ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1527/2016

Decizia nr. 1527/2016

Asupra recursurilor de față:

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 490 din 5 februarie 2014 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, s-a respins ca neîntemeiată excepția lipsei calității procesuale active și, pe fond, s-a admis acțiunea formulată de reclamanta A. SRL, prin administrator judiciar B. IPURL, în contradictoriu cu pârâta C. SA care a fost obligată să plătească reclamantei suma de 2.841.188 lei, cu titlu de despăgubiri.

Totodată, pârâta a fost obligată la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 18.410 lei.

Pentru a pronunța această hotărâre, tribunalul a reținut următoarele:

În fapt, în baza contractului de asigurare a imobilelor și a altor bunuri deținute/folosite de persoane juridice, încheiat între D. SA și reclamanta A. SRL, s-a emis polița IBC nr. 0141310 din 20 martie 2012 pentru toate riscurile, adresa bunurilor asigurate fiind județul Ilfov, localitatea Pantelimon, str. x, nr. 140-142.

În cuprinsul poliței, categoriile de bunuri asigurate au fost doar mijloacele fixe și stocurile, fiind indicată pentru mijloacele fixe valoarea de înlocuire de 70.000 lei, iar pentru stocuri suma asigurată a fost evaluată la valoarea maximă de 2.800.000 lei, iar perioada de asigurare 20.03.2012-19.03.2013.

Potrivit notificării din data de 02.05.2012, asiguratul a fost notificat cu privire la faptul că C. și E. au fuzionat sub un singur nume, respectiv C., și că, începând cu data de 01.05.2012, a avut loc transferul efectiv și deplin al tuturor drepturilor și obligațiilor rezultate din contractul reclamantei la noua societate, incluzând dreptul de a încasa prime și obligația de a plăti despăgubiri.

Analizând cu prioritate excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei, s-a reținut că reclamanta A. SRL are calitatea de asigurat conform poliței IBC nr. 0141310 din 20 martie 2012, și întrucât la data de 06.05.2012 s-a produs un risc asigurat, în perioada de valabilitate a poliței, reclamanta are calitate procesuală activă.

Pe fond, s-a reținut faptul că, la data de 06.05.2012, la adresa depozitului din județul Ilfov, localitatea Pantelimon, str. x, nr. 140-142, aparținând reclamantei a avut loc un incendiu și așa cum rezultă din procesul-verbal de intervenție nr. 206 din 06 mai 2012, consecințele evenimentului au fost următoarele: au ars accesorii și piese auto conform stocului de inventar din gestiune, acoperișul structură de rezistență, rafturile metalice s-au contorsionat, iar dotarea cu utilități a fost distrusă. Printre bunurile salvate au fost menționate corpul administrativ (birouri și grup sanitar) cu dotarea acestora în proporție de 90%, 10% fiind elemente din plastic.

A fost indicat locul în care s-a declanșat incendiul, respectiv depozitul de materiale combustibile, iar sursa probabilă de aprindere a fost indicată drept scurt circuit electric, iar mijlocul care putea produce aprinderea a fost un cablu, conductor electric defect sau neizolat corespunzător, prin neobservarea la timp.

Una din obligațiile stabilite în sarcina asiguratului (art. 6.2, teza 6.2.2 și 6.2.3 din contractul de asigurare) viza înștiințarea imediată (maximum 48 ore, în funcție de situație) a organelor de poliție, unităților de pompieri sau alte organe de cercetare, respectiv înștiințarea Asigurătorului, în scris, despre producerea evenimentului asigurat, în termen de 48 h de la producerea acestuia sau de la luarea la cunoștință, furnizând informații cu privire la data, locul, cauzele și împrejurările în care s-a produs evenimentul asigurat, natura și întinderea pagubei.

S-a reținut de către prima instanță faptul că reclamanta și-a îndeplinit obligațiile sus-menționate, dovadă stând în acest sens inclusiv adresa aflată la dosarul cauzei, în care se sublinia faptul că paguba a fost produsă mijloacelor fixe și stocurilor de marfă, adresă transmisă asigurătorului prin fax și e-mail, conform dovezilor aflate la dosar.

S-a constatat că deși pârâta a invocat prin întâmpinare lipsa mandatului acordat de societatea asigurată avocatului semnatar al notificării, nu a depus la dosar dovezi din care să rezulte că la acel moment ar fi contestat existența și limitele mandatului respectiv.

La data de 24.05.2012, s-a întocmit de către asigurător, prin SC E. SRL, procesul-verbal de constatare a daunelor la bunuri și clădiri, în cuprinsul căruia se consemna inclusiv declarația reprezentantului asiguratului, conform căreia firma F. care asigura paza și monitorizarea a descoperit incendiul, a anunțat pompierii și asiguratul; s-au stabilit totodată și actele necesare pentru completarea dosarului de daună: contract închiriere depozit, contract F. și acte contabile stoc marfă, inventar mijloace fixe. Acesta este încă un motiv în plus pentru care prima instanță, reținând că i-au fost comunicate pârâtei la acea dată toate aceste documente, a apreciat că nu se impunea efectuarea în cauza de față a unei expertize specialitatea procese pirogene, la un interval atât de mare față de data producerii incendiului.

De asemenea, s-a observat faptul că, prin rezoluția din data de 31.10.2012 dată de Parchetul de pe lângă Judecătoria Cornetu în Dosarul nr. x/P/2012, s-a dispus neînceperea urmăririi penale, in rem, sub aspectul infracțiunii de distrugere din culpă, prevăzută de art. 219 alin. (1) C. pen., din actele dosarului rezultând că fapta nu este rezultatul acțiunii sau inacțiunii unei persoane.

S-a mai reținut că din corespondența aflată la dosar a rezultat conduita de bună-credință a reclamantei care a încercat să răspundă oricăror solicitări în vederea soluționării dosarului de daună, sens în care a comunicat asigurătorului, printre altele, contractul de închiriere cu proprietarii depozitului, contractul de monitorizare cu firma de pază F., regulamentul de ordine interioară, contractul de furnizare energie electrică, autorizația de construire, proiectul instalației electrice, etc.

