ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2304/2014

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2304/2014 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2014)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin acțiunea formulată la 9 martie 2004, K.I.

a solicitat instanței - în contradictoriu cu SC C.R. SA Roman - să oblige

pârâta la plata sumei de 6.195.040.000 lei (echivalentul a 139.876 euro)

reprezentând fructe civile, constând în contravaloarea chiriei rezultate din

lipsa de folosință a imobilului situat în Roman, pentru perioada 1 noiembrie

2001-29 februarie 2004, daune morale și cheltuieli de judecată.

În motivarea cererii,

reclamanta a arătat că a redobândit imobilul (fostă proprietate a mamei sale

V.B.) prin Decizia nr. 64 din 25 septembrie 2003, dată de Curtea de Apel Bacău

în aplicarea Legii nr. 10/2001, iar pârâta îl deține nelegal, fără acte de

proprietate valabile.

În puterea dreptului

de accesiune, mai susține reclamanta, fructele civile i se cuvin, potrivit art.

485 C. civ.

La data de 17 mai 2004,

pârâta SC C.R. SA, a formulat întâmpinare, cerere de chemare în garanție a

Statului român, prin M.F.P. și cerere reconvențională, prin care a solicitat

obligarea reclamantei la plata sumei de 1.01 miliarde lei, reprezentând

contravaloarea lucrărilor de îmbunătățire, reabilitate, consolidare și

reconstrucție a imobilului.

S-a solicitat

totodată și instituirea unui drept de retenție asupra imobilului, până la

achitarea sumei arătate.

A motivat pârâta că,

în fapt, societatea a dobândit imobilul respectiv de la Statul Roman care l-a

adus cu titlu de aport în natură la momentul constituirii societății, primind

în schimb acțiuni pe care ulterior le-a valorificat prin vânzare. La momentul

efectuării aportului în natură, imobilul respectiv nu era grevat de nicio sarcină

și nici nu se înregistrase vreo cerere de revendicare a acestuia. Ca urmare,

imobilul respectiv a intrat în patrimoniul societății, liber de orice sarcini

și fără ca cineva să fi revendicat drepturi asupra acestuia.

Ulterior, ținând cont

de situația fizica a nemișcătorului, de starea de degradare avansată precum și

de faptul că acest imobil era în proprietatea societății, a efectuat lucrări de

refacere a structurii de rezistență, reabilitare a pereților exteriori și

interiori, reconstrucție a unor pereți exteriori, reconstrucție a acoperișului,

consolidări ale elementelor de fundație și de rezistență, refacerea fațadei,

refacerea pardoselii, refacerea unor elemente subterane ale clădirii,

reabilitarea

interiorului acesteia prin tencuire, igienizare și reamenajare în vederea

îndeplinirii tuturor cerințelor actuale ale unei clădiri cu destinație de

spațiu comercial alimentar.

La data de 17 mai

2004 judecata cauzei a fost suspendată, în temeiul art. 244 pct. 1 C. proc.

civ., până la soluționarea irevocabilă a Dosarului nr. 1734/2002 al

Tribunalului Neamț.

La data de 17 august 2010

K.C. în calitate de cumpărător al drepturilor procesuale ale defunctei K.I. a

solicitat repunerea cauzei pe rol și introducerea sa în cauză.

În dovedire, a depus

la dosar contractul de vânzare cumpărare autentificat din 27 mai 2009 și

Decizia nr. 2037 din 24 martie 2010 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

La data de 27

septembrie 2010 reclamantul a modificat temeiul juridic al cererii cât și

cuantumul despăgubirilor, în sensul reducerii acestora la suma de 168.819,8

lei, respectiv echivalentul sumei de 39.816 euro.

Prin notele depuse la

dosar la 25 octombrie 2010 pârâta a solicitat introducerea în cauză a SC S.

S.F. SRL în calitate de chiriaș.

Prin încheierea din

25 octombrie 2010 tribunalul a constatat că acțiunea privind lipsa de folosință

a imobilului și cererea pârâtei privind obligarea reclamantului la

contravaloarea îmbunătățirilor, sunt scutite de plata taxei de timbru.

Prin sentința civilă nr.

918/Com din 5 iulie 2011, Tribunalul Neamț, secția comercială și de contencios

administrativ, a respins excepția lipsei calității procesuale active a

reclamantului K.C. și excepția lipsei de interes a acestuia, excepții invocate

de pârâta SC C.R. SA

A admis în parte

acțiunea reclamanților K.C. și K.E.D., în contradictoriu cu pârâta SC C.R. SA

Roman.

A obligat pârâta să

plătească reclamanților suma de 160.637,4 lei cu titlu de despăgubiri civile.

A respins excepția

autorității de lucru judecat cu privire la cererea formulată de SC S. S.F. SRL,

în contradictoriu cu reclamantul K.C.

A admis în parte

cererea formulată de intervenienta SC S. S.F. SRL în contradictoriu cu

reclamantul K.C.

A obligat reclamantul

să plătească intervenientei suma de 10.000 lei ce urma a se actualiza de la

data de 18 mai 2005 la data executării, cu titlu de îmbogățire fără justă

cauză.

A obligat reclamantul

să plătească intervenientei suma de 685 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.

A respins ca

nefondată cererea formulată de intervenienta SC S. S.F. SRL în contradictoriu

cu pârâta SC C.R. SA și ca nefondată cererea reconvențională

formulată de pârâta SC

C.R. SA, în contradictoriu cu reclamanții K.C. și K.E.D.

