ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1822/2016

Decizia nr. 1822/2016 Asupra recursului de față, a constatat următoarele; Prin cererea înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă, la data de 26 aprilie 2016, pârâta Societatea de Asigurare-Reasigurare A. Asigurări S.A, prin lichidator judiciar provizoriu B. SPRL a declarat recurs împotriva Deciziilor nr. 352A din 1 iulie 2015 și nr. 643A din 22 decembrie 2015 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă. Prin raportul întocmit asupra admisibilității în principiu a recursului, însușit de completul de judecată la data de 23 iunie 2016, s-a constatat că recursul este declarat în termenul legal prevăzut de art. 485 C. proc. civ. și că, în cauză, sunt incidente prevederile art. 29 alin. (1) lit. i) din Ordonanța de urgență or.

80/2013 privind taxele judiciare de timbru, cererea de recurs nefiind supusă timbrajului întrucât pretențiile pendinte derivă dintr-o cauză penală. Prin încheierea din camera de consiliu din 27 iulie 2016, Înalta Curte a admis, în principiu, recursul și a fixat termen de judecată la data de 6 octombrie 2016. Prin motivele de recurs formulate pârâta arată că hotărârile atacate au fost date cu încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material, ceea ce constituie motiv de casare potrivit art. 488 pct. 8 C. proc. civ.

Într-o primă critică de recurs, pârâta a susținut că deciziile atacate au fost pronunțate cu aplicarea greșită a dispozițiilor art. 1, 3 și 8 din Decretul nr. 167/1958, întrucât termenul de prescripție de 3 ani pentru exercitarea acțiunii în despăgubiri începe să curgă de la data producerii accidentului auto, respectiv de la data de 19 februarie 2011. Prin urmare, în mod greșit instanța de judecată a acordat despăgubiri morale intimaților C. și D., precum și despăgubiri materiale intimatei C. pentru cheltuielile efectuate anterior datei de 3 iunie 2011, deoarece termenul de prescripție de trei ani curge de la data producerii accidentului, care este data de 19 februarie 2011, ceea ce înseamnă că s-a împlinit la data de 19 februarie 2014. În speță, intimații C. și D. au renunțat să se constituie părți civile în dosarul penal, alegând calea acțiunii civile pe care puteau să o promoveze separat de cauza penală, începând cu data de 19 februarie 2011. A doua critică formulată de pârâtă vizează cuantumul daunelor materiale și morale acordate reclamanților-intimați, susținându-se că în stabilirea despăgubirilor s-au încălcat prevederile art. 49 din Ordinul Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor nr. 5/2010, care limitează acordarea despăgubirilor materiale pentru vătămări corporale și deces produse în accident de circulație,

prin existența documentelor justificative pentru cheltuielile efectuate. Asupra recursului formulat în cauza, Înalta Curte a reținut următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Călărași la data de 04 iunie 2014, ulterior precizată, reclamanții C., E., D. și F. au chemat în judecată pe pârâta Societatea de Asigurare-Reasigurare A. Asigurări SA, solicitând obligarea pârâtei la plata de daune morale și materiale pentru decesul lui G. și accidentarea lui D., urmarea accidentului auto din data de 19 februarie 2011. În drept, acțiunea a fost întemeiată pe dispozițiile Codului civil, Legii nr. 136/1995 și a Ordinului Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor nr. 5/2010.

Prin Sentința civilă nr. 96 din 29 ianuarie 2015 Tribunalul Călărași a respins, ca prescrise, capetele de cerere din acțiunea reclamanților C. și D. privind daunele morale solicitate de acești reclamanți și daunele materiale solicitate de reclamanta C. constând în cheltuielile de înmormântare și ritualuri creștinești anterioare datei de 03 iunie 2011, a admis în parte acțiunea, a obligat pârâta la plata către reclamanta C. a sumei de 15.000 lei cu titlu de despăgubiri materiale, către reclamantul D. a sumei de 9.300 lei cu titlu de despăgubiri materiale, către reclamanta F. a sumei de 80.000 lei cu titlu de daune morale și către reclamantul E. a sumei de 80.000 lei cu titlu de daune morale.

A obligat pârâta Societatea de Asigurare-Reasigurare A. Asigurări SA la plata sumei de 6.835 cu titlu de taxă de timbru, reprezentând sumele pentru care reclamanții au beneficiat de ajutor public judiciar sub forma scutirii de la plata taxei de timbru, calculată în raport de limitele în care acțiunea reclamanților a fost admisă. Împotriva acestei hotărâri au declarat apel pârâta Societatea de Asigurare-Reasigurare A. Asigurări SA și reclamanții C., E., D. și F. Prin Decizia civilă nr. 643A din 22 decembrie 2015, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, evocând fondul după anularea parțială cu reținere, a obligat pârâta Societatea de Asigurare-Reasigurare A. Asigurări SA. să plătească reclamantei C. sumele de 18.000 lei despăgubiri materiale și 50.000 lei despăgubiri morale; a obligat pârâta Societatea de Asigurare-Reasigurare A. Asigurări SA.