De asemenea, s-a reținut că reclamanta a comunicat în permanență orice documente contabile deținea, cum ar fi cele menționate în adresele de la dosar, din data de 25.06.2012, însă date fiind consecințele de amploare ale incendiului, reclamanta a precizat că balanțele lunare și fișele conturilor 3711 și 3712 se găseau în arhivă (atât pe suport electronic, cât și pe suport de hârtie), iar reconstituirea acestor balanțe ar fi în fapt imposibilă, fiind necesară așteptarea unor răspunsuri și facturi în duplicat de la aproximativ 25 de furnizori externi, cel puțin 1.000 de clienți interni, pentru aproximativ 25.000 de coduri/tipuri de produse.

Tribunalul a mai reținut că reclamanta a depus eforturi semnificative pentru reconstituirea documentelor contabile, procedând inclusiv la efectuarea unei expertize contabile extrajudiciare, raport pe care l-a comunicat pârâtei.

Totodată, în raport de definiția de la pct. 2.1 din contract, Tribunalul a apreciat că incendiul produs la depozitul deținut de reclamantă, din data de 06.05.2012, reprezintă un risc asigurat, astfel cum a fost el definit de părți.

Părțile au agreat prin art. 4 faptul că bunurile se asigură la valoarea declarată de asigurat, determinată la data încheierii contractului pentru toate categoriile de bunuri, așadar fără o prealabilă identificare, expertizare, sau evidențiere în vreo anexă sau condiționare în raport de dreptul de proprietate și suma asigurată a fost stabilită în funcție de opțiunea asiguratului.

Astfel, a fost indicată pentru mijloacele fixe valoarea de înlocuire de 70.000 lei, iar pentru stocuri suma asigurată a fost evaluată la valoarea maximă de 2.800.000 lei.

S-a mai reținut că potrivit art. 7.10 din contractul părților, despăgubirile se plătesc de către asigurător, la solicitarea asiguratului, în lei/echivalent lei la cursul de schimb al B.N.R. valabil la data plății, în maximum 15 zile lucrătoare, respectiv 30 zile lucrătoare (în cazul producerii riscului de furt) de la depunerea ultimului document solicitat de asigurător.

S-a reținut că nu devine incident niciunul din motivele de excludere de la plata despăgubirii, menționate în cuprinsul art. 3 intitulat «excluderi», și deci nici cele prevăzute de art. 3.14, 3.15 sau 3.21.

Prima instanță a procedat în cauză la administrarea probei cu expertiză contabilă, iar expertul desemnat G. a menționat că informațiile necesare referitoare la mijloacele fixe distruse în incendiul din 06.05.2012 nu au putut fi obținute din documentele primare de gestiune, deoarece lipsesc facturile de achiziție a acestora, registrul mijloacelor fixe și fișa mijlocului fix, astfel că nu au putut fi identificate și stabilite gradul de uzură, întrebuințare și stare de întreținere pe fiecare mijloc fix în parte, împrejurare pe care instanța a considerat-o drept una obiectivă, în raport de consecințele incendiului.

Cu toate acestea, a subliniat expertul faptul că din documentele contabile de sinteză reconstituite de la D.G.F.P. Ilfov, respectiv din bilanțul contabil întocmit la 31.12.2011 rezultă situația globală, pe categorii de mijloace fixe la valoare brută, amortizarea cumulată și valoarea netă contabilă a mijloacelor fixe aflate în sold la 31.12.2011.

În ceea ce privește determinarea stocurilor de marfă la data producerii incendiului, expertul a menționat că potrivit datelor prezentate în tabelele nr. 2-4 la expertiză a rezultat că valoarea stocului de marfă identificată la data producerii incendiului, de 06.05.2012 este de 3.510.609 lei, compus din stocul inițial de la 31.12.2008 plus intrări-ieșiri aferente perioadei ianuarie 2009 - mai 2012, indicându-se totodată modul de calcul.

Conform datelor prezentate în tabelele nr. 2-5 a mai rezultat că au fost identificate în perioada 01.01.2009-05.05.2012, prin prelucrarea datelor din declarațiile fiscale reconstituite nr. 390, Intrastat și bilanțuri contabile, achiziții intracomunitare în valoare totală de 3.939.397 lei și tranzacții legate de vânzarea acestora în valoare de 2.878.227 lei.

De asemenea, a concluzionat expertul în sensul că valoarea de achiziție a stocului de marfă al societății reclamante la data de 06.05.2012 era de 3.510.609 lei.

Pe cale de consecință, date fiind particularitățile speței, prin raportare la convenția părților, a rezultat că valoarea maximă care poate fi despăgubită pentru categoria stocului de marfă a fost stabilită la suma de 2.800.000 lei.

În ceea ce privește însă aplicarea franșizei de 2% din suma asigurată/ eveniment categorie de bunuri, tribunalul a reținut că această cotă a fost menționată în cuprinsul poliței cu mențiunea expresă „pentru riscul de cutremur”, împrejurare care nu este incidentă însă în cauza de față.

Pentru aceste motive, în vederea stabilirii cuantumului despăgubirii, instanța s-a raportat la valoarea de 41.188 lei și nu la cea indicată de expert, respectiv 40.364 lei.

Pentru toate aceste considerente, văzând și dispozițiile art. 1270 C. civ., apreciind ca fiind dovedite și justificate pretențiile formulate de către reclamantă, tribunalul a obligat pârâta să plătească reclamantei suma de 2.841.188 lei cu titlu de despăgubiri și în temeiul art. 274 C. proc. civ., reținând culpa procesuală a pârâtei, prima instanță a dispus obligarea acesteia la plata către reclamantă a sumei de 18.410 lei cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând taxă judiciară de timbru și onorariul de expert.

Prin decizia civilă nr. 1697/A din 29 octombrie 2015, Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, a admis apelul pârâtei SC C. SA împotriva încheierii din 09.04.2013 și a sentinței primei instanțe, a schimbat în parte sentința atacată, în sensul că a obligat pârâta să plătească reclamantei suma de 2.837.223 lei, cu titlu de despăgubiri. A admis cererea expertului H. de majorare a onorariului și în consecință, a obligat intimata A. SRL la plata diferenței de onorariu în sumă de 2.640 lei.

S-au menținut celelalte dispoziții ale sentinței apelate și a fost obligată intimata să plătească apelantei suma de 16.784,4 lei reprezentând taxă de timbru și timbru judiciar și 2.000 lei, cu titlu de onorariu expert în apel.

Prin încheierea de ședință de la termenul din 18.09.2014, instanța de apel a încuviințat apelantei proba cu efectuarea unei expertize contabile pentru stabilirea valorii despăgubirilor în conformitate cu polița de asigurare și cu documentele contabile și a respins ca neutilă în raport de criticile invocate în apel, proba cu expertiza tehnică judiciară în specialitatea procese pirogene.

