatea de Asigurare Reasigurare C. Asigurări SA, cu citarea intervenientului forțat D. A fost obligată pârâta la plata către reclamant a sumei de 10.000 euro, în echivalent în iei la data plății, eu titlu de daune morale, fiind respinse, în rest, pretențiile formulate de reclamant, ca neîntemeiate.

Prin Decizia nr. 1750 A din 6 noiembrie 2015 a Curții de Apel București , secția a VI-a civilă, au fost respinse, ca nefondate, apelurile declarate de reclamantul A. și de pârâta Asigurare Reasigurare C. SA împotriva sentinței civile mai sus menționate.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs, reclamantul A. și pârâta Societatea de Asigurare Reasigurare C. Asigurări SA.

Prin criticile formulate atât reclamantul, cât și pârâta au susținut, în esență, aplicarea greșită a dispozițiilor legale incidente, respectiv a art. 49 alin. (1) ) lit. f) din Ordinul Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor nr. 14/2011 privind punerea în aplicare a Normelor privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, date în aplicarea Legii nr. 336/1995 privind asigurările și reasigurările în România, ceea ce a condus la acordarea unui cuantum al daunelor morale prea mic sau, dimpotrivă, prea mare, în raport de criteriile aplicabile conform dispozițiilor legale și jurisprudenței în materie,

Înalta Curte reține, ca și instanța de apei, că în materia daunelor morale, dată fiind natura prejudiciului care le generează, practica judiciară și literatura de specialitate au subliniat că nu există criterii precise pentru cuantificarea lor, respectiv că problema stabilirii despăgubirilor morale nu trebuie privită ca o cuantificare economică a unor drepturi și valori nepatrimoniale (cum ar fi demnitatea, onoarea, ori suferința psihică încercată de cel ce le pretinde), ci ca o evaluare complexă a aspectelor în care vătămările produse se exteriorizează, supusă puterii de apreciere a instanțelor de judecată.

Deși stabilirea cuantumului despăgubirilor echivalente unui prejudiciu nepatrimonial include o doză de aproximare, instanța trebuie să aibă în vedere o serie de criterii, cum ar fi: consecințele negative suferite de cel în cauză pe plan fizic și psihic, importanța valorilor morale lezate, măsura în care au fost lezate aceste valori și intensitatea cu care au fost percepute consecințele vătămării, măsura în care i-a fost afectată situația familială, profesională și socială. Totodată, instanța trebuie să stabilească un anumit echilibru între prejudiciul moral suferit și despăgubirile acordate, în măsură să permită celui prejudiciat anumite avantaje care să atenueze suferințele morale, fără a se ajunge însă în situația îmbogățirii fără just temei.

Principiul ce se degajă din jurisprudența Curții europene a Drepturilor Omului în materia daunelor morale, pe care instanțele naționale sunt obligate să îl aplice, este acela al statuării în echitate asupra despăgubirii acordate victimei, în raport de circumstanțele particulare ale fiecărui caz în parte. De asemenea, conform aceleiași jurisprudențe, despăgubirile acordate trebuie să păstreze un raport rezonabil de proporționalitate cu dauna suferită, sens în care a fost consacrat principiul proporționalității daunei cu despăgubirea acordată.

Suma de bani acordată cu titlu de daune morale nu trebuie să devină o sursă de îmbogățire pentru victimă, dar nici să aibă numai un caracter pur simbolic, ci ea trebuie să reprezinte doar atât cât este necesar pentru a-i ușura ori compensa, în măsura posibilă, suferințele pe care le-a îndurat sau eventual mai trebuie să le îndure.

Despăgubirea bănească pentru repararea unui prejudiciu nepatrimonial fiind, prin însăși destinația ei - aceea de a ușura situația persoanei lezate, de a-i acorda o satisfacție - o categorie juridică cu caracter special, ea trebuie să fie rezultatul unei analize atente a împrejurărilor concrete ale cauzei (intensitatea și durata suferințelor psihice încercate de terța persoană păgubită, determinate de gravitatea pierderii suferite în contextul situației sale concrete - legătura de rudenie cu victima accidentului, relațiile afective cu aceasta, suportul material asigurat în timpul vieții de victima accidentului și altele asemenea), deci a unor elemente obiective, care înlătură posibilitatea ca despăgubirea bănească acordată să constituie un mijloc imoral de îmbogățire a victimei.

Pentru a-și păstra caracterul de "satisfacție echitabilă", daunele morale trebuie acordate într-un cuantum care să nu le deturneze de la scopul și finalitatea prevăzute de lege, spre a nu deveni astfel un folos material injust, fără justificare cauzală în prejudiciul suferit și consecințele acestuia. Ca atare, despăgubirile acordate trebuie să păstreze un raport rezonabil de proporționalitate cu dauna suferită, în scopul asigurării unei juste compensații a suferințelor pe care le-au îndurat sau eventual mai trebuie să le îndure terțele persoane păgubite.

În speță, la stabilirea întinderii despăgubirii acordate, în mod corect instanța de apel s-a raportat la consecințele suportate de reclamant, ca urmare a accidentului rutier pentru care s-a solicitat angajarea răspunderii civile obligatorii a asigurătorului, precum și la criteriul echității și principiul proporționalității cu dauna suferită, a căror aplicare era de natură să asigure înlăturarea unei posibile îmbogățiri fără justă cauză a persoanei păgubite.