A respins excepțiile

privind lipsa calității procesuale pasive a chemaților în garanție Statul Român

- prin M.F.P. și A.V.A.S. în cererea de chemare în garanție, având ca obiect

obligarea la plata lipsei de folosință a imobilului.

A respins ca

nefondată, cererea de chemare în garanție formulată de SC C.R. SA în contradictoriu

cu Statul Român - prin M.F.P. și A.V.A.S., având ca obiect obligarea chemaților

în garanție la plata lipsei de folosință a imobilului.

A respins ca

inadmisibilă cererea de chemare în garanție formulată de pârâta SC C.R. SA în contradictoriu

cu Statul Român - prin M.F.P. și A.V.A.S., având ca obiect acordarea

despăgubirilor la valoarea reală a bunului retrocedat.

Pentru a se pronunța

astfel, tribunalul a reținut că K.C. și K.E.D. au cumpărat de la reclamanta K.I.

cu contract de vânzare cumpărare autentificat din 27 mai 2009 drepturile litigioase

privind imobilul situat în Roman. Din modul de redactare a contractului, se

arată, respectiv folosirea pluralului („drepturi litigioase”) rezultă dreptul

cumpărătorilor de a continua inclusiv acțiunea în pretenții cu care vânzătoarea

a investit instanța. În consecință, în calitate de succesor în drepturile

reclamantei, K.C. are în cauză calitate procesuală activă. De asemenea,

reclamantul are și interes în cauză, prin continuarea litigiului acesta urmând

un folos practic, respectiv obligarea pârâtei la plată.

Pe fondul cererii,

prima instanță a reținut că prin hotărâre irevocabilă s-a recunoscut dreptul

persoanei îndreptățite de a obține în natură imobilul revendicat în baza Legii nr.

10/2001, instanța constatând că societatea comercială notificată, prin

respingerea cererii de restituire, și-a asumat riscul de a păstra un bun pentru

care nu justifică dreptul de proprietate și niciunul din atributele acestuia.

A reținut tribunalul

că aplicarea efectelor juridice în cazul răspunderii civile delictuale

presupune, în prealabil, dovedirea întrunirii condițiilor generale ale

acesteia, astfel cum sunt reglementate în art. 998-999 C. civ. (texte invocate

de reclamanți) și anume: existența unui prejudiciu, a unei fapte ilicite, a

unui raport de cauzalitate între primele două și vinovăția celui care a

provocat prejudiciul în oricare dintre formele prevăzute de lege.

Or, prejudiciul creat

în cauză constă tocmai în lipsirea proprietarului de exercițiul concret al

dreptului de folosință pentru imobilul preluat abuziv de stat și nerestituit de

pârâtă. Fapta ilicită a pârâtei constă în deținerea imobilului preluat de stat

fără titlu (așa cum se reține în considerentele Deciziei civile nr. 2037/2010)

și în exercitarea tuturor atributelor dreptului de proprietate deși pârâta

fusese încunoștiințată despre demersul privind retrocedarea bunului. Totodată,

prin păstrarea respectivului imobil în propriul patrimoniu, pârâta a acceptat

consecințele juridice

dar și faptice ale deținerii, deși imobilul era pretins de o persoană care se

considera proprietarul bunului și care a dovedit că întrunea cerințele unei

asemenea calități.

Cât privește legătura

de cauzalitate dintre fapta ilicită și prejudiciul produs, nepredarea bunului

persoanei îndreptățite a generat lipsirea acesteia de exercițiul folosinței

asupra bunului, ca atribut important al dreptului de proprietate dar și de

valorificare concretă a tuturor beneficiilor materiale pe care folosința unui

bun le poate asigura titularului dreptului (de exemplu, posibilitatea de a ceda

această folosință către un terț, contra unei sume de bani).

Pe de altă parte

prejudiciul creat prin lipsirea de folosință a imobilului nu se poate considera

reparat prin restituirea bunului, restituire care a avut loc în martie 2005

dată la care era în curs de soluționare dosarul având ca obiect Legea nr. 10/2001.

În ceea ce privește

cuantumul prejudiciului, prima instanță a constatat că reclamanții au făcut

dovada că valoarea de închiriere a spațiului era de 2 euro/m.p./lună (contract

încheiat cu SC S. S.F. SRL - fila 74, vol. 1 Dosar nr. 5262/103/2010) suma

solicitată fiind, de altfel, sub prețul unei chirii practicate în locațiile

apropiate (fila 44 Dosar nr. 232/C/2004). Însă, se arată, dreptul la

despăgubire începe să curgă ulterior expirării termenului de 60 de zile

prevăzut de art. 23 din Legea nr. 10/2001 (în forma în vigoare la data

notificării pârâtei), termen în care pârâta era obligată să soluționeze

notificarea și în consecință, să dispună restituirea.

În consecință, s-a

concluzionat că pentru 38 de luni (ianuarie 2002-februarie 2005) și pentru

suprafața de 497,7 mp (la un preț de 2 euro/mp/lună) pârâta datorează suma de

37.825,2 euro.