Raportul de expertiză tehnică cotabilă efectuat de dl. expert I. a fost contestat de către intimata SC A. SRL și la termenul din 19.03.2015, Curtea a încuviințat în temeiul dispozițiilor art. 212 alin. (1) și (2) C. proc. civ., cererea de efectuare a unei noi expertize de către un alt expert care să răspundă celor trei obiective fixate prin încheierea de admitere a probelor.

S-a efectuat în cauză o nouă expertiză contabilă de către dl. expert H., iar obiecțiunile formulate de către apelantă față de concluziile raportului de expertiză au fost respinse pentru motivele reținute în practicaua încheierii de dezbateri și de amânare a pronunțării din data de 15.10.2015.

Analizând sentința atacată și încheierile premergătoare apelate prin prisma criticilor invocate și având în vedere materialul probator administrat în cauză, Curtea de Apel a reținut următoarele:

Apelanta a criticat încheierea de ședință din 09.04.2013 prin care s-a respins excepția inadmisibilității acțiunii prin raportare la prevederile art. 720

1

C. proc. civ. susținând că prin întâmpinare a invocat excepția prematurității acțiunii pe care instanța de fond a calificat-o ca inadmisibilitate fără a pune în dezbaterea părților acest aspect, și că greșit s-a reținut că nu ar fi contestat înscrisul depus de către reclamantă ca dovadă a efectuării procedurii prealabile de convocare la conciliere anterior introducerii cererii de chemare în judecată. Verificând susținerile apelantei, s-a constatat că prima instanță nu a procedat la o calificare a excepției invocate de către pârâtă, excepție care se referă la nerespectarea de către reclamantă a dispozițiilor art. 720

1

C. proc. civ., excepție denumită fie a prematurității, fie a inadmisibilității.

De altfel, s-a reținut că la dosar fond se află înscrisurile prin care reclamanta a dovedit că a respectat prevederile art. 720

1

C. proc. civ., în sensul că a trimis pârâtei SC C. SA prin intermediul executorului judecătoresc o invitație la conciliere la data de 08.10.2012, împrejurare necontestată de către apelantă.

Scopul instituirii acestei proceduri este acela al încercării de soluționare amiabilă a disputei dintre părți, or, faptul că nu s-a mai încheiat procesul-verbal de conciliere directă la data stabilită prin invitație demonstrează că părțile nu au ajuns la o rezolvare amiabilă, ceea ce este de altfel indubitabil având în vedere susținerile contrare din întâmpinarea depusă de pârâtă față de cererea de chemare în judecată. Astfel instanța de apel a considerat că în mod judicios a apreciat prima instanță că o interpretare excesiv de formalistă a dispozițiilor art. 720

1

C. proc. civ. ar duce la împiedicarea accesului părții la justiție, contrar prevederilor art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Prin urmare, s-a apreciat că este neîntemeiată critica adusă încheierii de ședință din 09.04.2013.

Cât privește criticile privind încheierea de ședință din 14.11.2013, instanța de apel a constatat că aceasta este, contrar afirmațiilor apelantei, amplu și temeinic motivată, cu respectarea dispozițiilor art. 261 alin. (1) C. proc. civ. Totodată, s-a reținut că nici în fața instanței de fond și nici în calea de atac nu s-a dovedit de către apelantă că realizarea raportului de expertiză tehnică judiciară contabilă de către d-na expert s-a făcut cu încălcarea prevederilor art. 208 C. proc. civ. care să producă părții o vătămare ce nu ar putea fi înlăturată decât prin anularea raportului de expertiză și implicit a hotărârii instanței de fond. S-a mai reținut că din actele și lucrările dosarului rezultă că împreună cu raportul de expertiză au fost depuse dovezile de convocare ale părților pentru data de 19.07.2013 când s-a încheiat un proces-verbal prin care s-a constatat că nu au fost depuse de către reclamantă documentele contabile solicitate. Apelanta însăși prin cererea de apel învederează că pentru data de 28.08.2013 a fost convocată telefonic la data de 26.08.2013 de către d-na expert, dată când ambele părți prin cei doi experți consilieri au fost prezente și au semnat fără obiecțiuni procesul-verbal încheiat cu această ocazie, când au fost prezentate de către reclamantă înscrisurile pe baza cărora s-a întocmit raportul de expertiză și totodată, expertul-parte al apelantei a avut la dispoziție un termen pentru a studia înscrisurile și a-și exprima propria opinie.

S-a mai reținut că susținerile pârâtei sunt contradictorii, în sensul că pe de o parte, se susține că raportul de expertiză a fost depus la dosar de către d-na expert fără a avea documentele contabile justificative, iar pe de altă parte, aceeași apelantă afirmă în același paragraf că la data de 28.08.2013 i-au fost înmânate expertului înscrisuri și documente din partea reclamantei.

Având în vedere că art. 208 C. proc. civ. nu stipulează o nulitate absolută, expresă ci doar posibilitatea desființării actului procedural întocmit cu încălcarea dispozițiilor legale în situația dovedirii vătămării părții, vătămare ce nu ar putea fi înlăturată altfel, conform art. 105 alin. (2) același cod, or, în cauză, nu s-a dovedit nici o vătămare a drepturilor procesuale ale apelantei, astfel cum a apreciat prima instanță.

Referitor la respingerea cererii pârâtei din cadrul obiecțiunilor la raport, de efectuare a unei expertize contrarii, s-a reținut că este atributul suveran al instanței de judecată aprecierea utilității unei probe.

Instanța a respins cererea de efectuare a unei noi expertize, dar acest lucru nu înseamnă că s-a pronunțat pe o altă cerere decât cea cu care a fost sesizată sau că la deliberare nu a avut în vedere aspectul esențial pus în discuție și anume utilitatea administrării probei pentru lămurirea litigiului.

În fine, în ceea ce privește critica apelantei potrivit căreia greșit s-a respins excepția nulității raportului de expertiză realizat de d-na expert, pentru argumentul antepronunțării expertului, s-a reținut că în mod legal și just a constatat instanța de fond că indiferent de prima poziție a expertului, la momentul primirii înscrisurilor solicitate era normal să-și formuleze opinia pentru care a fost însărcinat de către instanță, fiind chiar obligatorie exprimarea poziției sale în calitate de specialist desemnat în acest scop. În legătură cu această chestiune, instanța a constatat și că partea nu a formulat o cerere de recuzare a expertului pentru motivul antepronunțării în conformitate cu prevederile art. 204 C. proc. civ.

