ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1822/2016
ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1822/2016 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2016)
Decizia nr. 1822/2016
Asupra
recursului de față, a constatat următoarele;
Prin cererea înregistrată pe
rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I
civilă, la data de 26 aprilie 2016, pârâta Societatea de
Asigurare-Reasigurare A. Asigurări S.A, prin lichidator judiciar
provizoriu B. SPRL a declarat recurs împotriva Deciziilor nr. 352A din 1 iulie
2015 și nr. 643A din 22 decembrie 2015 pronunțate de Curtea de Apel
București, secția a VI-a civilă.
Prin raportul
întocmit asupra admisibilității în principiu a recursului,
însușit de completul de judecată la data de 23 iunie 2016, s-a
constatat că recursul este declarat în termenul legal prevăzut de
art. 485 C. proc. civ. și că, în cauză, sunt incidente
prevederile art. 29 alin. (1) lit. i) din Ordonanța de urgență
or. 80/2013 privind taxele judiciare de timbru, cererea de recurs nefiind
supusă timbrajului întrucât pretențiile pendinte derivă dintr-o
cauză penală.
Prin
încheierea din camera de consiliu din 27 iulie 2016, Înalta Curte a admis, în
principiu, recursul și a fixat termen de judecată la data de 6
octombrie 2016.
Prin motivele
de recurs formulate pârâta arată că hotărârile atacate au fost date
cu încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept
material, ceea ce constituie motiv de casare potrivit art. 488 pct. 8 C. proc.
civ.
Într-o
primă critică de recurs, pârâta a susținut că deciziile
atacate au fost pronunțate cu aplicarea greșită a dispozițiilor
art. 1, 3 și 8 din Decretul nr. 167/1958, întrucât termenul de
prescripție de 3 ani pentru exercitarea acțiunii în despăgubiri
începe să curgă de la data producerii accidentului auto, respectiv de
la data de 19 februarie 2011.
Prin urmare,
în mod greșit instanța de judecată a acordat despăgubiri
morale intimaților C. și D., precum și despăgubiri
materiale intimatei C. pentru cheltuielile efectuate anterior datei de 3 iunie
2011, deoarece termenul de prescripție de trei ani curge de la data producerii
accidentului, care este data de 19 februarie 2011, ceea ce înseamnă
că s-a împlinit la data de 19 februarie 2014. În speță,
intimații C. și D. au renunțat să se constituie
părți civile în dosarul penal, alegând calea acțiunii civile pe
care puteau să o promoveze separat de cauza penală, începând cu data
de 19 februarie 2011.
A doua
critică formulată de pârâtă vizează cuantumul daunelor
materiale și morale acordate reclamanților-intimați,
susținându-se că în stabilirea despăgubirilor s-au încălcat
prevederile art. 49 din Ordinul Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor
nr. 5/2010, care limitează acordarea despăgubirilor materiale pentru
vătămări corporale și deces produse în accident de
circulație, prin existența documentelor justificative pentru cheltuielile
efectuate.
Asupra
recursului formulat în cauza, Înalta Curte a reținut următoarele:
Prin cererea
înregistrată pe rolul Tribunalului Călărași la data de 04
iunie 2014, ulterior precizată, reclamanții C., E., D. și F. au
chemat în judecată pe pârâta Societatea de Asigurare-Reasigurare A.
Asigurări SA, solicitând obligarea pârâtei la plata de daune morale
și materiale pentru decesul lui G. și accidentarea lui D., urmarea
accidentului auto din data de 19 februarie 2011.
În drept,
acțiunea a fost întemeiată pe dispozițiile Codului civil, Legii
nr. 136/1995 și a Ordinului Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor
nr. 5/2010.