Apelurile declarate

împotriva acestei hotărâri de pârâta-reclamantă SC C.R. SA și intervenienta SC

S. S.F. SRL, au fost admise de Curtea de Apel Bacău, secția comercială de

contencios administrativ și fiscal, care, prin Decizia nr. 64 din 27 septembrie

2012, a schimbat în parte sentința civilă nr. 918/Com din 5 iulie 2011

pronunțată de Tribunalul Neamț după cum urmează:

A admis în parte

cererea reconvențională formulată de pârâta-reclamantă SC C.R. SA împotriva

reclamanților-pârâți K.C. și K.E.D. pe care i-a obligat să plătească

pârâtei-reclamante SC C.R. SA suma de 161.573 lei reprezentând valoarea

lucrărilor generale de consolidare și îmbunătățire aduse imobilului retrocedat

reclamanților-pârâți, anterior restituirii efective.

A compensat

obligațiile reciproce dintre reclamanții-pârâți K.C. și K.E.D., pe de o parte

și pârâta-reclamantă SC C.R. SA, pe de altă parte până la valoarea sumei de

160.637,4 lei și i-a obligat pe reclamanții-pârâți K.C. și K.E.D. să plătească

pârâtei-reclamante SC C.R. SA suma de 935,6 lei rămasă după compensare.

A obligat

reclamanții-pârâți K.C. și K.E.D. să plătească intervenientei S.C. S. S.F. SRL

suma de 20.636 lei reprezentând contravaloarea îmbunătățirilor efectuate după

data restituirii efective a imobilului în loc de 10.000 lei, precum și suma de

1.349 lei reprezentând cheltuieli de judecată, în loc de 685 lei.

A menținut celelalte

dispoziții ale sentinței apelate.

A respins, ca

nefondat, apelul declarat de reclamanții-pârâți K.C. și K.E.D., împotriva

aceleiași sentințe civile și în contradictoriu cu aceiași intimați-chemați în

garanție.

I-a obligat pe

intimații-reclamanți K.C. și K.E.D. să plătească cheltuieli de judecată către

celelalte două apelante: suma de 2.412 lei către apelanta-pârâtă SC C.R. SA și

suma de 374,5 lei către apelanta-intervenientă SC S. S.F. SRL

A constatat că

apelanta-intervenientă S.C. S. S.F. SRL datorează, pentru fond și apel, o taxă

judiciară de timbru de 11.700 lei și a achitat efectiv o taxă judiciară de

timbru de 4.585 lei (3.900 lei în apel și 685 lei la fond) și, prin urmare, a obligat-o

la plata sumei de 7.115 lei, reprezentând diferență de taxă judiciară de

timbru.

A dispus comunicarea

unei copii a deciziei către A.F.P. Roman, în vederea executării silite conform art.

20 alin. (5) din Legea nr. 146/1997.

Pentru a se pronunța

astfel, instanța de control judiciar a reținut în esență că, K.C. și K.E.D. au

cumpărat de la reclamanta K.I. cu contract de vânzare cumpărare autentificat

din 27 mai 2009, drepturile litigioase privind imobilul situat în Roman.

Chiar dacă contractul

de cesiune de drepturi litigioase, se arată, s-a încheiat în data de 27 mai 2009

ulterior momentului în care s-a pronunțat hotărârea judecătorească definitivă

prin care s-a admis cererea reclamantei K.I., acest contract dă dreptul

cumpărătorilor să continue acțiunea formulată de vânzătoarea drepturilor

litigioase și prin urmare în mod corect a reținut instanța de fond că K.C. are

calitate procesuală activă în cauză.

De asemenea

cumpărătorul de drepturi litigioase justifică și interes în continuarea

litigiului deoarece urmărește obligarea intimatei pârâte la plata unor sume de

bani.

Cu privire la critica

privind modul de stabilire a obiectului cererii formulate de numita K.I.

(reclamanta) și modificată ulterior de către numiții K.C. și K.E.D. (în baza

contractului de vânzare-cumpărare).

K.I. a solicitat

instanței obligarea SC C.R. SA la plata sumei de 6.195.040.000 lei (619.504,00 lei),

respectiv echivalentul sumei de 139.876 euro, solicitare întemeiată pe reaua-credință

a SC C.R. SA, temeiul de drept invocat de către reclamantă fiind art. 480 și

următoarele precum și art. 1075 C. civ. precum și prevederile Legii nr. 10/2001.

În data de 29

septembrie 2010, reclamantul K.C., a modificat cererea inițială în sensul

reducerii câtimii acesteia și a cerut obligarea paratei SC C.R. SA la plata

sumei de 168.819,80 lei, reprezentând echivalentul sumei de 39.816 euro.

Tribunalul a motivat

soluția pronunțată, încadrând cererea reclamanților în temeiul juridic în baza

căruia putea fi reținută răspunderea pârâtei, respectiv răspunderea civilă

delictuală, analizând dacă sunt întrunite condițiile generale ale acesteia.

Pe acest temei, a

reținut tribunalul că prejudiciul creat în cauză constă în lipsirea

proprietarului de exercițiul concret al dreptului de folosință pentru imobilul

preluat abuziv de stat și nerestituit de pârâtă.

S-a reținut că

tribunalul a constatat corect că fapta ilicită a pârâtei constă în deținerea

imobilului preluat de stat fără titlu și în exercitarea tuturor atributelor

dreptului de proprietate deși pârâta fusese încunoștiințată despre demersul

privind retrocedarea bunului, dreptul de proprietate al SC

C.R. SA fiind

contestat și prin păstrarea respectivului imobil în propriul patrimoniu, după formularea

notificării, situație în care pârâta a acceptat consecințele juridice dar și

faptice ale deținerii.