De asemenea, s-a apreciat a fi neîntemeiată critica în ceea ce privește soluția de respingere a cererii pârâtei de efectuare a unei expertize tehnico judiciare de specialitate în procese pirogene întrucât, contrar susținerilor apelantei respectarea dreptului la apărare și la un proces echitabil nu obligă instanța să încuviințeze administrarea unui probatoriu care nu este util și concludent lămuririi litigiului cu care este sesizată.

Pentru aceste argumente de fapt și de drept, s-au constatat a fi neîntemeiate motivele de apel formulate împotriva încheierii din 14.11.2013.

În ceea ce privește hotărârea atacată apelanta a formulat în esență următoarele critici: 1. nemotivarea hotărârii; 2. soluția a fost pronunțată cu încălcarea dispozițiilor art. 1270 C. civ. și art. 2215 C. civ. deoarece reclamanta nu a dovedit calitatea de proprietar al mijloacelor fixe și nici cea de proprietar al stocurilor de marfă asigurate prin polița de asigurare încheiată de către părți; 3. instanța a interpretat greșit actul juridic dedus judecății, cu încălcarea dispozițiilor art. 2217 C. civ. deoarece reclamanta în calitate de asigurat nu și-a îndeplinit obligația de reconstituire a documentelor contabile justificative în vederea stabilirii și evaluării daunei și a cuantumului despăgubirilor și prin modul de interpretare a cauzelor de excludere de la despăgubire 4. obligarea pârâtei la plata despăgubirilor s-a făcut cu încălcarea dispozițiilor art. 7.6.1. - 7.6.2 din Condițiile generale ale contractului de asigurare și cu nerespectarea art. 2217 C. civ., dar și în temeiul unui raport de expertiză contabilă întocmit în lipsa documentelor justificative.

Critica privind nemotivarea sentinței s-a apreciat a fi neîntemeiată având în vedere că prima instanță a expus pe larg situația de fapt reținută ca premisă, precum și toate argumentele de fapt și de drept ce au conturat raționamentul logico-juridic pe care și-a întemeiat soluția, fiind respectate dispozițiile art. 261 alin. (1) C. proc. civ.

În ceea ce privește excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei A. SRL, s-a constatat că prima instanță în mod corect a analizat raportul juridic dedus judecății, respectiv cine este titularul dreptului subiectiv și deci are calitate procesuală activă în cauză. Litigiul dintre părți s-a născut din contractul de asigurare nr. IBC nr. 0141810 din 20 martie 2012 încheiat între reclamanta A. SRL în calitate de asigurat, beneficiar al asigurării și pârâta SC C. SA în calitate de asigurător, obiectul litigiului fiind acela de obligare a pârâtei la plata despăgubirilor datorate asiguratului în baza acestei poliței de asigurare ca urmare a intervenirii evenimentului asigurat, așadar fiind de natura evidenței că reclamanta are calitate procesuală activă în cauză în calitatea sa de titular al dreptului subiectiv derivat din acest raport juridic.

S-a mai reținut că nici dispozițiile din C. civ. evocate de către apelantă, art. 1270 și art. 2215 și nici prevederile din contractul de asigurare încheiat de către părți nu prevăd obligația dovedirii de către partea contractantă și beneficiară a asigurării că este titulara dreptului de proprietate asupra bunurilor ce fac obiectul asigurării.

Totodată, s-a constatat că reclamanta a dovedit existența interesului ca o condiție intrinsecă a calității procesuale active, interes ce rezultă din toate documentele contabile prezentate care atestă că mărfurile asigurate sunt înregistrate în evidența contabilă a reclamantei în categoria stocurilor, dovada că au fost achiziționate mărfurile conform declarațiilor fiscale, iar mijloacele fixe sunt înregistrate în bilanțul contabil al reclamantei în categoria imobilizărilor corporale.

Referitor la interpretarea eronată de către prima instanță a clauzelor din contractul de asigurare privind cazurile de excludere de la plata despăgubirilor, s-a reținut că art. 6.3.5 din condițiile generale ale poliței de asigurare prevede următoarele: asigurătorul este îndreptățit să refuze plata despăgubirii în cazul în care nu s-a putut determina cauza sau mărimea reală a daunei din cauza asiguratului care, în cazul producerii evenimentului asigurat (art. 6.2.2) nu a înștiințat imediat (48 ore) organele de poliție, pompieri, primărie și asigurătorul, furnizând informații cu privire la locul, data, cauzele și împrejurările producerii evenimentului, și să pună la dispoziția asigurătorului toate informațiile și documentele cerute.

Din actele și lucrările dosarului rezultă că reclamanta și-a îndeplinit obligația contractuală de a informa asigurătorul cu privire la producerea evenimentului asigurat și a luat măsuri cu privire la reconstituirea documentelor financiar contabile distruse în incendiul din 06.05.2012, documente ce au permis întocmirea rapoartelor de expertiză contabilă în fața instanței de fond și în calea de atac.

În ceea ce privește lipsa balanțelor contabile și a fișelor conturilor 3711, 3712 și 4451 invocată de către apelantă, s-a apreciat că este complinită prin depunerea la dosar a documentelor contabile de sinteză reconstituite de către reclamantă, la dosar existând o amplă corespondență care relevă buna-credință a reclamantei care a răspuns solicitărilor asigurătorului și a comunicat acestuia actele și documentele necesare evaluării pagubei și stabilirii cuantumului despăgubirii.

Cu privire la excepția de neexecutare a contractului invocată de către pârâtă, s-a reținut că atât timp cât asiguratul și asigurătorul se obligă la câte o prestație fiecare, contractul de asigurare este sinalagmatic, principala obligație a asiguratului fiind aceea de a plăti prima de asigurare iar obligația asigurătorului - de plată a indemnizației de asigurare în momentul survenirii riscului asigurat. Însă, prestațiile la care dă naștere contractul nu sunt simultane astfel că excepția de neexecutare a contractului este atenuată, potrivit tuturor opiniilor doctrinare. Proba nr. 1 din prima de asigurare a fost achitată de către reclamantă astfel că la momentul intervenirii riscului asigurat apelanta nu mai putea invoca excepția de neexecutare a contractului, ținând seama și de faptul că asiguratul și-a îndeplinit în termen obligația de informare a asiguratorului cu privire la intervenirea riscului asigurat și a efectuat toate demersurile pentru reconstituirea documentelor contabile distruse în incendiu în vederea întocmirii dosarului de daună și stabilirii cuantumului despăgubirii, astfel încât excepția de neexecutare a contractului s-a apreciat că nu are o justificare temeinic motivată așa cum de altfel a concluzionat și prima instanță.

