ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2304/2014

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin acțiunea formulată la 9 martie 2004, K.I. a solicitat instanței - în contradictoriu cu SC C.R. SA Roman - să oblige pârâta la plata sumei de 6.195.040.000 lei (echivalentul a 139.876 euro) reprezentând fructe civile, constând în contravaloarea chiriei rezultate din lipsa de folosință a imobilului situat în Roman, pentru perioada 1 noiembrie 2001-29 februarie 2004, daune morale și cheltuieli de judecată. În motivarea cererii, reclamanta a arătat că a redobândit imobilul (fostă proprietate a mamei sale V.B.) prin Decizia nr. 64 din 25 septembrie 2003, dată de Curtea de Apel Bacău în aplicarea Legii nr. 10/2001, iar pârâta îl deține nelegal, fără acte de proprietate valabile.

În puterea dreptului de accesiune, mai susține reclamanta, fructele civile i se cuvin, potrivit art. 485 C. civ. La data de 17 mai 2004, pârâta SC C.R. SA, a formulat întâmpinare, cerere de chemare în garanție a Statului român, prin M.F.P. și cerere reconvențională, prin care a solicitat obligarea reclamantei la plata sumei de 1.01 miliarde lei, reprezentând contravaloarea lucrărilor de îmbunătățire, reabilitate, consolidare și reconstrucție a imobilului. S-a solicitat totodată și instituirea unui drept de retenție asupra imobilului, până la achitarea sumei arătate. A motivat pârâta că, în fapt, societatea a dobândit imobilul respectiv de la Statul Roman care l-a adus cu titlu de aport în natură la momentul constituirii societății, primind în schimb acțiuni pe care ulterior le-a valorificat prin vânzare.

La momentul efectuării aportului în natură, imobilul respectiv nu era grevat de nicio sarcină și nici nu se înregistrase vreo cerere de revendicare a acestuia. Ca urmare, imobilul respectiv a intrat în patrimoniul societății, liber de orice sarcini și fără ca cineva să fi revendicat drepturi asupra acestuia. Ulterior, ținând cont de situația fizica a nemișcătorului, de starea de degradare avansată precum și de faptul că acest imobil era în proprietatea societății, a efectuat lucrări de refacere a structurii de rezistență, reabilitare a pereților exteriori și interiori, reconstrucție a unor pereți exteriori, reconstrucție a acoperișului, consolidări ale elementelor de fundație și de rezistență, refacerea fațadei, refacerea pardoselii, refacerea unor elemente subterane ale clădirii, reabilitarea interiorului acesteia prin tencuire, igienizare și reamenajare în vederea îndeplinirii tuturor cerințelor actuale ale unei clădiri cu destinație de spațiu comercial alimentar.

La data de 17 mai 2004 judecata cauzei a fost suspendată, în temeiul art. 244 pct. 1 C. proc. civ., până la soluționarea irevocabilă a Dosarului nr. 1734/2002 al Tribunalului Neamț. La data de 17 august 2010 K.C. în calitate de cumpărător al drepturilor procesuale ale defunctei K.I. a solicitat repunerea cauzei pe rol și introducerea sa în cauză. În dovedire, a depus la dosar contractul de vânzare cumpărare autentificat din 27 mai 2009 și Decizia nr. 2037 din 24 martie 2010 a Înaltei Curți de Casație și Justiție. La data de 27 septembrie 2010 reclamantul a modificat temeiul juridic al cererii cât și cuantumul despăgubirilor, în sensul reducerii acestora la suma de 168.819,8 lei, respectiv echivalentul sumei de 39.816 euro.

Prin notele depuse la dosar la 25 octombrie 2010 pârâta a solicitat introducerea în cauză a SC S. S.F. SRL în calitate de chiriaș. Prin încheierea din 25 octombrie 2010 tribunalul a constatat că acțiunea privind lipsa de folosință a imobilului și cererea pârâtei privind obligarea reclamantului la contravaloarea îmbunătățirilor, sunt scutite de plata taxei de timbru. Prin sentința civilă nr. 918/Com din 5 iulie 2011, Tribunalul Neamț, secția comercială și de contencios administrativ, a respins excepția lipsei calității procesuale active a reclamantului K.C. și excepția lipsei de interes a acestuia, excepții invocate de pârâta SC C.R. SA A admis în parte acțiunea reclamanților K.C. și K.E.D., în contradictoriu cu pârâta SC C.R.

SA Roman. A obligat pârâta să plătească reclamanților suma de 160.637,4 lei cu titlu de despăgubiri civile. A respins excepția autorității de lucru judecat cu privire la cererea formulată de SC S. S.F. SRL, în contradictoriu cu reclamantul K.C. A admis în parte cererea formulată de intervenienta SC S. S.F. SRL în contradictoriu cu reclamantul K.C. A obligat reclamantul să plătească intervenientei suma de 10.000 lei ce urma a se actualiza de la data de 18 mai 2005 la data executării, cu titlu de îmbogățire fără justă cauză. A obligat reclamantul să plătească intervenientei suma de 685 lei cu titlu de cheltuieli de judecată. A respins ca nefondată cererea formulată de intervenienta SC S. S.F. SRL în contradictoriu cu pârâta SC C.R.