Prin
Sentința civilă nr. 96 din 29 ianuarie 2015 Tribunalul
Călărași a respins, ca prescrise, capetele de cerere din
acțiunea reclamanților C. și D. privind daunele morale
solicitate de acești reclamanți și daunele materiale solicitate
de reclamanta C. constând în cheltuielile de înmormântare și ritualuri
creștinești anterioare datei de 03 iunie 2011, a admis în parte
acțiunea, a obligat pârâta la plata către reclamanta C. a sumei de
15.000 lei cu titlu de despăgubiri materiale, către reclamantul D. a
sumei de 9.300 lei cu titlu de despăgubiri materiale, către
reclamanta F. a sumei de 80.000 lei cu titlu de daune morale și către
reclamantul E. a sumei de 80.000 lei cu titlu de daune morale. A obligat pârâta
Societatea de Asigurare-Reasigurare A. Asigurări SA la plata sumei de
6.835 cu titlu de taxă de timbru, reprezentând sumele pentru care
reclamanții au beneficiat de ajutor public judiciar sub forma scutirii de
la plata taxei de timbru, calculată în raport de limitele în care
acțiunea reclamanților a fost admisă.
Împotriva
acestei hotărâri au declarat apel pârâta Societatea de
Asigurare-Reasigurare A. Asigurări SA și reclamanții C., E., D.
și F.
Prin Decizia
civilă nr. 643A din 22 decembrie 2015, Curtea de Apel București,
secția a IV-a civilă, evocând fondul după anularea
parțială cu reținere, a obligat pârâta Societatea de
Asigurare-Reasigurare A. Asigurări SA. să plătească
reclamantei C. sumele de 18.000 lei despăgubiri materiale și 50.000
lei despăgubiri morale; a obligat pârâta Societatea de
Asigurare-Reasigurare A. Asigurări SA. să plătească
reclamantului D. sumele de 25.000 lei despăgubiri materiale și 90.000
lei despăgubiri morale.
Prin Decizia
civilă nr. 352A/1 iulie 2015, Curtea de Apel București,
secția a IV-a civilă, a admis apelurile, a anulat în parte
sentința civilă în privința capetelor de cerere respinse ca
prescrise și în privința cererii reclamanților D. și C.
pentru despăgubiri materiale și a reținut cauza pentru evocarea
fondului sub aspectele menționate mai sus; a păstrat
dispozițiile primei instanțe sub aspectul cererii de despăgubiri
morale formulate de reclamanții F. și E. și sub aspectul
privitor la taxa de timbru; a acordat termen pentru evocarea fondului la data
de 7 octombrie 2015, cu citarea părților.
Împotriva
acestor din urmă două decizii, pârâta Societatea de
Asigurare-Reasigurare A. Asigurări SA. prin lichidator judiciar provizoriu
B. SPRL a declarat recurs.
Referitor la
prima critică de recurs, privind aplicarea greșită a legii în
ceea ce privește momentul de la care începe să curgă termenul
general de prescripție de 3 ani pentru exercitarea acțiunii în
despăgubiri pentru toți păgubiții majori și minori,
Înalta Curte constată corectă aprecierea instanței de apel,
potrivit căreia, prescripția în prezenta cauză este
guvernată de Decretul nr. 167/1958 care la art. 8 alin. (1) prevede:
"prescripția dreptului la acțiune în repararea pagubei
pricinuite prin fapta ilicită, începe să curgă de la data când
păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască, atât paguba cât
și pe cel care răspunde de ea".
În raport de
textul de lege menționat, Înalta Curte reține că data de la care
începe să curgă termenul de prescripție a dreptului material la
acțiune în cazul stabilirii răspunderii civile delictuale pentru
fapta unei persoane care a cauzat alteia un prejudiciu printr-un accident de
circulație soldat cu decesul unei persoane și vătămarea
alteia, este momentul la care partea ce pretinde despăgubirile a cunoscut
despre existența prejudiciului și persoana vinovată.
În
speță, momentul la care păgubiții au cunoscut atât paguba
cât și pe cel care răspunde de ea este chiar momentul producerii
accidentului auto, respectiv data de 19 februarie 2011.