În ceea ce privește refuzul acordării despăgubirilor justificat de existența cazurilor de excludere prevăzute de art. 3.14 din condițiile generale la contractul de asigurare și anume că, potrivit procesului-verbal de intervenție nr. 206 din 06 mai 2012 încheiat de Inspectoratul General pentru Situații de Urgență, cauza probabilă a acestuia a fost un scurt circuit electric, mai precis un cablu electric defect sau neizolat corespunzător și neobservat la timp, s-a reținut că, potrivit dispozițiilor art. 3.14, 3.15 și 3.21 din Condițiile generale la contractul de asigurare, asigurătorul nu acordă despăgubiri pentru daune produse bunurilor asigurate de acțiunea normală a curentului electric survenite din orice motiv, dacă acestea nu au fost urmate de incendiu, daune produse bunurilor asigurate în cazul în care se constată că nu există autorizațiile legale de construcție și funcționare emise de organele în drept sau daunele produse/agravate prin nerespectarea de către asigurat a condițiilor pe baza cărora au fost acordate acestea și daune produse/agravate din neglijența gravă a asiguratului. Or, din procesul-verbal de intervenție încheiat de autorități cu ocazia incendiului nu rezultă că daunele asiguratului s-au produs din neglijența gravă a acestuia.

În acest sens, s-a mai reținut și că prin rezoluția Parchetului de pe lângă Judecătoria Cornetu în Dosarul nr. x/2012 s-a dispus neînceperea urmăririi penale, in rem, sub aspectul săvârșirii infracțiunii de distrugere din culpă, prevăzută de art. 219 alin. (1) C. pen., ceea ce înseamnă că fapta nu este rezultatul acțiunii sau inacțiunii unei persoane și deci nu se poate vorbi de neglijență gravă a asiguratului pentru a fi incidente dispozițiile art. 3.21 din contract privind excluderea de la plata despăgubirii.

Referitor la suma acordată cu titlu de despăgubiri și modul de calcul al acesteia, apelanta a susținut încălcarea dispozițiilor art. 7.6.1. și 7.6.2 din Condițiile generale la contractul de asigurare. În speță, a fost daună totală, atât mijloacele fixe cât și stocurile de mărfuri fiind distruse în incendiul din 06.05.2012, așa cum rezultă din procesul-verbal de intervenție al I.S.U.

Potrivit poliței de asigurare nr. IBC0141310 din 20 martie 2012, mijloacele fixe au fost asigurate la valoarea de înlocuire iar stocurile de mărfuri la valoarea maximă de 2.800.000 lei.

Prima instanță a obligat pârâta să plătească reclamantei cu titlu de despăgubiri suma de 2.841.188 lei compusă din 2.800.000 lei, valoarea maximă pentru categoria stoc marfă și 41.118 lei despăgubiri pentru mijloacele fixe calculate la valoarea de înlocuire potrivit constatărilor și concluziilor raportului de expertiză contabilă efectuat de către d-na expert G.

Prin raportul de expertiză tehnică judiciară contabilă întocmit în apel, s-a constatat că valoarea de înlocuire a mijloacelor fixe la data producerii incendiului este de 39.373 lei și întrucât reclamanta nu a formulat nici o obiecțiune față de această concluzie, s-a considerat că această sumă reprezintă despăgubirea pentru mijloacele fixe calculată la valoarea de înlocuire.

Totodată, critica apelantei în sensul că prima instanță nu a făcut aplicarea prevederilor art. 2206 alin. (6) C. civ. conform cărora asigurătorul are dreptul de a compensa primele ce i se datorează până la sfârșitul anului de asigurare, în temeiul oricărui contract, cu orice indemnizație cuvenită asiguratului sau beneficiarului s-a constatat a fi întemeiată. Așadar, din suma totală trebuiau scăzute și cele trei rate de asigurare datorate de intimată până la sfârșitul anului (717X3), astfel că despăgubirea este în cuantum de 2.837.223 lei (2.800.000 + 37.223).

Concluzionând, instanța de apel a reținut că apărarea principală a apelantei referitoare la neîndeplinirea de către reclamantă a obligației de reconstituire a documentelor contabile justificative este neîntemeiată și prin urmare, refuzul asigurătorului de acordare a despăgubirii este nejustificat, asiguratul fiind îndreptățit potrivit poliței de asigurare și dispozițiilor art. 1270 și art. 2214 C. civ. să primească despăgubiri diminuate astfel cum s-a arătat anterior.

Împotriva deciziei nr. 1697/A din 29 octombrie 2015 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, au declarat recurs atât reclamanta A. SRL, cât și pârâta C. SA.

Recursul reclamantei A. SRL

Prin memoriul de recurs, reclamanta A. SRL, prin administrator judiciar J. IPURL, a invocat dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în temeiul cărora a solicitat admiterea recursului și modificarea în parte a hotărârii atacate în sensul de a diminua cheltuielile de judecată reprezentând taxă judiciară de timbru la plata cărora a fost obligată, de la suma de 16.784,4 lei la suma de 23,50 lei.

În argumentarea motivului de nelegalitate invocat, recurenta-reclamantă a susținut că prin decizia recurată instanța de apel a dispus obligarea sa la plata către pârâtă a sumei de 16.784,4 lei reprezentând taxa judiciară de timbru achitată în apel, soluția fiind pronunțată cu aplicarea greșită a art. 274 C. proc. civ.

Astfel, a susținut recurenta-reclamantă că din cererea de apel rezultă că C. SA a criticat hotărârea tribunalului în întregime susținând că Intercar nu are dreptul la nicio sumă cu titlu de despăgubiri întrucât ar fi incidentă clauza de excludere de la despăgubire prevăzută de art. 6.3.5. din condițiile generale contractuale.

Instanța de apel a constatat că această critică nu este întemeiată, Intercar fiind îndreptățită la încasarea despăgubirilor, însă cuantumul acestor despăgubiri nu a fost corect determinat în fața instanței de fond, fiind diminuat cu suma de 3.965 lei.