SA și ca nefondată cererea reconvențională formulată de pârâta SC C.R. SA, în contradictoriu cu reclamanții K.C. și K.E.D. A respins excepțiile privind lipsa calității procesuale pasive a chemaților în garanție Statul Român - prin M.F.P. și A.V.A.S. în cererea de chemare în garanție, având ca obiect obligarea la plata lipsei de folosință a imobilului. A respins ca nefondată, cererea de chemare în garanție formulată de SC C.R. SA în contradictoriu cu Statul Român - prin M.F.P. și A.V.A.S., având ca obiect obligarea chemaților în garanție la plata lipsei de folosință a imobilului. A respins ca inadmisibilă cererea de chemare în garanție formulată de pârâta SC C.R. SA în contradictoriu cu Statul Român - prin M.F.P.

și A.V.A.S., având ca obiect acordarea despăgubirilor la valoarea reală a bunului retrocedat. Pentru a se pronunța astfel, tribunalul a reținut că K.C. și K.E.D. au cumpărat de la reclamanta K.I. cu contract de vânzare cumpărare autentificat din 27 mai 2009 drepturile litigioase privind imobilul situat în Roman. Din modul de redactare a contractului, se arată, respectiv folosirea pluralului („drepturi litigioase”) rezultă dreptul cumpărătorilor de a continua inclusiv acțiunea în pretenții cu care vânzătoarea a investit instanța. În consecință, în calitate de succesor în drepturile reclamantei, K.C. are în cauză calitate procesuală activă. De asemenea, reclamantul are și interes în cauză, prin continuarea litigiului acesta urmând un folos practic, respectiv obligarea pârâtei la plată.

Pe fondul cererii, prima instanță a reținut că prin hotărâre irevocabilă s-a recunoscut dreptul persoanei îndreptățite de a obține în natură imobilul revendicat în baza Legii nr. 10/2001, instanța constatând că societatea comercială notificată, prin respingerea cererii de restituire, și-a asumat riscul de a păstra un bun pentru care nu justifică dreptul de proprietate și niciunul din atributele acestuia. A reținut tribunalul că aplicarea efectelor juridice în cazul răspunderii civile delictuale presupune, în prealabil, dovedirea întrunirii condițiilor generale ale acesteia, astfel cum sunt reglementate în art. 998-999 C. civ. (texte invocate de reclamanți) și anume: existența unui prejudiciu, a unei fapte ilicite, a unui raport de cauzalitate între primele două și vinovăția celui care a provocat prejudiciul în oricare dintre formele prevăzute de lege.

Or, prejudiciul creat în cauză constă tocmai în lipsirea proprietarului de exercițiul concret al dreptului de folosință pentru imobilul preluat abuziv de stat și nerestituit de pârâtă. Fapta ilicită a pârâtei constă în deținerea imobilului preluat de stat fără titlu (așa cum se reține în considerentele Deciziei civile nr. 2037/2010) și în exercitarea tuturor atributelor dreptului de proprietate deși pârâta fusese încunoștiințată despre demersul privind retrocedarea bunului. Totodată, prin păstrarea respectivului imobil în propriul patrimoniu, pârâta a acceptat consecințele juridice dar și faptice ale deținerii, deși imobilul era pretins de o persoană care se considera proprietarul bunului și care a dovedit că întrunea cerințele unei asemenea calități.

Cât privește legătura de cauzalitate dintre fapta ilicită și prejudiciul produs, nepredarea bunului persoanei îndreptățite a generat lipsirea acesteia de exercițiul folosinței asupra bunului, ca atribut important al dreptului de proprietate dar și de valorificare concretă a tuturor beneficiilor materiale pe care folosința unui bun le poate asigura titularului dreptului (de exemplu, posibilitatea de a ceda această folosință către un terț, contra unei sume de bani). Pe de altă parte prejudiciul creat prin lipsirea de folosință a imobilului nu se poate considera reparat prin restituirea bunului, restituire care a avut loc în martie 2005 dată la care era în curs de soluționare dosarul având ca obiect Legea nr. 10/2001.

În ceea ce privește cuantumul prejudiciului, prima instanță a constatat că reclamanții au făcut dovada că valoarea de închiriere a spațiului era de 2 euro/m.p./lună (contract încheiat cu SC S. S.F. SRL - fila 74, vol. 1 Dosar nr. 5262/103/2010) suma solicitată fiind, de altfel, sub prețul unei chirii practicate în locațiile apropiate (fila 44 Dosar nr. 232/C/2004). Însă, se arată, dreptul la despăgubire începe să curgă ulterior expirării termenului de 60 de zile prevăzut de art. 23 din Legea nr. 10/2001 (în forma în vigoare la data notificării pârâtei), termen în care pârâta era obligată să soluționeze notificarea și în consecință, să dispună restituirea. În consecință, s-a concluzionat că pentru 38 de luni (ianuarie 2002-februarie 2005) și pentru suprafața de 497,7 mp (la un preț de 2 euro/mp/lună) pârâta datorează suma de 37.825,2 euro.