Cum legislația nu cuprinde criterii concrete de evaluare, pârâta a susținut că jurisprudența instanțelor naționale este unicul criteriu oferit de lege, a cărui corectă aplicare poate face obiectul controlului judiciar în recurs. Din această perspectivă, a invocat "Ghidul pentru soluționarea daunelor morale elaborat de către Fondul de Protecție al Victimelor Străzii", respectiv cuantumul daunelor morale propus de acesta.

Înalta Curte reține că în aprecierea cuantumului daunelor morale, soluțiile adoptate trebuie să se înscrie în linia jurisprudenței naționale, reperul la care face trimitere art. 49 alin. (2) lit. d) din Ordinul Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor nr. 14/2011 fiind cel al unei jurisprudențe constante și unitare.

Sub acest aspect, Înalta Curte are în vedere că "Ghidul pentru soluționarea daunelor morale" nu poate constitui, în lipsa unei dispoziții legale care să îl definească ca atare, un criteriu legal obligatoriu pentru instanțe, a cărui neaplicare să atragă desființarea unei hotărâri pentru lipsă de temei legal.

Simplele cifre statistice, culese din cazurile de accidentări sau decese, astfel cum sunt conținute în ghid, nu sunt suficiente pentru a putea fi considerate relevante din punctul de vedere al exigențelor unui criteriu și nu se pot impune, cu forță obligatorie, în lipsa unei trimiteri normative exprese la atare mecanism de cuantificare, având, cei mult, un caracter orientativ pentru o parte a jurisprudenței.

Pe de altă parte, se constata că respectivul îndrumar de practică a fost întocmit la cererea și pentru a fi utilizat de către Fondul de protecție a victimelor străzii, asociație de drept privat fără scop patrimonial, constituită în scopul reparării unor categorii de prejudicii, în situația inexistenței unui contract de asigurare.

Or, această situație nu este incidență în prezenta cauză, în care asigurătorul este ținut de clauzele unui contract de asigurare.

Având în vedere aceste considerații, Înalta Curte nu va reține critica comună a reclamantului și a pârâtei, privind încălcarea ari. 49 alin. (1) pct. 2 lit. d) din Ordinul Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor nr. 14/2011, prin nerespectarea jurisprudenței atașate la dosar, respectiv a valorilor despăgubirilor stabilite în fiecare caz concret.

Aceasta deoarece criteriile avute în vedere prin jurisprudență au caracter orientativ, asupra căruia apreciază judecătorul de la caz la caz, fără ca instanța de judecată să fie ținută să acorde același cuantum al sumelor de bani, pentru situații de fapt similare. Jurisprudență în materie stabilește criterii de estimare a despăgubirilor și nu cuantumul despăgubirilor.

În acest sens, Înalta Curte constată că reperul la care tace trimitere norma art. 49 alin. (2) lit. d) din Ordinul Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor nr. 14/2031 este cel al jurisprudenței constante și unitare, iar nu al jurisprudenței care consacră soluții ce rămân cazuri izolate sau particulare, ce se raportează la situații de fapt deosebite.

Se reține că atât Curtea europeană a Drepturilor Omului, cât și Înalta Curte de Casație și Justiție, atunci când acordă despăgubiri morale nu operează cu criterii de evaluare prestabilite, ci judecă în echitate, adică procedează la o apreciere subiectivă a circumstanțelor particulare a cauzei, relativ la suferințele fizice și psihice pe care le-au suportat victimele unui accident de circulație, respectiv rudele persoanelor decedate, precum și la consecințele nefaste pe care acel accident le-a avut cu privire la viața lor particulară, astfel cum acestea sunt evidențiate prin probele administrate.

Ca atare, în materia daunelor morale, atât jurisprudență națională, cât și hotărârile Curții de la Strasbourg pot furniza judecătorului cauzei doar criterii de estimare a unor astfel de despăgubiri și, respectiv, pot evidenția limitele de apreciere a cuantumului acestora.

În privința criticilor referitoare la daunele materiale solicitate de reclamant, în raport de probele administrate, care relevă impactul și consecințele pe care acesta le-a suferit pe plan fizic, social și emoțional, Înalta Curte reține că acestea mi pot forma obiectul controlului judiciar în recurs întrucât reprezintă aspecte care implică evaluarea probatoriului și a situației de fapt, constituind motive de netemeinicie a hotărârii atacate, care exced cazurilor de nelegalitate prevăzute strict și limitativ în art. 488 C. proc. civ., în limita cărora să poată fi exercitat controlul judiciar.

Pentru considerentele arătate, Înalta Curte constată că hotărârea recurată nu este susceptibilă de critică sub motivul nesocotirii normei art. 49 din Ordinul Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor nr. 14/2011 și sub aspectul probatoriului administrat, astfel încât recursurile declarate de reclamant și de pârâtă sunt nefondate, urmând a fi respinse ca atare, potrivit dispozițiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondate, recursurile declarate de reclamantul A. și de pârâta Societatea de Asigurare Reasigurare C. Asigurări SA prin lichidator judiciar B. SPRL împotriva Deciziei nr. 1750 din 6 noiembrie 2015 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 6 octombrie 2016.

Procesat de GGC - NN