În aceste condiții, apreciază recurenta-reclamantă că instanța de apel trebuia să rețină și culpa C. SA în promovarea apelului și să reducă valoarea cheltuielilor de judecată imputate Intercar, proporțional cu valoarea pretențiilor diminuate.

Astfel, prima instanță a dispus obligarea C. SA la plata sumei de 2.841.188 lei cu titlu de despăgubiri iar Curtea de Apel la plata sumei de 2.837.223 lei, despăgubirile fiind diminuate cu aproximativ 0,14%.

În aceste condiții, apreciază recurenta-reclamantă că din suma achitată de către C. SA cu titlu de taxă judiciară de timbru, Intercar ar putea fi obligată numai la plata sumei de 23,50 lei (16.784,4 lei x 0,14% = 23,50 lei).

Recursul pârâtei C. SA

Prin memoriul depus la dosarul cauzei, recurenta-pârâtă a declarat recurs împotriva deciziei civile nr. 1697/A din 29 octombrie 2015 a Curții de Apel București, secția a VI-a civilă, a încheierilor de ședință din 18.09.2014, 19.03.2015 și 16.04.2015 pronunțate de aceeași instanță.

În temeiul art. 103 C. proc. civ., a formulat cerere de repunere în termenul de exercitare a recursului, admiterea recursului, casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe, restabilirea situației anterioare prin repunerea părților în situația anterioară, iar, în subsidiar, admiterea recursului, schimbarea deciziei recurate în sensul admiterii apelului, schimbarea sentinței apelate în sensul respingerii acțiunii ca neîntemeiată și obligarea intimatei-reclamante SC A. SRL, prin administrator judiciar J. IPURL, la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 9.940 lei din fond, în cuantum de 18.785 lei din apel și din recurs.

În ceea ce privește cererea de repunere în termenul de exercitare a recursului, a solicitat recurenta să se constate că termenul de recurs a început să curgă la data de 17.02.2016, având în vedere că prin întâmpinarea formulată în fața instanței de fond, a indicat sediul procesual ales la Cabinet de Avocat K. din București, sector 5.

Sentința primei instanțe a fost comunicată la sediul procesual ales iar prin apelul formulat împotriva acesteia, s-a indicat același sediu ales, indicat de altfel prin toate cererile depuse la dosarul cauzei.

Prin decizia recurată s-a menționat în mod greșit că SC C. SA are sediul ales la S.C.A. L. din București, sector 1, aspect pe care l-a luat la cunoștință la data de 17.02.2016.

A mai arătat recurenta că prin citația comunicată societății la data de 16.02.2016, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, a comunicat la sediul procesual ales din București, sector 5, cererea de recurs formulată de reclamanta SC A. SRL, termenul de judecată fiind stabilit la data de 29.09.2016, deși decizia recurată nu i-a fost comunicată nici la sediul său social și nici la sediul procesual ales.

Totodată, a arătat recurenta că la data de 17.02.2016, prin cererile depuse în dosarul de recurs a luat la cunoștință de decizia civilă nr. 1697/A din 29 octombrie 2015 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

A învederat recurenta că atât cererea de recurs, cât și cererea de repunere în termen au fost formulate în termen de 15 zile de la încetarea împiedicării, respectiv de la data la care a luat la cunoștință de decizia atacată, 17.02.2016, termen ce s-ar fi împlinit la data de 04.03.2016.

În continuare, în strânsă legătură cu criticile formulate anterior, recurenta a susținut că prin hotărârea dată, instanța a încălcat formele de procedură prevăzute sub sancțiunea nulității de art. 105 alin. (2) C. proc. civ. și că hotărârea a fost dată cu încălcarea legii, motive de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 5 și 9 C. proc. civ.

A solicitat recurenta să se constate că procedura de comunicare a deciziei civile nr. 1697/A din 29.10.2015 nu a fost legal îndeplinită, iar hotărârea nu i-a fost comunicată, fiind încălcate dispozițiile art. 303 alin. (6) C. proc. civ., iar vătămarea sa constă în faptul că reclamanta a solicitat executarea silită a deciziei recurate, executare silită ce a format obiectul dosarului de executare nr. x/2016 al B.E.J. L., iar ca urmare a executării silite prin poprirea conturilor sale, la data de 27.01.2016 a fost virată executorului judecătoresc suma de 2.858.752,33 lei, fiindu-i încălcat dreptul de a formula recurs și cerere de suspendare a executării silite a deciziei recurate.

În continuare, a susținut recurenta că încheierea din 18.09.2014 și hotărârea recurată au fost pronunțate cu încălcarea legii și că hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină, cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii, motive de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 7 și art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

S-a susținut că prin încheierea din 18.09.2014, instanța de apel a respins proba cu expertiza tehnică în specialitatea procese pirogene ca neutilă în raport de criticile invocate în apel, considerente reluate în decizia recurată, decizia fiind pronunțată exclusiv în baza celui de-al doilea raport de expertiză contabilă întocmit în cauză de dl. expert H.

A arătat recurenta că motivarea dată soluției de respingere a probei cu expertiza în specialitatea procese pirogene și incendii este străină de natura pricinii întrucât prin al cincilea motiv de apel a criticat sentința apelată prin prisma respingerii probei cu expertiza tehnică în specialitatea procese pirogene și incendii.

Deși a criticat sentința apelată prin prisma respingerii probei cu expertiza tehnică în specialitatea procese pirogene, instanța de apel, în mod similar, a respins proba cu expertiza tehnică în specialitatea procese pirogene și incendii, cu încălcarea dispozițiilor art. 292 alin. (1) și art. 295 C. proc. civ.

Prin motivele de apel a invocat și faptul că sentința apelată cuprinde motive contradictorii întrucât deși instanța de fond a respins proba cu expertiza tehnică în specialitatea procese pirogene și incendii, a analizat prin hotărârea pronunțată cazurile de excludere de la despăgubire reținând ca incendiul produs în data de 06.05.2012 reprezintă un risc asigurat, „în cauza de față, nu devine incident niciunul din motivele de excludere de la plata despăgubirii, menționate în cuprinsul art. 3 intitulat «Excluderi» și deci nici cele prevăzute de art. 3.14, 3.15. sau 3.2.1.”

Or, nici încheierea din data de 18.09.2014 și nici decizia recurată nu cuprind, conform art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., motivele pentru care instanța de apel a înlăturat motivul de apel cu privire la respingerea probei cu expertiză specialitatea procese pirogene și incendii de către instanța de fond și, în mod contradictoriu, analiza cazurilor de excludere de la despăgubire efectuată de instanța de fond.