Apelurile declarate împotriva acestei hotărâri de pârâta-reclamantă SC C.R. SA și intervenienta SC S. S.F. SRL, au fost admise de Curtea de Apel Bacău, secția comercială de contencios administrativ și fiscal, care, prin Decizia nr. 64 din 27 septembrie 2012, a schimbat în parte sentința civilă nr. 918/Com din 5 iulie 2011 pronunțată de Tribunalul Neamț după cum urmează: A admis în parte cererea reconvențională formulată de pârâta-reclamantă SC C.R. SA împotriva reclamanților-pârâți K.C. și K.E.D. pe care i-a obligat să plătească pârâtei-reclamante SC C.R. SA suma de 161.573 lei reprezentând valoarea lucrărilor generale de consolidare și îmbunătățire aduse imobilului retrocedat reclamanților-pârâți, anterior restituirii efective.

A compensat obligațiile reciproce dintre reclamanții-pârâți K.C. și K.E.D., pe de o parte și pârâta-reclamantă SC C.R. SA, pe de altă parte până la valoarea sumei de 160.637,4 lei și i-a obligat pe reclamanții-pârâți K.C. și K.E.D. să plătească pârâtei-reclamante SC C.R. SA suma de 935,6 lei rămasă după compensare. A obligat reclamanții-pârâți K.C. și K.E.D. să plătească intervenientei S.C. S. S.F. SRL suma de 20.636 lei reprezentând contravaloarea îmbunătățirilor efectuate după data restituirii efective a imobilului în loc de 10.000 lei, precum și suma de 1.349 lei reprezentând cheltuieli de judecată, în loc de 685 lei. A menținut celelalte dispoziții ale sentinței apelate. A respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamanții-pârâți K.C.

și K.E.D., împotriva aceleiași sentințe civile și în contradictoriu cu aceiași intimați-chemați în garanție. I-a obligat pe intimații-reclamanți K.C. și K.E.D. să plătească cheltuieli de judecată către celelalte două apelante: suma de 2.412 lei către apelanta-pârâtă SC C.R. SA și suma de 374,5 lei către apelanta-intervenientă SC S. S.F. SRL A constatat că apelanta-intervenientă S.C. S. S.F. SRL datorează, pentru fond și apel, o taxă judiciară de timbru de 11.700 lei și a achitat efectiv o taxă judiciară de timbru de 4.585 lei (3.900 lei în apel și 685 lei la fond) și, prin urmare, a obligat-o la plata sumei de 7.115 lei, reprezentând diferență de taxă judiciară de timbru. A dispus comunicarea unei copii a deciziei către A.F.P.

Roman, în vederea executării silite conform art. 20 alin. (5) din Legea nr. 146/1997. Pentru a se pronunța astfel, instanța de control judiciar a reținut în esență că, K.C. și K.E.D. au cumpărat de la reclamanta K.I. cu contract de vânzare cumpărare autentificat din 27 mai 2009, drepturile litigioase privind imobilul situat în Roman. Chiar dacă contractul de cesiune de drepturi litigioase, se arată, s-a încheiat în data de 27 mai 2009 ulterior momentului în care s-a pronunțat hotărârea judecătorească definitivă prin care s-a admis cererea reclamantei K.I., acest contract dă dreptul cumpărătorilor să continue acțiunea formulată de vânzătoarea drepturilor litigioase și prin urmare în mod corect a reținut instanța de fond că K.C.

are calitate procesuală activă în cauză. De asemenea cumpărătorul de drepturi litigioase justifică și interes în continuarea litigiului deoarece urmărește obligarea intimatei pârâte la plata unor sume de bani. Cu privire la critica privind modul de stabilire a obiectului cererii formulate de numita K.I. (reclamanta) și modificată ulterior de către numiții K.C. și K.E.D. (în baza contractului de vânzare-cumpărare). K.I. a solicitat instanței obligarea SC C.R. SA la plata sumei de 6.195.040.000 lei (619.504,00 lei), respectiv echivalentul sumei de 139.876 euro, solicitare întemeiată pe reaua-credință a SC C.R. SA, temeiul de drept invocat de către reclamantă fiind art. 480 și următoarele precum și art. 1075 C. civ.

precum și prevederile Legii nr. 10/2001. În data de 29 septembrie 2010, reclamantul K.C., a modificat cererea inițială în sensul reducerii câtimii acesteia și a cerut obligarea paratei SC C.R. SA la plata sumei de 168.819,80 lei, reprezentând echivalentul sumei de 39.816 euro. Tribunalul a motivat soluția pronunțată, încadrând cererea reclamanților în temeiul juridic în baza căruia putea fi reținută răspunderea pârâtei, respectiv răspunderea civilă delictuală, analizând dacă sunt întrunite condițiile generale ale acesteia. Pe acest temei, a reținut tribunalul că prejudiciul creat în cauză constă în lipsirea proprietarului de exercițiul concret al dreptului de folosință pentru imobilul preluat abuziv de stat și nerestituit de pârâtă.

S-a reținut că tribunalul a constatat corect că fapta ilicită a pârâtei constă în deținerea imobilului preluat de stat fără titlu și în exercitarea tuturor atributelor dreptului de proprietate deși pârâta fusese încunoștiințată despre demersul privind retrocedarea bunului, dreptul de proprietate al SC C.R. SA fiind contestat și prin păstrarea respectivului imobil în propriul patrimoniu, după formularea notificării, situație în care pârâta a acceptat consecințele juridice dar și faptice ale deținerii.