A motivat tribunalul în

ce constă fapta ilicită, în ce constă prejudiciul creat prin lipsirea de

folosință a imobilului precum și că legătura de cauzalitate între fapta ilicită

și prejudiciul produs, constă în nepredarea bunului persoanei îndreptățite care,

a generat lipsirea acesteia de exercițiul folosinței asupra bunului ca atribut

important al dreptului de proprietate dar și de valorificarea concretă a

tuturor beneficiilor materiale pe care folosința unui bun le poate asigura

titularului dreptului.

Prin urmare, critica pârâtei

SC C.R. SA în sensul că instanța de fond și-a întemeiat soluția exclusiv pe

prezumții gratuite fără a se aduce argumente de fapt și de drept și că

hotărârea tribunalului este nemotivată, a fost privită ca neîntemeiată.

Cu privire la critica

privind modul de soluționare a cererii formulate de către numita K.I. astfel

cum a fost redusa câtimea de către numiții K.C. și K.E.D., a arătat apelanta că

instanța de fond a schimbat obiectul cererii formulate de către K.I. și la care

s-a solicitat micșorarea câtimii de către K.C. și K.E.D. și a soluționat o altă

cerere cu care nu a fost investită respectiv o cerere de răspundere civilă

delictuală întemeiată pe prevederile art. 998-999 C. civ. Că instanța de fond

nu a luat în analiză întreaga situație de fapt și de drept a cauzei.

Instanța de apel a constatat

că tribunalul a efectuat o analiză completă în darea soluției, analizând cauza

așa cum „era normal” de la data de 30 octombrie 2001, a formulării notificării

de către K.I.

Ca atare, s-a

apreciat că nu s-a făcut abstracție de prevederile legale incidente la momentul

emiterii de către SC C.R. SA a deciziei de respingere a cererii de retrocedare,

așa cum susține apelanta, instanța având în vedere că pârâta deși a avut

cunoștință că titlul său de proprietate este contestat, și-a asumat riscurile

și a acceptat consecințele juridice și faptice ce decurgeau în viitor prin

deținerea imobilului.

Cu privire la

stabilirea întinderii prejudiciului, s-a reținut că tribunalul a avut în vedere

că reclamanții au

făcut dovada că valoarea de închiriere a spațiului era de 2 euro/mp/lună

(contract încheiat cu SC S. S.F. SRL - fila 74, vol. 1 Dosar nr. 5262/103/2010)

și că suma solicitată este sub prețul unei chirii practicată în locațiile

apropiate (fila 44 Dosar nr. 232/C/2004).

În ceea ce privește

critica vizând modul de soluționare a cererii formulate de pârâta-reclamantă

întemeiată pe prevederile art. 494 C. civ. - instanța de apel a găsit-o

întemeiată.

Astfel, se arată, SC

C.R. SA a formulat cerere reconvențională solicitând a fi obligați reclamanții

pârâți K.C. și K.E.D. la contravaloarea lucrărilor majore de întreținere a

imobilului, a lucrărilor de îmbunătățire și reabilitare, așa cum rezultă din

documentele și din situația de fapt a imobilului, suma solicitată fiind de

minim 100.001 lei.

A solicitat și

instituirea unui drept de retenție în favoarea sa, capăt de cerere cu privire

la care nu a formulat critici în apel.

Probele atestă, fără

echivoc că la partea de imobil ce a fost restituită proprietarului, în martie

2005, s-au efectuat lucrări de consolidare și finisare.

Urmare efectuării

expertizei tehnice în construcții și contabilă, expertul a stabilit că valoarea

actuală a lucrărilor efectuate la imobilul retrocedat este de 182.209 lei din

care valoarea gresiei montată în anul 2008 este de 20.636 lei.

S-a reținut că lucrările

au fost necesare și utile nicio parte nesusținând contrariul, deoarece imobilul

construit în 1870 era într-o stare avansată de degradare.

Deși, în adevăr,

proprietara căreia i-a fost retrocedat imobilul nu și-a dat acordul cu privire

la efectuarea respectivelor investiții și îmbunătățiri, acțiunea în plata

contravalorii acestora are ca fundament, faptul juridic în baza căruia

patrimoniul său s-a mărit în dauna patrimoniului pârâtei reclamante și a

intervenientei fără ca pentru aceasta să existe un temei juridic contractual,

aspect reținut corect de tribunal doar în ceea ce o privește pe intervenientă.

Au fost înlăturate

motivațiile instanței de fond în sensul că, deși patrimoniul proprietarului

imobilului s-a mărit cu valoarea lucrărilor de investiție necesare și utile

imobilului, această mărire nu s-a realizat în dauna pârâtei ci în dauna

intervenientei, având în vedere că la momentul executării lucrărilor

proprietarul imobilului era SC C.R. SA, apreciindu-se ca fiind incidente dispozițiile

art. 494 C. civ. care reglementează dreptul constructorului de bună credință la

restituirea sumei cu care a crescut valoarea fondului, raportat la faptul că

lucrările la imobil au fost efectuate anterior formulării notificării.

Prin urmare, conchide

instanța de apel, există o îmbogățire fără justă cauză și se impune ca

reclamanții pârâți K.C. și K.E.D. să fie obligați să achite pârâtei reclamante

SC C.R. SA contravaloarea lucrărilor efectuate la imobilul retrocedat, mai

puțin contravaloarea gresiei care a fost montată în anul 2008, care urmează a

fi achitată către SC S. S.F. SA care a efectuat aceste lucrări în timpul

derulării contractului de închiriere cu reclamanții.