A mai arătat recurenta că numai prin efectuarea expertizei în specialitatea procese pirogene, reclamanta putea dovedi că incendiul produs este un risc asigurat prin contractul de asigurare facultativă, conform dispozițiilor art. 1169 C. civ. Prin efectuarea expertizei contabile, se face dovada doar a cuantumului prejudiciului, or, în speță, așa cum rezultă din procesul-verbal de intervenție nr. 206 din 06 mai 2012, sunt incidente cazurile de excludere de la despăgubire prevăzute de art. 3.15 și art. 3.21 din condițiile generale contractuale.

Totodată, a mai arătat recurenta că deși instanța de apel a respins proba cu expertiza tehnică în specialitatea procese pirogene și incendii prin încheierea din 18.09.2014, a analizat parțial în considerentele deciziei recurate cazurile de excludere de la despăgubire, situație în care apreciază că hotărârea atacată nu cuprinde motivele pe care se sprijină și cuprinde motive contradictorii.

A mai susținut recurenta că atât prin întâmpinarea formulată în fața instanței de fond cât și prin cererea de apel, a invocat faptul că în speță sunt incidente cazurile de excludere de la despăgubire prevăzute de art. 3.15 și art. 3.21 din condițiile generale contractuale rap. la art. 1270 C. civ., astfel cum rezultă din administrarea probei cu înscrisuri, respectiv dosarul de daună nr. IBC/MB/200107/12.

Inspectoratul General pentru Situații de Urgență a încheiat procesul-verbal de intervenție nr. 206 din 06 mai 2012, semnat de reprezentantul legal al reclamantei la momentul producerii incendiului, fără obiecțiuni, în care s-a consemnat că împrejurarea determinantă a incendiului a constituit-o conductor cablu electric defect sau neizolat corespunzător și neobservarea la timp, rezultând astfel incidența în speță a cazului de excludere de la despăgubire prevăzut de art. 3.21 din condițiile generale contractuale, respectiv neglijența gravă a asiguratului, dar și cel prevăzut de art. 3.15 din condițiile generale contractuale, respectiv nerespectarea condițiilor în baza cărora a fost acordată autorizația P.S.I. de funcționare.

Deși instanța de apel a reținut că din procesul-verbal de intervenție nr. 206 din 06 mai 2012 nu rezultă că daunele asiguratului s-au produs din neglijența gravă a acestuia, referindu-se și la rezoluția Parchetului de pe lângă Judecătoria Cornetu prin care s-a dispus neînceperea urmăririi penale, in rem, sub aspectul săvârșirii infracțiunii de distrugere din culpă, prevăzută de art. 219 alin. (1) C. pen., ceea ce înseamnă că fapta nu este rezultatul acțiunii sau inacțiunii unei persoane deci nu se poate vorbi de neglijența gravă a asiguratului pentru a fi incidente dispozițiile art. 3.21 din contract privind excluderea de la plata despăgubirii, rezoluția de neîncepere a urmăririi penale nu are autoritate de lucru judecat, ci numai hotărârea instanței penale.

Apreciază recurenta că prin modul de interpretare a cazurilor de excludere de la despăgubire prevăzute de art. 3.15 și art. 3.21 din condițiile generale contractuale, instanța de apel a interpretat greșit actul juridic dedus judecății, a schimbat natura ori înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia.

Potrivit art. 6 alin. (1) din Legea nr. 307/2006 privind apărarea împotriva incendiilor, persoanele fizice și juridice sunt obligate să respecte reglementările tehnice și dispozițiile de apărare împotriva incendiilor și să nu primejduiască, prin deciziile și faptele lor, viața, bunurile și mediul, iar conform art. 51 alin. (1), proiectarea, executarea, verificarea, întreținerea și repararea sistemelor și instalațiilor de apărare împotriva incendiilor, efectuarea lucrărilor de termoprotecție și ignifugare, de verificare, întreținere se efectuează de către persoane fizice și juridice atestate.

Conform art. 81 din Ordinul M.A.I. nr. 163/2007 privind norme generale de apărare împotriva incendiilor, exploatarea sistemelor, instalațiilor, dispozitivelor, echipamentelor, aparatelor, mașinilor și utilajelor de orice categorie se face conform reglementarilor tehnice specifice iar exploatarea acestor mijloace tehnice cu defecțiuni, improvizații sau fără protecția corespunzătoare față de materialele sau substanțele combustibile din spațiul în care sunt utilizate este interzisă.

A susținut recurenta că din procesul-verbal de intervenție nr. 206 din 06 mai 2012 rezultă că reclamanta și-a încălcat obligația legală prevăzută de art. 81 din Ordinul M.A.I. nr. 163/2007 rap. la art. 6 din Legea nr. 307/2006 întrucât a utilizat un conductor electric defect sau neizolat corespunzător în depozitul de materiale combustibile unde s-a declanșat și incendiul, nerespectarea normelor P.S.I. constituie cazul de excludere de la despăgubire prevăzut de art. 3.15 din condițiile generale contractuale.

Față de cele învederate, a solicitat recurenta să se constate că hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină întrucât nu cuprinde motivele pentru care instanța de apel a analizat parțial cazurile de excludere de la despăgubire prevăzute de art. 3.15 și art. 3.21 din condițiile generale contractuale, înlăturând atât aspectele invocate prin motivele de apel dar și dispozițiile Legii nr. 307/2006 și procesul-verbal de intervenție nr. 206 din 06 mai 2012.

În continuare, a susținut recurenta că încheierile din 19.03.2015, 16.04.2015 și hotărârea atacată au fost pronunțate cu încălcarea legii, iar hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină, conform art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ.

Prin încheierea din data de 18.09.2014, instanța de apel a încuviințat proba cu expertiza contabilă, iar în raportul de expertiză, dl. expert I. a arătat că în raport cu faptul că reclamanta nu a reușit să procedeze la reconstituirea evidenței contabile corespunzător cerințelor legale, nu se poate stabili valoarea reală de înlocuire a mijloacelor fixe distruse în incendiul din data de 06.05.2012 și de a se determina stocurile de marfă la data producerii incendiului, 05.06.2012, respectiv a vechimii și stabilirea valorii reale a stocurilor de marfă la aceeași dată.