A motivat tribunalul în ce constă fapta ilicită, în ce constă prejudiciul creat prin lipsirea de folosință a imobilului precum și că legătura de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciul produs, constă în nepredarea bunului persoanei îndreptățite care, a generat lipsirea acesteia de exercițiul folosinței asupra bunului ca atribut important al dreptului de proprietate dar și de valorificarea concretă a tuturor beneficiilor materiale pe care folosința unui bun le poate asigura titularului dreptului. Prin urmare, critica pârâtei SC C.R. SA în sensul că instanța de fond și-a întemeiat soluția exclusiv pe prezumții gratuite fără a se aduce argumente de fapt și de drept și că hotărârea tribunalului este nemotivată, a fost privită ca neîntemeiată.

Cu privire la critica privind modul de soluționare a cererii formulate de către numita K.I. astfel cum a fost redusa câtimea de către numiții K.C. și K.E.D., a arătat apelanta că instanța de fond a schimbat obiectul cererii formulate de către K.I. și la care s-a solicitat micșorarea câtimii de către K.C. și K.E.D. și a soluționat o altă cerere cu care nu a fost investită respectiv o cerere de răspundere civilă delictuală întemeiată pe prevederile art. 998-999 C. civ. Că instanța de fond nu a luat în analiză întreaga situație de fapt și de drept a cauzei. Instanța de apel a constatat că tribunalul a efectuat o analiză completă în darea soluției, analizând cauza așa cum „era normal” de la data de 30 octombrie 2001, a formulării notificării de către K.I.

Ca atare, s-a apreciat că nu s-a făcut abstracție de prevederile legale incidente la momentul emiterii de către SC C.R. SA a deciziei de respingere a cererii de retrocedare, așa cum susține apelanta, instanța având în vedere că pârâta deși a avut cunoștință că titlul său de proprietate este contestat, și-a asumat riscurile și a acceptat consecințele juridice și faptice ce decurgeau în viitor prin deținerea imobilului. Cu privire la stabilirea întinderii prejudiciului, s-a reținut că tribunalul a avut în vedere că reclamanții au făcut dovada că valoarea de închiriere a spațiului era de 2 euro/mp/lună (contract încheiat cu SC S. S.F. SRL - fila 74, vol. 1 Dosar nr. 5262/103/2010) și că suma solicitată este sub prețul unei chirii practicată în locațiile apropiate (fila 44 Dosar nr. 232/C/2004).

În ceea ce privește critica vizând modul de soluționare a cererii formulate de pârâta-reclamantă întemeiată pe prevederile art. 494 C. civ. - instanța de apel a găsit-o întemeiată. Astfel, se arată, SC C.R. SA a formulat cerere reconvențională solicitând a fi obligați reclamanții pârâți K.C. și K.E.D. la contravaloarea lucrărilor majore de întreținere a imobilului, a lucrărilor de îmbunătățire și reabilitare, așa cum rezultă din documentele și din situația de fapt a imobilului, suma solicitată fiind de minim 100.001 lei. A solicitat și instituirea unui drept de retenție în favoarea sa, capăt de cerere cu privire la care nu a formulat critici în apel. Probele atestă, fără echivoc că la partea de imobil ce a fost restituită proprietarului, în martie 2005, s-au efectuat lucrări de consolidare și finisare.

Urmare efectuării expertizei tehnice în construcții și contabilă, expertul a stabilit că valoarea actuală a lucrărilor efectuate la imobilul retrocedat este de 182.209 lei din care valoarea gresiei montată în anul 2008 este de 20.636 lei. S-a reținut că lucrările au fost necesare și utile nicio parte nesusținând contrariul, deoarece imobilul construit în 1870 era într-o stare avansată de degradare. Deși, în adevăr, proprietara căreia i-a fost retrocedat imobilul nu și-a dat acordul cu privire la efectuarea respectivelor investiții și îmbunătățiri, acțiunea în plata contravalorii acestora are ca fundament, faptul juridic în baza căruia patrimoniul său s-a mărit în dauna patrimoniului pârâtei reclamante și a intervenientei fără ca pentru aceasta să existe un temei juridic contractual, aspect reținut corect de tribunal doar în ceea ce o privește pe intervenientă.

Au fost înlăturate motivațiile instanței de fond în sensul că, deși patrimoniul proprietarului imobilului s-a mărit cu valoarea lucrărilor de investiție necesare și utile imobilului, această mărire nu s-a realizat în dauna pârâtei ci în dauna intervenientei, având în vedere că la momentul executării lucrărilor proprietarul imobilului era SC C.R. SA, apreciindu-se ca fiind incidente dispozițiile art. 494 C. civ. care reglementează dreptul constructorului de bună credință la restituirea sumei cu care a crescut valoarea fondului, raportat la faptul că lucrările la imobil au fost efectuate anterior formulării notificării. Prin urmare, conchide instanța de apel, există o îmbogățire fără justă cauză și se impune ca reclamanții pârâți K.C.