să plătească reclamantului D. sumele de 25.000 lei despăgubiri materiale și 90.000 lei despăgubiri morale. Prin Decizia civilă nr. 352A/1 iulie 2015, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a admis apelurile, a anulat în parte sentința civilă în privința capetelor de cerere respinse ca prescrise și în privința cererii reclamanților D. și C. pentru despăgubiri materiale și a reținut cauza pentru evocarea fondului sub aspectele menționate mai sus; a păstrat dispozițiile primei instanțe sub aspectul cererii de despăgubiri morale formulate de reclamanții F. și E. și sub aspectul privitor la taxa de timbru; a acordat termen pentru evocarea fondului la data de 7 octombrie 2015, cu citarea părților.

Împotriva acestor din urmă două decizii, pârâta Societatea de Asigurare-Reasigurare A. Asigurări SA. prin lichidator judiciar provizoriu B. SPRL a declarat recurs.

Referitor la prima critică de recurs, privind aplicarea greșită a legii în ceea ce privește momentul de la care începe să curgă termenul general de prescripție de 3 ani pentru exercitarea acțiunii în despăgubiri pentru toți păgubiții majori și minori, Înalta Curte constată corectă aprecierea instanței de apel, potrivit căreia, prescripția în prezenta cauză este guvernată de Decretul nr. 167/1958 care la art. 8 alin. (1) prevede: "prescripția dreptului la acțiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită, începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască, atât paguba cât și pe cel care răspunde de ea". În raport de textul de lege menționat, Înalta Curte reține că data de la care începe să curgă termenul de prescripție a dreptului material la acțiune în cazul stabilirii răspunderii civile delictuale pentru fapta unei persoane care a cauzat alteia un prejudiciu printr-un accident de circulație soldat cu decesul unei persoane și vătămarea alteia, este momentul la care partea ce pretinde despăgubirile a cunoscut despre existența prejudiciului și persoana vinovată.

În speță, momentul la care păgubiții au cunoscut atât paguba cât și pe cel care răspunde de ea este chiar momentul producerii accidentului auto, respectiv data de 19 februarie 2011. Acest moment a fost reținut ca atare și de către curtea de apel prin Decizia civilă nr. 352A din 01 iulie 2015, care a statuat că pentru cererile de despăgubiri morale și materiale formulate de către reclamanții majori, termenul de prescripție de 3 ani prevăzut de art. 3 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 curgea de la data de 19 februarie 2011, urmând a se împlini la data de 19 februarie 2014. Curtea de apel a reținut incidența normelor de excepție reglementate de art. 2539 alin. (2) teza a doua C. civ. 2009, ceea ce a impus o altă abordare a cauzei, construcție juridică pe care recurenta pârâtă nu a criticat-o, însă, prin motivele de recurs, și care nu face astfel, obiectul controlului judiciar pendinte.

Așadar, Înalta Curte constată că deciziile recurate sunt legale, curtea de apel aplicând corect la situația de fapt reținută prevederile art. 3 alin. (1) și art. 8 din Decretul nr. 167/1958. În ceea ce privește critica privind greșita aplicare a dispozițiilor art. 49 din Ordinul Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor nr. 5/2010, care limitează acordarea despăgubirilor materiale pentru vătămări corporale și deces produse în accident de circulație, prin existența documentelor justificative pentru cheltuielile efectuate, Înalta Curte constată că instanța de apei a pronunțat o hotărâre legală.

Temeiul despăgubirilor morale solicitate de reclamanți izvorăște din fapta delictuală a conducătorului auto asigurat H., materializată în producerea evenimentului rutier din data de 19 februarie 2011, soldat cu decesul lui G. și accidentarea reclamantului D., împrejurare care atrage incidența dispozițiilor art. 50 alin. (2) din Legea nr. 136/1995 privind asigurările și reasigurările în România, precum și celor ale art. 49 din Ordinul Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor nr. 5/2010.

Înalta Curte reține, ca și instanța de apel, că în materia daunelor morale, dată fiind natura prejudiciului care le generează, practica judiciară și literatura de specialitate au subliniat că nu există criterii precise pentru cuantificarea lor, respectiv că problema stabilirii despăgubirilor morale nu trebuie privită ca o cuantificare economică a unor drepturi și valori nepatrimoniale (cum ar fi demnitatea, onoarea, ori suferința psihică încercată de cel ce le pretinde), ci ca o evaluare complexă a aspectelor în care vătămările produse se exteriorizează, supusă puterii de apreciere a instanțelor de judecată.