Cu privire la apelul

formulat de SC S. S.F. SRL instanța de apel a apreciat ca nefondată cererea de

obligare a SC C.R. SA - la plata către aceasta a lucrărilor pe care le-a făcut

la imobilul în litigiu, în perioada anilor 2000 - 2002, în baza art. 17 din

contractul de Închiriere nr. 76 încheiat în luna ianuarie a anului 2000.

Astfel, se arată, prin

contractul de închiriere din 10 ianuarie 2000 încheiat între SC C.R. SA în

calitate de locator și SC S. S.F. SRL Roman în calitate de locatar, s-a

stipulat că locatarul poate efectua lucrări de investiții necesare obiectivului

cu acordul scris al locatorului, cu posibilități de decontare pe baza

devizelor, situațiilor de lucrări și facturilor.

În expertiza

efectuată în apel, s-a menționat de către expert că deși lucrările de

modernizare, reparații și consolidări au fost efectuate în baza aprobărilor

date de către conducerea SC C.R. SA, situație necontestată de către aceasta, nu

au fost niciodată înregistrate aceste lucrări în contabilitatea SC C.R. SRL

deoarece documentațiile nu au fost predate de către SC S. S.F. SA, așa cum s-a

confirmat în instanță de către reprezentantul acesteia.

Pe perioada derulării

contractului a fost stabilită o chirie de 260 dolari/lună, părțile contractului

stabilind această valoare raportat și la lucrările pe care se impunea să le

efectueze locatarul, dovadă a acestei situații fiind chiar nesolicitarea de

către SC S. S.F. SA a decontărilor lucrărilor efectuate pe baza devizelor, a situațiilor

de lucrări și facturilor, în perioada în care le-a efectuat.

Ca atare, între cele

două părți a fost stabilit un corespondent chirie - lucrări pe care se impunea

să le efectueze locatarul, valoarea chiriei fiind stabilită în raport de

cheltuielile pe care locatarul le-a efectuat la imobil, astfel explicându-se

atitudinea apelantei interveniente de a nu solicita decontarea cheltuielilor

efectuate cu lucrările imobilului, conform articolului din contractul de

închiriere care îi dădea această posibilitate.

Prin urmare, instanța

a apreciat că modalitatea în care SC S. S.F. SA poate să solicite de la SC C.R.

SA contravaloarea lucrărilor efectuate la imobil este dată de contractul de

închiriere pe care aceste părți l-au încheiat, într-o analiză a clauzelor

acestuia.

Cât privește cererea

privind obligarea, pe temeiul îmbogățirii fără justă cauză, a reclamanților K.C.

și K.D. la plata lucrărilor, inclusiv la plata lucrărilor realizate de apelantă

în anul 2008 (urmare recomandărilor din procesul verbal încheiat de A.S.P.

Neamț), exista o mărire a patrimoniului reclamantului K.C. și o micșorare a

patrimoniului apelantei interveniente, pentru care nu există niciun un temei

legal, cererea apelantei interveniente fiind privită ca întemeiată.

Chiar dacă

reclamantul K.C. nu și-a dat acordul pentru efectuarea lucrărilor, acestea s-au

impus a fi executate, situație constatată inclusiv prin expertiza efectuată în

cauză.

Cu referire la apelul

declarat de reclamanții C.K. și E.D.K., s-a reținut că aceștia au fost obligați

la plata lucrărilor efectuate de SC S. S.F. SRL pe temeiul îmbogățirii fără

justă cauză, pe considerentul că exista o mărire a patrimoniului reclamantului K.C.

și o micșorare a patrimoniului intervenientei, pentru care nu exista niciun un

temei legal.

Lucrările efectuate,

conform concluziilor raportului de expertiză, erau necesare și deși reclamantul

nu și-a dat acordul cu privire la efectuarea îmbunătățirilor, acțiunea în plata

contravalorii

acestora are ca fundament, faptul juridic în baza căruia patrimoniul

proprietarului s-a mărit, pe seama patrimoniului intervenientei, fără ca pentru

aceasta să existe un temei juridic contractual.

Or, montarea gresiei

în magazin a fost impusă de către D.S.V. și D.S.P. Neamț, conform procesului verbal

încheiat de A.S.P. Neamț.

Criticile apelanților

privind faptul că SC S. S.F. SRL nu ar fi formulat o cerere de intervenție în

cauză, au fost de asemenea privite, ca neîntemeiate.

În cauză, împotriva

deciziei dată în apel, au declarat recurs în termen legal, reclamanții K.C. și K.E.D.,

pârâta SC C.R. SA și intervenienta SC S. S.F. SRL Roman.

În recursul lor,

întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ. de la 1865,

aplicabil cauzei de față, în vigoare la data inițierii demersului judiciar,

reclamanții critică decizia din apel, pe considerentul admiterii greșite a

cererii reconvenționale formulată de pârâta SC C.R. SA și obligării lor la plata

sumei de 161.573 lei reprezentând contravaloarea lucrărilor generale de

consolidare și îmbunătățire aduse imobilului în litigiu.