și K.E.D. să fie obligați să achite pârâtei reclamante SC C.R. SA contravaloarea lucrărilor efectuate la imobilul retrocedat, mai puțin contravaloarea gresiei care a fost montată în anul 2008, care urmează a fi achitată către SC S. S.F. SA care a efectuat aceste lucrări în timpul derulării contractului de închiriere cu reclamanții. Cu privire la apelul formulat de SC S. S.F. SRL instanța de apel a apreciat ca nefondată cererea de obligare a SC C.R. SA - la plata către aceasta a lucrărilor pe care le-a făcut la imobilul în litigiu, în perioada anilor 2000 - 2002, în baza art. 17 din contractul de Închiriere nr. 76 încheiat în luna ianuarie a anului 2000. Astfel, se arată, prin contractul de închiriere din 10 ianuarie 2000 încheiat între SC C.R.

SA în calitate de locator și SC S. S.F. SRL Roman în calitate de locatar, s-a stipulat că locatarul poate efectua lucrări de investiții necesare obiectivului cu acordul scris al locatorului, cu posibilități de decontare pe baza devizelor, situațiilor de lucrări și facturilor. În expertiza efectuată în apel, s-a menționat de către expert că deși lucrările de modernizare, reparații și consolidări au fost efectuate în baza aprobărilor date de către conducerea SC C.R. SA, situație necontestată de către aceasta, nu au fost niciodată înregistrate aceste lucrări în contabilitatea SC C.R. SRL deoarece documentațiile nu au fost predate de către SC S. S.F. SA, așa cum s-a confirmat în instanță de către reprezentantul acesteia.

Pe perioada derulării contractului a fost stabilită o chirie de 260 dolari/lună, părțile contractului stabilind această valoare raportat și la lucrările pe care se impunea să le efectueze locatarul, dovadă a acestei situații fiind chiar nesolicitarea de către SC S. S.F. SA a decontărilor lucrărilor efectuate pe baza devizelor, a situațiilor de lucrări și facturilor, în perioada în care le-a efectuat. Ca atare, între cele două părți a fost stabilit un corespondent chirie - lucrări pe care se impunea să le efectueze locatarul, valoarea chiriei fiind stabilită în raport de cheltuielile pe care locatarul le-a efectuat la imobil, astfel explicându-se atitudinea apelantei interveniente de a nu solicita decontarea cheltuielilor efectuate cu lucrările imobilului, conform articolului din contractul de închiriere care îi dădea această posibilitate.

Prin urmare, instanța a apreciat că modalitatea în care SC S. S.F. SA poate să solicite de la SC C.R. SA contravaloarea lucrărilor efectuate la imobil este dată de contractul de închiriere pe care aceste părți l-au încheiat, într-o analiză a clauzelor acestuia. Cât privește cererea privind obligarea, pe temeiul îmbogățirii fără justă cauză, a reclamanților K.C. și K.D. la plata lucrărilor, inclusiv la plata lucrărilor realizate de apelantă în anul 2008 (urmare recomandărilor din procesul verbal încheiat de A.S.P. Neamț), exista o mărire a patrimoniului reclamantului K.C. și o micșorare a patrimoniului apelantei interveniente, pentru care nu există niciun un temei legal, cererea apelantei interveniente fiind privită ca întemeiată.

Chiar dacă reclamantul K.C. nu și-a dat acordul pentru efectuarea lucrărilor, acestea s-au impus a fi executate, situație constatată inclusiv prin expertiza efectuată în cauză. Cu referire la apelul declarat de reclamanții C.K. și E.D.K., s-a reținut că aceștia au fost obligați la plata lucrărilor efectuate de SC S. S.F. SRL pe temeiul îmbogățirii fără justă cauză, pe considerentul că exista o mărire a patrimoniului reclamantului K.C. și o micșorare a patrimoniului intervenientei, pentru care nu exista niciun un temei legal. Lucrările efectuate, conform concluziilor raportului de expertiză, erau necesare și deși reclamantul nu și-a dat acordul cu privire la efectuarea îmbunătățirilor, acțiunea în plata contravalorii acestora are ca fundament, faptul juridic în baza căruia patrimoniul proprietarului s-a mărit, pe seama patrimoniului intervenientei, fără ca pentru aceasta să existe un temei juridic contractual.

Or, montarea gresiei în magazin a fost impusă de către D.S.V. și D.S.P. Neamț, conform procesului verbal încheiat de A.S.P. Neamț. Criticile apelanților privind faptul că SC S. S.F. SRL nu ar fi formulat o cerere de intervenție în cauză, au fost de asemenea privite, ca neîntemeiate. În cauză, împotriva deciziei dată în apel, au declarat recurs în termen legal, reclamanții K.C. și K.E.D., pârâta SC C.R. SA și intervenienta SC S. S.F. SRL Roman. În recursul lor, întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ. de la 1865, aplicabil cauzei de față, în vigoare la data inițierii demersului judiciar, reclamanții critică decizia din apel, pe considerentul admiterii greșite a cererii reconvenționale formulată de pârâta SC C.R.