Deși a învederat instanței de apel că prin încuviințarea unei noi expertize se încalcă dreptul la un proces echitabil întrucât prima instanță a respins cererea de efectuare a unei noi expertize, deși ceruse efectuarea unei expertize contrarii, instanța de apel a încuviințat, în temeiul art. 212 alin. (1) și (2) C. proc. civ., cererea reclamantei de efectuare a unei noi expertize, în condițiile în care, în dosarul de daună s-a decis respingerea de la plata despăgubirii;, întrucât reclamanta nu și-a reconstituit documentele contabile, conform obligației care îi incumba potrivit art. 26 din Legea nr. 81/1991.

Astfel, a susținut recurenta că i-a fost încălcat dreptul la apărare și dreptul la un proces echitabil și, mai mult decât atât, ambele instanțe de fond și-au încălcat obligația aflării adevărului în cauză, obligație care le incumba potrivit art. 129 alin. (5) C. proc. civ., având în vedere că prima instanță nu s-a pronunțat asupra cererii de efectuare a expertizei contrarii solicitată în temeiul art. 212 alin. (2) C. proc. civ., ci asupra cererii de efectuare a unei noi expertize și a respins proba cu expertiza specialitatea procese pirogene, iar, instanța de apel a înlăturat nemotivat expertiza tehnică contabilă efectuată de dl. expert I. și a încuviințat reclamantei o nouă expertiză motivat de faptul că trebuie determinat prejudiciul.

În acest sens, recurenta a invocat și dispozițiile art. 129 alin. (5

1

) C. proc. civ., apreciind că în speță este îndrituită să invoce refuzul instanței de apel de a se pronunța cu privire la probele pe care le-a propus în condițiile legii și a încuviințat o nouă expertiză reclamantei.

A mai susținut recurenta că argumentele invocate de reclamantă în susținerii cererii de efectuare a unei noi expertize nu sunt reale, au fost de natură să inducă în eroare instanța de judecată care a încuviințat cererea acesteia.

Prin încheierea din 16.04.2015, instanța de apel a respins cererea recurentei de revenire asupra încuviințării unei noi expertize contabile și deși a solicitat să dispună decăderea intimatei-reclamante din probă cu o nouă expertiză contabilă întrucât nu a făcut dovada achitării onorariului de expert stabilit în sarcina sa prin încheierea din 19.03.2015, instanța de apel a respins cererea motivat de faptul că nu a prevăzut sancțiunea, punând în vedere intimatei să achite onorariul și lăsarea cauzei la a doua strigare pentru a se face dovada achitării, or, potrivit art. 170 alin. (4) C. proc. civ., neîndeplinirea obligațiilor prevăzute la alin. (1) atrage decăderea pentru acea instanță din dovada încuviințată.

Având în vedere cele susținute, a solicitat recurenta să se constate că încheierea din 16.04.2015 și hotărârea au fost pronunțate cu încălcarea dispozițiilor art. 170 alin. (1), (3) și (4) C. proc. civ.

În continuare, subsumat motivelor de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ., recurenta a susținut că instanța de apel a apreciat ca neîntemeiate criticile formulate cu privire la încheierea din 14.11.2013 pronunțată de prima instanță, analizând motivul de apel invocat doar prin prisma faptului că pârâta nu a făcut dovada că raportul de expertiză contabilă întocmit de d-na expert G. s-a realizat cu încălcarea dispozițiilor art. 208 C. proc. civ., reținând că nu a formulat cerere de recuzare a expertului desemnat.

A arătat recurenta că prin motivele de apel a invocat faptul că încheierea din 14.11.2013 prin care prima instanță a respins excepția nulității raportului de expertiză contabilă apreciind că nu a fost probat nici un motiv de nulitate și nici vreo vătămare, cuprinde motive străine de natura pricinii întrucât instanța de fond a motivat ca ar fi invocat faptul că în 28.08.2013, d-na expert G. nu a convocat părțile, conform art. 208 alin. (1) C. proc. civ.

În mod similar, și instanța de apel a reținut că s-ar fi invocat încălcarea dispozițiilor art. 208 C. proc. civ., în realitate, s-a invocat nulitatea raportului de expertiză contabilă pentru faptul că ulterior convocării la expertiză în data de 19.07.2013, și exprimării de către d-na expert a părerii că nu poate efectua raportul de expertiză în lipsa documentelor contabile solicitate, d-na expert a primit din partea reprezentanților reclamantei înscrisuri - însă nu cele solicitate prin convocator - în lipsa recurentei și fără a efectua o convocare în acest sens, astfel încât ambele părți să aibă posibilitatea să dea explicații sau să formuleze obiecții, conform art. 21 lit. a) și b) din O.G. nr. 2/2000 rap. la art. 208 alin. (2) C. proc. civ.

Astfel, apreciază recurenta că hotărârea recurată nu cuprinde motivele pe care se sprijină întrucât nu cuprinde motivele pentru care instanța de apel a înlăturat aceste motive de apel, reținând doar că dispozițiile art. 208 C. proc. civ. nu stipulează o nulitate absolută.

Deși prin procesul-verbal încheiat în data de 19.07.2013, cât și prin adresa din aceeași dată, d-na expert I. și-a spus părerea cu privire la pricină în sensul că în lipsa documentelor solicitate prin convocator nu poate efectua expertiza tehnică contabilă, în data de 28.08.2013, în prezența reprezentanților convenționali ai părților, a prezentat raportul de expertiză contabilă care nu cuprinde mențiuni referitoare la procesul-verbal și adresa din 19.07.2013 încheiate ca urmare a convocării.

Totodată, a arătat recurenta că prin hotărârea pronunțată, instanța de apel nu a analizat criticile sale, ci a reținut doar că nu a formulat o cerere de recuzare a expertului desemnat, și nu cuprinde motivele pentru care instanța de apel a înlăturat motivele de apel cu privire la nulitatea raportului de expertiză, precum și apărările referitoare la vătămarea ce i-a fost produsă.

În continuare, a arătat recurenta că decizia recurată a fost pronunțată cu încălcarea Deciziei nr. 33 din 16.04.2007 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în recurs în interesul legii întrucât instanța de apel trebuia să se pronunțe cu prioritate, printr-o hotărâre intermediară, cu privire la motivele de nulitate a sentinței apelate invocate în temeiul art. 297 alin. (2) C. proc. civ.

O altă critică formulată de recurentă vizează respingerea de către instanță a excepției lipsei calității procesuale active a reclam