Or, susțin

recurenții, SC C.R. SA nu a fost niciodată proprietara imobilului, privatizarea

fiind nelegală. Mai mult, a încasat chirie de la SC S. S.F. SA, o perioadă de 5

ani, înregistrând un câștig, iar nu un prejudiciu, art. 494 C. civ., nefiind

aplicabil.

Potrivit legii

speciale, se impunea ca imobilul să fie retrocedat în starea în care se afla la

data cererii și liber de orice sarcini.

Cererea

reconvențională a pârâtei era prescrisă, iar cererea SC S. S.F. SA a fost

tardiv introdusă, peste termenul de 3 ani, prevăzut de lege.

Mai susțin recurenții

că în mod greșit și contrar prevederilor art. 294 alin. (1) C. proc. civ., curtea

de apel a acceptat mărirea obiectului cererii formulată de SC S. S.F. SA, de la

10.000 lei, la 20.000 lei.

Tot astfel, se arată,

au fost încălcate prevederile art. 296 C. proc. civ., întrucât în apel, au fost

obligați la dublul sumei cerute în primă instanță, de către intervenientă, deși

montarea gresiei a constituit o obligație contractuală a SC S. S.F. SA iar

acordul proprietarilor, nu a fost cerut.

Recurenții mai susțin

că în mod greșit au fost obligați la plata taxei judiciare de timbru, în contra

prevederilor art. 43 din Legea nr. 247/2005, instanțele nefăcând distincție

între taxe de timbru, onorariul de avocat și costul expertizei.

În recursul său,

întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 6-9 din același cod, pârâta SC C.R. SA

Roman, critică decizia dată în apel, după cum urmează:

- instanța a acordat

mai mult decât s-a cerut ori ceea ce nu s-a cerut.

Astfel, se arată, în

niciun moment, în cererea inițială sau cu ocazia reducerii câtimii cererii,

reclamantul nu a cerut modificarea cererii, în sensul de a se solicita, în

principal, obligarea SC C.R. SA la acoperirea unui prejudiciu produs prin fapta

proprie, în loc de „fructele civile” respectând chiria plătită de locatarul

imobilului.

- hotărârea nu cuprinde

motivele pe care se sprijină sau cuprinde motive străine de natura pricinii.

Astfel, susține recurenta, în mod greșit s-a apreciat că reclamanții K.C. și E.D.,

au calitate procesuală activă, în condițiile în care nu sunt dobânditori de

drepturi litigioase și nu pot justifica un interes legitim în cauză.

Din contractul

încheiat de părți, autentificat din 27 mai 2009, rezultă că vânzarea are ca

obiect imobilul pentru care exista un litigiu în curs de soluționare.

Ori, singurul litigiu

aflat în derulare la acel moment era cel aflat în recurs la Înalta Curte de

Casație și Justiție (având ca obiect revendicarea imobilului) soluționat prin Decizia

nr. 2037 din 24 martie 2010.

Ca atare, conchide

recurenta, obiectul vânzării l-a reprezentat imobilul în litigiu iar nu

drepturile litigioase privitoare la acest imobil.

- instanța de fond a

schimbat în mod nelegal și fără nicio justificare obiectul cererii

introductive, formulată de K.I., „la care s-a solicitat” micșorarea

câtimii, de către K.C. și K.E.D., soluționând practic o altă cerere, în

răspundere civilă delictuală, cu care nu a fost investită.

- instanțele fac

abstracție de condițiile cerute de lege (art. 998-999 din vechiul C. civ.)

pentru reținerea răspunderii civile delictuale, în cauză neexistând nicio faptă

ilicită cauzatoare de prejudicii, nici prejudiciu și ca atare nicio legătură de

cauzalitate între acestea.

Astfel, se arată, deținerea

legală a unui imobil - adus ca aport la capitalul social al societății, urmare

procesului de privatizare - înainte de pronunțarea unei hotărâri judecătorești

definitive de retrocedare, nu poate fi reținută ca o faptă ilicită, în sine.

Vinovăția, ca element

al răspunderii civile delictuale, nu se prezumă, ea trebuind dovedită de cel

care pretinde că ar fi suferit vreun prejudiciu prin săvârșirea unei fapte

pretins ilicite.

- în mod greșit a

fost respinsă cererea de chemare în garanție a Statului român, prin M.F.P.,

motivându-se că pârâta a fost obligată la plata de daune pentru acoperirea unui

prejudiciu decurgând dintr-o faptă ilicită cauzatoare de prejudicii iar nu la

restituirea fructelor către proprietarul care a evins-o pe pârâră. Or, nu s-a

observat că, prin cererea introductivă, se solicită tocmai restituirea

fructelor imobilului.

Făcând trimitere la

prevederile art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc. civ. de la 1865, intervenienta SC

S. S.F. SRL critică hotărârea pronunțată în apel, după cum urmează:

- hotărârea cuprinde

motive contradictorii, în privința primelor două capete de cerere.

Astfel, deși instanța

arată că cererea vizând plata contravalorii îmbunătățirilor efectuate la

imobil, este nefondată, întrucât - în timp - ar fi operat o compensare între

contravaloarea îmbunătățirilor și costul chiriei, în final se apreciază că

modalitatea în care intervenienta poate solicita contravaloarea îmbunătățirilor

este dată de contractul de închiriere, „exprimare” cel puțin ambiguă, în

condițiile în care cele două susțineri se contrazic reciproc.