SA și obligării lor la plata sumei de 161.573 lei reprezentând contravaloarea lucrărilor generale de consolidare și îmbunătățire aduse imobilului în litigiu. Or, susțin recurenții, SC C.R. SA nu a fost niciodată proprietara imobilului, privatizarea fiind nelegală. Mai mult, a încasat chirie de la SC S. S.F. SA, o perioadă de 5 ani, înregistrând un câștig, iar nu un prejudiciu, art. 494 C. civ., nefiind aplicabil. Potrivit legii speciale, se impunea ca imobilul să fie retrocedat în starea în care se afla la data cererii și liber de orice sarcini. Cererea reconvențională a pârâtei era prescrisă, iar cererea SC S. S.F. SA a fost tardiv introdusă, peste termenul de 3 ani, prevăzut de lege. Mai susțin recurenții că în mod greșit și contrar prevederilor art. 294 alin. (1) C. proc.

civ., curtea de apel a acceptat mărirea obiectului cererii formulată de SC S. S.F. SA, de la 10.000 lei, la 20.000 lei. Tot astfel, se arată, au fost încălcate prevederile art. 296 C. proc. civ., întrucât în apel, au fost obligați la dublul sumei cerute în primă instanță, de către intervenientă, deși montarea gresiei a constituit o obligație contractuală a SC S. S.F. SA iar acordul proprietarilor, nu a fost cerut. Recurenții mai susțin că în mod greșit au fost obligați la plata taxei judiciare de timbru, în contra prevederilor art. 43 din Legea nr. 247/2005, instanțele nefăcând distincție între taxe de timbru, onorariul de avocat și costul expertizei. În recursul său, întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 6-9 din același cod, pârâta SC C.R.

SA Roman, critică decizia dată în apel, după cum urmează: - instanța a acordat mai mult decât s-a cerut ori ceea ce nu s-a cerut. Astfel, se arată, în niciun moment, în cererea inițială sau cu ocazia reducerii câtimii cererii, reclamantul nu a cerut modificarea cererii, în sensul de a se solicita, în principal, obligarea SC C.R. SA la acoperirea unui prejudiciu produs prin fapta proprie, în loc de „fructele civile” respectând chiria plătită de locatarul imobilului. - hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau cuprinde motive străine de natura pricinii. Astfel, susține recurenta, în mod greșit s-a apreciat că reclamanții K.C. și E.D., au calitate procesuală activă, în condițiile în care nu sunt dobânditori de drepturi litigioase și nu pot justifica un interes legitim în cauză.

Din contractul încheiat de părți, autentificat din 27 mai 2009, rezultă că vânzarea are ca obiect imobilul pentru care exista un litigiu în curs de soluționare. Ori, singurul litigiu aflat în derulare la acel moment era cel aflat în recurs la Înalta Curte de Casație și Justiție (având ca obiect revendicarea imobilului) soluționat prin Decizia nr. 2037 din 24 martie 2010. Ca atare, conchide recurenta, obiectul vânzării l-a reprezentat imobilul în litigiu iar nu drepturile litigioase privitoare la acest imobil. - instanța de fond a schimbat în mod nelegal și fără nicio justificare obiectul cererii introductive, formulată de K.I., „la care s-a solicitat” micșorarea câtimii, de către K.C. și K.E.D., soluționând practic o altă cerere, în răspundere civilă delictuală, cu care nu a fost investită.

- instanțele fac abstracție de condițiile cerute de lege (art. 998-999 din vechiul C. civ.) pentru reținerea răspunderii civile delictuale, în cauză neexistând nicio faptă ilicită cauzatoare de prejudicii, nici prejudiciu și ca atare nicio legătură de cauzalitate între acestea. Astfel, se arată, deținerea legală a unui imobil - adus ca aport la capitalul social al societății, urmare procesului de privatizare - înainte de pronunțarea unei hotărâri judecătorești definitive de retrocedare, nu poate fi reținută ca o faptă ilicită, în sine. Vinovăția, ca element al răspunderii civile delictuale, nu se prezumă, ea trebuind dovedită de cel care pretinde că ar fi suferit vreun prejudiciu prin săvârșirea unei fapte pretins ilicite.

- în mod greșit a fost respinsă cererea de chemare în garanție a Statului român, prin M.F.P., motivându-se că pârâta a fost obligată la plata de daune pentru acoperirea unui prejudiciu decurgând dintr-o faptă ilicită cauzatoare de prejudicii iar nu la restituirea fructelor către proprietarul care a evins-o pe pârâră. Or, nu s-a observat că, prin cererea introductivă, se solicită tocmai restituirea fructelor imobilului. Făcând trimitere la prevederile art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc. civ. de la 1865, intervenienta SC S. S.F. SRL critică hotărârea pronunțată în apel, după cum urmează: - hotărârea cuprinde motive contradictorii, în privința primelor două capete de cerere.