Acest moment
a fost reținut ca atare și de către curtea de apel prin Decizia
civilă nr. 352A din 01 iulie 2015, care a statuat că pentru cererile
de despăgubiri morale și materiale formulate de către
reclamanții majori, termenul de prescripție de 3 ani prevăzut de
art. 3 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 curgea de la data de 19 februarie
2011, urmând a se împlini la data de 19 februarie 2014.
Curtea de
apel a reținut incidența normelor de excepție reglementate de
art. 2539 alin. (2) teza a doua C. civ. 2009, ceea ce a impus o altă
abordare a cauzei, construcție juridică pe care recurenta pârâtă
nu a criticat-o, însă, prin motivele de recurs, și care nu face
astfel, obiectul controlului judiciar pendinte.
Așadar,
Înalta Curte constată că deciziile recurate sunt legale, curtea de
apel aplicând corect la situația de fapt reținută prevederile
art. 3 alin. (1) și art. 8 din Decretul nr. 167/1958.
În ceea ce
privește critica privind greșita aplicare a dispozițiilor art.
49 din Ordinul Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor nr. 5/2010, care
limitează acordarea despăgubirilor materiale pentru
vătămări corporale și deces produse în accident de
circulație, prin existența documentelor justificative pentru cheltuielile
efectuate, Înalta Curte constată că instanța de apei a
pronunțat o hotărâre legală.
Temeiul
despăgubirilor morale solicitate de reclamanți izvorăște
din fapta delictuală a conducătorului auto asigurat H.,
materializată în producerea evenimentului rutier din data de 19 februarie
2011, soldat cu decesul lui G. și accidentarea reclamantului D.,
împrejurare care atrage incidența dispozițiilor art. 50 alin. (2) din
Legea nr. 136/1995 privind asigurările și reasigurările în
România, precum și celor ale art. 49 din Ordinul Comisiei de Supraveghere
a Asigurărilor nr. 5/2010.
Înalta Curte
reține, ca și instanța de apel, că în materia daunelor
morale, dată fiind natura prejudiciului care le generează, practica
judiciară și literatura de specialitate au subliniat că nu
există criterii precise pentru cuantificarea lor, respectiv că
problema stabilirii despăgubirilor morale nu trebuie privită ca o
cuantificare economică a unor drepturi și valori nepatrimoniale (cum
ar fi demnitatea, onoarea, ori suferința psihică încercată de
cel ce le pretinde), ci ca o evaluare complexă a aspectelor în care
vătămările produse se exteriorizează, supusă puterii
de apreciere a instanțelor de judecată.
Deși
stabilirea cuantumului despăgubirilor echivalente unui prejudiciu
nepatrimonial include o doză de aproximare, instanța trebuie să
aibă în vedere o serie de criterii, cum ar fi: consecințele negative
suferite de cel în cauză pe plan fizic și psihic, importanța
valorilor morale lezate, măsura în care au fost lezate aceste valori
și intensitatea cu care au fost percepute consecințele
vătămării, măsura în care i-a fost afectată
situația familială, profesională și socială.
Totodată, instanța trebuie să stabilească un anumit
echilibru între prejudiciul moral suferit și despăgubirile acordate,
în măsură să permită celui prejudiciat anumite avantaje
care să atenueze suferințele morale, fără a se ajunge
însă în situația îmbogățirii fără just temei.
Principiul ce
se degajă din jurisprudența Curții europene a Drepturilor Omului
în materia daunelor morale, pe care instanțele naționale sunt
obligate să îi aplice, este aceia al statuării în echitate asupra
despăgubirii acordate victimei, în raport de circumstanțele
particulare ale fiecărui caz în parte. De asemenea, conform aceleiași
jurisprudențe, despăgubirile acordate trebuie să păstreze un
raport rezonabil de proporționalitate cu dauna suferită, sens în care
a fost consacrat principiul proporționalității daunei cu
despăgubirea acordată.