- nu există nicio

motivare cu privire la respingerea ca nefondat, al celui de-al doilea capăt de

cerere vizând obligarea reclamanților K.C. și D., la plata contravalorii

îmbunătățirilor efectuate la imobil, aspect ce cade sub incidența art. 304 pct.

7 C. proc. civ. și art. 6 din C.E.D.O.

- interpretând greșit

actul juridic dedus judecății, instanța a schimbat natura sau înțelesul vădit

neîndoielnic al acestuia, constatând în mod eronat că (deși lucrările au fost

recunoscute de către reclamanta-pârâtă, fiind efectuate în baza aprobărilor

date de către conducerea acestei societăți) aceste operațiuni nu au fost înregistrate

în contabilitatea SC C.R. SA, întrucât documentațiile nu au fost predate de

către intervenientă.

Interpretarea este

deficitară, raportat la finalitatea actului juridic încheiat între părți și

anume contractul de închiriere și la normele generale aplicabile, în materia locațiunii.

- cererea îndreptată

împotriva reclamanților K.C. și E.D., a fost greșit respinsă, impunându-se ca

aceștia să achite contravaloarea tuturor îmbunătățirilor care, le profită în

calitate de proprietari.

Astfel, se mai arată,

data de 24 martie 2010, când a rămas irevocabilă hotărârea vizând restituirea

nemișcătorului, este momentul de la care intervenienta a devenit îndrituită să solicite

contravaloarea îmbunătățirilor, avându-se în vedere că patrimoniul

reclamanților s-a mărit cu valoarea acestor lucrări în dauna patrimoniului locatarei,

fără a exista un temei legal pentru aceasta.

Recursurile formulate

de pârâta SC C.R. SA și intervenienta SC S. S.F. SRL se privesc ca fondate,

urmând a fi admise, din perspectiva motivului de ordine publică al lipsei

calității procesuale active a reclamanților K.C. și K.E.D., invocată de recurenți

și pe cale de excepție, la termenul din 16 septembrie 2014.

Este important de subliniat,

dintru început, că examinarea calității procesuale a părților se poate face,

potrivit codului de procedură civilă de la 1865, aplicabil cauzei de față - sub

imperiul căruia a fost inițiat demersul judiciar - în tot cursul judecății, nefiind,

stabilită de către legiuitor o etapă procesuală limită până la care ar trebui

făcută această cercetare.

Potrivit acelorași

reglementări procesuale, îi revine reclamantului - care declanșează

procedura judiciară - obligația de a justifica atât calitatea sa procesuală,

cât și pe cea a pârâtului.

În consecință, toate

celelalte critici formulate de către recurenți, se subsumează acestui motiv de

recurs, impunându-se a se analiza mai întâi dacă, în speță, reclamanții sunt

titularii dreptului din raportul juridic dedus judecății și s-ar putea prevala

de interesul ce poate fi realizat pe calea justiției.

Imobilul din

prezentul litigiu, a făcut obiectul procedurilor speciale prevăzute de Legea nr.

10/2001, urmare notificării formulate de K.I. și ulterior admiterii

contestației introdusă împotriva deciziei emise de SC C.R. SA, fiind dispusă

restituirea în natură către persoana îndreptățită, prin hotărâre judecătorească

irevocabilă (Decizia nr. 107 din 2 iulie 2008 a Curții de Apel Bacău, secția

civilă, rămasă irevocabilă prin Decizia nr. 2037 din 24 martie a Înaltei Curți

de Casație și Justiție).

La 9 martie 2004

(prevalându-se de hotărârea definitivă dată de Curtea de Apel Bacău, în primul

ciclu procesual din litigiul având ca obiect contestația formulată în baza

Legii nr. 10/2001, respectiv Decizia nr. 64 din 25 septembrie 2003) K.I. a

formulat cererea ce face obiectul litigiului de față, solicitând obligarea

pârâtei SC C.R. SA Roman de a-i achita contravaloarea chiriei pentru perioada 1

noiembrie 2001-29 februarie 2004, interval în care reclamanta a pretins că a

fost lipsită de folosința imobilului și daune morale, pretenții însumând

6.195.040 lei, respectiv echivalentul a 139.876 euro.

În martie 2005, în

executarea hotărârii definitive mai sus invocate, în timp ce încă se afla în

curs de soluționare dosarul având ca obiect Legea nr. 10/2001, pârâta SC C.R.

SA a procedat la restituirea efectivă a nemișcătorului, notificatoarea

fiind pusă în posesie.

Prin contractul de

vânzare-cumpărare autentificat din 27 mai 2009, K.C. și K.E.D. au cumpărat de

la reclamanta K.I., drepturile litigioase privind imobilul în litigiu, situat

în Roman.

La 20 august 2009,

după trei luni de la data încheierii contractului, s-a produs decesul

reclamantei K.I., ulterior, la 17 august 2010, solii K.C. și E.D., cerând să

fie introduși în cauză, în calitatea lor de cesionari ai drepturilor litigioase

vizând imobilul în litigiu.

Este important de

precizat că soții K. și-au justificat calitatea procesuală activă în prezenta

cauză, exclusiv în baza contractului de vânzare-cumpărare de drepturi

litigioase.