Astfel, deși instanța arată că cererea vizând plata contravalorii îmbunătățirilor efectuate la imobil, este nefondată, întrucât - în timp - ar fi operat o compensare între contravaloarea îmbunătățirilor și costul chiriei, în final se apreciază că modalitatea în care intervenienta poate solicita contravaloarea îmbunătățirilor este dată de contractul de închiriere, „exprimare” cel puțin ambiguă, în condițiile în care cele două susțineri se contrazic reciproc. - nu există nicio motivare cu privire la respingerea ca nefondat, al celui de-al doilea capăt de cerere vizând obligarea reclamanților K.C. și D., la plata contravalorii îmbunătățirilor efectuate la imobil, aspect ce cade sub incidența art. 304 pct. 7 C. proc.

civ. și art. 6 din C.E.D.O. - interpretând greșit actul juridic dedus judecății, instanța a schimbat natura sau înțelesul vădit neîndoielnic al acestuia, constatând în mod eronat că (deși lucrările au fost recunoscute de către reclamanta-pârâtă, fiind efectuate în baza aprobărilor date de către conducerea acestei societăți) aceste operațiuni nu au fost înregistrate în contabilitatea SC C.R. SA, întrucât documentațiile nu au fost predate de către intervenientă. Interpretarea este deficitară, raportat la finalitatea actului juridic încheiat între părți și anume contractul de închiriere și la normele generale aplicabile, în materia locațiunii. - cererea îndreptată împotriva reclamanților K.C. și E.D., a fost greșit respinsă, impunându-se ca aceștia să achite contravaloarea tuturor îmbunătățirilor care, le profită în calitate de proprietari.

Astfel, se mai arată, data de 24 martie 2010, când a rămas irevocabilă hotărârea vizând restituirea nemișcătorului, este momentul de la care intervenienta a devenit îndrituită să solicite contravaloarea îmbunătățirilor, avându-se în vedere că patrimoniul reclamanților s-a mărit cu valoarea acestor lucrări în dauna patrimoniului locatarei, fără a exista un temei legal pentru aceasta. Recursurile formulate de pârâta SC C.R. SA și intervenienta SC S. S.F. SRL se privesc ca fondate, urmând a fi admise, din perspectiva motivului de ordine publică al lipsei calității procesuale active a reclamanților K.C.

și K.E.D., invocată de recurenți și pe cale de excepție, la termenul din 16 septembrie 2014. Este important de subliniat, dintru început, că examinarea calității procesuale a părților se poate face, potrivit codului de procedură civilă de la 1865, aplicabil cauzei de față - sub imperiul căruia a fost inițiat demersul judiciar - în tot cursul judecății, nefiind, stabilită de către legiuitor o etapă procesuală limită până la care ar trebui făcută această cercetare. Potrivit acelorași reglementări procesuale, îi revine reclamantului - care declanșează procedura judiciară - obligația de a justifica atât calitatea sa procesuală, cât și pe cea a pârâtului. În consecință, toate celelalte critici formulate de către recurenți, se subsumează acestui motiv de recurs, impunându-se a se analiza mai întâi dacă, în speță, reclamanții sunt titularii dreptului din raportul juridic dedus judecății și s-ar putea prevala de interesul ce poate fi realizat pe calea justiției.

Imobilul din prezentul litigiu, a făcut obiectul procedurilor speciale prevăzute de Legea nr. 10/2001, urmare notificării formulate de K.I. și ulterior admiterii contestației introdusă împotriva deciziei emise de SC C.R. SA, fiind dispusă restituirea în natură către persoana îndreptățită, prin hotărâre judecătorească irevocabilă (Decizia nr. 107 din 2 iulie 2008 a Curții de Apel Bacău, secția civilă, rămasă irevocabilă prin Decizia nr. 2037 din 24 martie a Înaltei Curți de Casație și Justiție). La 9 martie 2004 (prevalându-se de hotărârea definitivă dată de Curtea de Apel Bacău, în primul ciclu procesual din litigiul având ca obiect contestația formulată în baza Legii nr. 10/2001, respectiv Decizia nr. 64 din 25 septembrie 2003) K.I.

a formulat cererea ce face obiectul litigiului de față, solicitând obligarea pârâtei SC C.R. SA Roman de a-i achita contravaloarea chiriei pentru perioada 1 noiembrie 2001-29 februarie 2004, interval în care reclamanta a pretins că a fost lipsită de folosința imobilului și daune morale, pretenții însumând 6.195.040 lei, respectiv echivalentul a 139.876 euro. În martie 2005, în executarea hotărârii definitive mai sus invocate, în timp ce încă se afla în curs de soluționare dosarul având ca obiect Legea nr. 10/2001, pârâta SC C.R. SA a procedat la restituirea efectivă a nemișcătorului, notificatoarea fiind pusă în posesie. Prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat din 27 mai 2009, K.C.

și K.E.D. au cumpărat de la reclamanta K.I., drepturile litigioase privind imobilul în litigiu, situat în Roman. La 20 august 2009, după trei luni de la data încheierii contractului, s-a produs decesul reclamantei K.I., ulterior, la 17 august 2010, solii K.C. și E.D., cerând să fie introduși în cauză, în calitatea lor de cesionari ai drepturilor litigioase vizând imobilul în litigiu. Este important de precizat că soții K. și-au justificat calitatea procesuală activă în prezenta cauză, exclusiv în baza contractului de vânzare-cumpărare de drepturi litigioase. Ulterior, într-un alt litigiu - demarat de C.C.E., actuală S., nepoată de fiu predecedat a defunctei K.I. - prin hotărâre irevocabilă, s-a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare autentificat din 27 mai 2009 de B.N.P.