Deși stabilirea cuantumului despăgubirilor echivalente unui prejudiciu nepatrimonial include o doză de aproximare, instanța trebuie să aibă în vedere o serie de criterii, cum ar fi: consecințele negative suferite de cel în cauză pe plan fizic și psihic, importanța valorilor morale lezate, măsura în care au fost lezate aceste valori și intensitatea cu care au fost percepute consecințele vătămării, măsura în care i-a fost afectată situația familială, profesională și socială. Totodată, instanța trebuie să stabilească un anumit echilibru între prejudiciul moral suferit și despăgubirile acordate, în măsură să permită celui prejudiciat anumite avantaje care să atenueze suferințele morale, fără a se ajunge însă în situația îmbogățirii fără just temei.

Principiul ce se degajă din jurisprudența Curții europene a Drepturilor Omului în materia daunelor morale, pe care instanțele naționale sunt obligate să îi aplice, este aceia al statuării în echitate asupra despăgubirii acordate victimei, în raport de circumstanțele particulare ale fiecărui caz în parte. De asemenea, conform aceleiași jurisprudențe, despăgubirile acordate trebuie să păstreze un raport rezonabil de proporționalitate cu dauna suferită, sens în care a fost consacrat principiul proporționalității daunei cu despăgubirea acordată. Suma de bani acordată cu titlu de daune morale nu trebuie să devină o sursă de îmbogățire pentru victimă, dar nici să aibă numai un caracter pur simbolic, ci ea trebuie să reprezinte doar atât cât este necesar pentru a-i ușura ori compensa, în măsura posibilă, suferințele pe care le-a îndurat sau eventual mai trebuie să le îndure.

Despăgubirea bănească pentru repararea unui prejudiciu nepatrimonial fiind, prin însăși destinația ei - aceea de a ușura situația persoanei lezate, de a-i acorda o satisfacție - o categorie juridică cu caracter special, ea trebuie să fie rezultatul unei analize atente a împrejurărilor concrete ale cauzei (intensitatea și durata suferințelor psihice încercate de terța persoană păgubită, determinate de gravitatea pierderii suferite în contextul situației sale concrete - legătura de rudenie cu victima accidentului, relațiile afective cu aceasta, suportul material asigurat în timpul vieții de victima accidentului și altele asemenea), deci a unor elemente obiective, care înlătură posibilitatea ca despăgubirea bănească acordată să constituie un mijloc imoral de îmbogățire a victimei.

Pentru a-și păstra caracterul de "satisfacție echitabilă", daunele morale trebuie acordate într-un cuantum care să nu le deturneze de la scopul și finalitatea prevăzute de lege, spre a nu deveni astfel un folos material injust, fără justificare cauzală în prejudiciul suferit și consecințele acestuia. Ca atare, despăgubirile acordate trebuie să păstreze un raport rezonabil de proporționalitate cu dauna suferită, în scopul asigurării unei juste compensații a suferințelor pe care le-au îndurat sau eventual mai trebuie să le îndure terțele persoane păgubite.

În speță, la stabilirea întinderii despăgubirii acordate, în mod corect instanța de apel s-a raportat la consecințele suportate de reclamanți, ca urmare a decesului lui G. și a accidentării reclamantului D. pentru care s-a solicitat angajarea răspunderii civile obligatorii a asigurătorului, precum și la criteriul echității și principiul proporționalității cu dauna suferită, a căror aplicare era de natură să asigure înlăturarea unei posibile îmbogățiri fără justă cauză a persoanei păgubite. Cum legislația nu cuprinde criterii concrete de evaluare, pârâta a susținut că jurisprudența instanțelor naționale este unicul criteriu oferit de lege, a cărui corectă aplicare poate face obiectul controlului judiciar în recurs.

În privința criticilor referitoare la cuantificarea efectivă a despăgubirilor acordate și stabilirea unei suine majorate acordată cu titlu de daune morale în raport de probele care relevă impactul și consecințele pe care le-a suferit pe plan fizic, social și emoțional, Înalta Curte reține că acestea nu pot forma obiectul controlului judiciar în recurs întrucât reprezintă aspecte care implică evaluarea probatoriului și a situației de fapt, constituind motive de netemeinicie a hotărârii atacate, care exced cazurilor de nelegalitate prevăzute strict și limitativ în art. 488 C. proc. civ., în limita cărora să poată fi exercitat controlul judiciar. Pentru considerentele arătate, Înalta Curte constată că hotărârea recurată nu este susceptibilă de critică sub motivul nesocotirii normei art. 49 din Ordinul Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor nr. 5/2010 și că recursul declarat de pârâtă este nefondat, urmând a fi respins ca atare, potrivit art 496 alin. (1) C. proc.

civ.

PENTRU ACESTE

MOTIVE ÎN NUMELE LEGII D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta Societatea de Asigurare-Reasigurare A. Asigurări SA prin lichidator judiciar B. SPRL împotriva deciziilor nr. 352A din 1 iulie 2015 și nr. 643 A din 22 decembrie 2015 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă. Definitivă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 6 octombrie 2016. Procesat de GGC - NN