Ulterior, într-un alt

litigiu - demarat de C.C.E., actuală S., nepoată de fiu predecedat a defunctei

K.I. - prin hotărâre irevocabilă, s-a constatat nulitatea absolută a

contractului de vânzare-cumpărare autentificat din 27 mai 2009 de B.N.P. T.S.,

având ca obiect cesiunea drepturilor litigioase vizând imobilul din Roman, în

litigiu (a se vedea sentința civilă nr. 1398 din 30 aprilie 2012 a Judecătoriei

Roman, rămasă definitivă prin Decizia nr. 138 din 31 mai 2013 a Tribunalului Neamț

și irevocabilă prin Decizia nr. 198 din 10 februarie 2014, dată de Curtea de

Apel Bacău, secția civilă, în Dosarul nr. 34/291/2012).

Se menționează în

dispozitivul hotărârii mai sus invocate, repunerea părților în situația

anterioară sub aspectul redobândirii de către defunctă a drepturilor litigioase

asupra imobilului ce a format obiectul contractului.

În motivarea acestei

hotărâri, s-a reținut în esență că actul în discuție a fost încheiat cu

nerespectarea dispozițiilor prevăzute de art. 948 C. civ., lipsind condiția de

validitate indicată la pct. 9 al textului, respectiv cauza.

Față de cele ce

preced, se impune a fi lămurită legitimatio ad causam, cu referire la

reclamanții K.C. și K.E.D.

Dacă în ceea ce o

privește pe K.E.D., străină de succesiunea J.K., chestiunile sunt clar

tranșate, aceasta nemaiputând să-și justifice calitatea procesuală activă, în

privința lui K.C., fiu al defunctei, se impune a se lămuri dacă acesta își

poate justifica demersul judiciar, în această calitate, urmare anulării

irevocabile a contractului de cesiune de drepturi litigioase, pe care și-a

fundamentat exclusiv, cererea de introducere în cauză.

În acest sens,

instanța de trimitere urmează a avea în vedere hotărârile pronunțate în Dosarul

nr. 3398/291/2011 al Judecătoriei Roman și respectiv sentința civilă nr. 2295

din 12 septembrie 2011, dată de această instanță, prin care testamentul

întocmit de I.K. în favoarea celui de-al doilea fiu al său, K.C., a fost redus

la cotitatea disponibilă și s-a constatat că și reclamanta S. (fostă C.) C.E.

are vocație la succesiunea defunctei, în calitate de nepoată de fiu predecedat.

Cum, ca efect al

anulării contractului de vânzare-cumpărare a drepturilor litigioase, acestea au

fost redobândite de I.K., se impune introducerea în cauză a tuturor

moștenitorilor defunctei reclamante, pentru a prezenta dovezile calității lor

de succesori legali ori testamentari și a preciza dacă își însușesc acțiunea

formulată la 9 martie 2004.

În consecință, toate

chestiunile ce țin de lămurirea aspectelor multiple ale cauzei sunt subsumate

clarificărilor în legătură cu persoana (sau persoanele) care se legitimează

procesual ca titular actual al dreptului, în raportul juridic dedus judecății.

Așa fiind, în acest stadiu

procesual, cercetarea acestei excepții, vizând lipsa calității procesuale

active (excepție absolută și peremptorie) face de prisos analizarea celorlalte

critici ale recurenților, care țin de modul cum a fost soluționat fondul dreptului.

În rejudecare, după

lămurirea chestiunii - de esența litigiului - vizând calitatea procesuală

activă, instanța de trimitere urmează a clarifica și cadrul procesual în

limitele căruia urmează a fi soluționată cererea formulată de K.I., la 9 martie

2004, cerere fundamentată pe dispozițiile art. 483 și 1075 C. civ. de la 1864

iar nu pe cele ale art. 998-999, din același cod.

În ambele ipoteze,

unei astfel de cereri, formulată pe cale principală, nu-i sunt aplicabile

prevederile art. 15 lit. r) din Legea nr. 146/1997, pe de o parte întrucât, în

speță, a fost depășită etapa de restituire a imobilului preluat de către stat,

iar pe de altă parte prezenta cerere nu poate fi interpretată ca având caracter

accesoriu sau incident față de o altă procedură, în curs, și cu atât mai puțin,

față de demersul prin care reclamanta a redobândit imobilul, de la stat.

Or, scutirea de la

plata taxei judiciare de timbru, la care se referă textul mai sus citat,

reprezintă o excepție de la regula prevăzută de art. 1 și 2 din Lege, conform

căreia acțiunile evaluabile în bani sunt supuse taxelor judiciare de

timbru, ce trebuie interpretată în mod restrictiv, conform principiului

exceptio est strictissimae interpretationis.

Față de cele ce

preced, recursurile declarate de pârâta SC C.R. SA Roman și intervenienta SC S.

S.F. SRL Roman, urmează a se admite, cu consecința casării ambelor hotărâri

pronunțate și a trimiterii cauzei spre rejudecare, aceleiași instanțe de fond.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D I S P U N E

Admite recursurile

declarate de pârâta SC C.R. SA și intervenienta SC S. S.F. SRL Roman împotriva Deciziei

nr. 64 din 27 septembrie 2012 pronunțată de Curtea de Apel Bacău, secția comercială,

de contencios administrativ și fiscal.

Casează decizia

atacată, precum și sentința nr. 918/Com din 05 iulie 2011 pronunțată de

Tribunalul Neamț, secția comercială și de contencios administrativ. Trimite

cauza spre rejudecare aceleiași instanțe de fond.

Respinge ca nefondat

recursul declarat de reclamanții K.C. și K.E.D. împotriva aceleiași decizii.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 23 septembrie 2014.