T.S., având ca obiect cesiunea drepturilor litigioase vizând imobilul din Roman, în litigiu (a se vedea sentința civilă nr. 1398 din 30 aprilie 2012 a Judecătoriei Roman, rămasă definitivă prin Decizia nr. 138 din 31 mai 2013 a Tribunalului Neamț și irevocabilă prin Decizia nr. 198 din 10 februarie 2014, dată de Curtea de Apel Bacău, secția civilă, în Dosarul nr. 34/291/2012). Se menționează în dispozitivul hotărârii mai sus invocate, repunerea părților în situația anterioară sub aspectul redobândirii de către defunctă a drepturilor litigioase asupra imobilului ce a format obiectul contractului. În motivarea acestei hotărâri, s-a reținut în esență că actul în discuție a fost încheiat cu nerespectarea dispozițiilor prevăzute de art. 948 C. civ., lipsind condiția de validitate indicată la pct. 9 al textului, respectiv cauza.

Față de cele ce preced, se impune a fi lămurită legitimatio ad causam, cu referire la reclamanții K.C. și K.E.D. Dacă în ceea ce o privește pe K.E.D., străină de succesiunea J.K., chestiunile sunt clar tranșate, aceasta nemaiputând să-și justifice calitatea procesuală activă, în privința lui K.C., fiu al defunctei, se impune a se lămuri dacă acesta își poate justifica demersul judiciar, în această calitate, urmare anulării irevocabile a contractului de cesiune de drepturi litigioase, pe care și-a fundamentat exclusiv, cererea de introducere în cauză. În acest sens, instanța de trimitere urmează a avea în vedere hotărârile pronunțate în Dosarul nr. 3398/291/2011 al Judecătoriei Roman și respectiv sentința civilă nr. 2295 din 12 septembrie 2011, dată de această instanță, prin care testamentul întocmit de I.K.

în favoarea celui de-al doilea fiu al său, K.C., a fost redus la cotitatea disponibilă și s-a constatat că și reclamanta S. (fostă C.) C.E. are vocație la succesiunea defunctei, în calitate de nepoată de fiu predecedat. Cum, ca efect al anulării contractului de vânzare-cumpărare a drepturilor litigioase, acestea au fost redobândite de I.K., se impune introducerea în cauză a tuturor moștenitorilor defunctei reclamante, pentru a prezenta dovezile calității lor de succesori legali ori testamentari și a preciza dacă își însușesc acțiunea formulată la 9 martie 2004. În consecință, toate chestiunile ce țin de lămurirea aspectelor multiple ale cauzei sunt subsumate clarificărilor în legătură cu persoana (sau persoanele) care se legitimează procesual ca titular actual al dreptului, în raportul juridic dedus judecății.

Așa fiind, în acest stadiu procesual, cercetarea acestei excepții, vizând lipsa calității procesuale active (excepție absolută și peremptorie) face de prisos analizarea celorlalte critici ale recurenților, care țin de modul cum a fost soluționat fondul dreptului. În rejudecare, după lămurirea chestiunii - de esența litigiului - vizând calitatea procesuală activă, instanța de trimitere urmează a clarifica și cadrul procesual în limitele căruia urmează a fi soluționată cererea formulată de K.I., la 9 martie 2004, cerere fundamentată pe dispozițiile art. 483 și 1075 C. civ. de la 1864 iar nu pe cele ale art. 998-999, din același cod.

În ambele ipoteze, unei astfel de cereri, formulată pe cale principală, nu-i sunt aplicabile prevederile art. 15 lit. r) din Legea nr. 146/1997, pe de o parte întrucât, în speță, a fost depășită etapa de restituire a imobilului preluat de către stat, iar pe de altă parte prezenta cerere nu poate fi interpretată ca având caracter accesoriu sau incident față de o altă procedură, în curs, și cu atât mai puțin, față de demersul prin care reclamanta a redobândit imobilul, de la stat. Or, scutirea de la plata taxei judiciare de timbru, la care se referă textul mai sus citat, reprezintă o excepție de la regula prevăzută de art. 1 și 2 din Lege, conform căreia acțiunile evaluabile în bani sunt supuse taxelor judiciare de timbru, ce trebuie interpretată în mod restrictiv, conform principiului exceptio est strictissimae interpretationis.

Față de cele ce preced, recursurile declarate de pârâta SC C.R. SA Roman și intervenienta SC S. S.F. SRL Roman, urmează a se admite, cu consecința casării ambelor hotărâri pronunțate și a trimiterii cauzei spre rejudecare, aceleiași instanțe de fond.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D I S P U N E Admite recursurile declarate de pârâta SC C.R. SA și intervenienta SC S. S.F. SRL Roman împotriva Deciziei nr. 64 din 27 septembrie 2012 pronunțată de Curtea de Apel Bacău, secția comercială, de contencios administrativ și fiscal. Casează decizia atacată, precum și sentința nr. 918/Com din 05 iulie 2011 pronunțată de Tribunalul Neamț, secția comercială și de contencios administrativ. Trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe de fond. Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanții K.C. și K.E.D. împotriva aceleiași decizii. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 23 septembrie 2014.