Suma de bani
acordată cu titlu de daune morale nu trebuie să devină o
sursă de îmbogățire pentru victimă, dar nici să
aibă numai un caracter pur simbolic, ci ea trebuie să reprezinte doar
atât cât este necesar pentru a-i ușura ori compensa, în măsura
posibilă, suferințele pe care le-a îndurat sau eventual mai trebuie
să le îndure.
Despăgubirea
bănească pentru repararea unui prejudiciu nepatrimonial fiind, prin
însăși destinația ei - aceea de a ușura situația
persoanei lezate, de a-i acorda o satisfacție - o categorie juridică
cu caracter special, ea trebuie să fie rezultatul unei analize atente a
împrejurărilor concrete ale cauzei (intensitatea și durata
suferințelor psihice încercate de terța persoană
păgubită, determinate de gravitatea pierderii suferite în contextul
situației sale concrete - legătura de rudenie cu victima
accidentului, relațiile afective cu aceasta, suportul material asigurat în
timpul vieții de victima accidentului și altele asemenea), deci a
unor elemente obiective, care înlătură posibilitatea ca
despăgubirea bănească acordată să constituie un mijloc
imoral de îmbogățire a victimei.
Pentru
a-și păstra caracterul de "satisfacție
echitabilă", daunele morale trebuie acordate într-un cuantum care
să nu le deturneze de la scopul și finalitatea prevăzute de
lege, spre a nu deveni astfel un folos material injust, fără
justificare cauzală în prejudiciul suferit și consecințele
acestuia. Ca atare, despăgubirile acordate trebuie să păstreze
un raport rezonabil de proporționalitate cu dauna suferită, în scopul
asigurării unei juste compensații a suferințelor pe care le-au
îndurat sau eventual mai trebuie să le îndure terțele persoane
păgubite.
În
speță, la stabilirea întinderii despăgubirii acordate, în mod
corect instanța de apel s-a raportat la consecințele suportate de
reclamanți, ca urmare a decesului lui G. și a accidentării
reclamantului D. pentru care s-a solicitat angajarea răspunderii civile
obligatorii a asigurătorului, precum și la criteriul
echității și principiul proporționalității cu
dauna suferită, a căror aplicare era de natură să asigure
înlăturarea unei posibile îmbogățiri fără justă cauză
a persoanei păgubite.
Cum
legislația nu cuprinde criterii concrete de evaluare, pârâta a
susținut că jurisprudența instanțelor naționale este
unicul criteriu oferit de lege, a cărui corectă aplicare poate face
obiectul controlului judiciar în recurs.
În
privința criticilor referitoare la cuantificarea efectivă a
despăgubirilor acordate și stabilirea unei suine majorate
acordată cu titlu de daune morale în raport de probele care relevă
impactul și consecințele pe care le-a suferit pe plan fizic, social și
emoțional, Înalta Curte reține că acestea nu pot forma obiectul
controlului judiciar în recurs întrucât reprezintă aspecte care
implică evaluarea probatoriului și a situației de fapt,
constituind motive de netemeinicie a hotărârii atacate, care exced cazurilor
de nelegalitate prevăzute strict și limitativ în art. 488 C. proc.
civ., în limita cărora să poată fi exercitat controlul judiciar.
Pentru
considerentele arătate, Înalta Curte constată că hotărârea
recurată nu este susceptibilă de critică sub motivul nesocotirii
normei art. 49 din Ordinul Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor nr.
5/2010 și că recursul declarat de pârâtă este nefondat, urmând a
fi respins ca atare, potrivit art 496 alin. (1) C. proc. civ.
PENTRU ACESTE
MOTIVE
ÎN NUMELE
LEGII
D
E C I D E
Respinge, ca
nefondat, recursul declarat de pârâta Societatea de Asigurare-Reasigurare A.
Asigurări SA prin lichidator judiciar B. SPRL împotriva deciziilor nr.
352A din 1 iulie 2015 și nr. 643 A din 22 decembrie 2015 pronunțate
de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.
Definitivă.
Pronunțată
în ședință publică, astăzi, 6 octombrie 2016.
Procesat de GGC - NN