ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 164/2015

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 164/2015 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2015)

Asupra

recursului de față:

Din

examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrata pe

rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă, la data de 4 aprilie 2012

reclamanții T.C., F.C., F.G., F.M.R., F.N., în contradictoriu cu parata SC U.A.

SA, au solicitat obligarea pârâtei la plata de despăgubiri cu titlu de daune morale

și penalități de 0,1% pe zi aplicate la sumele pretinse cu titlu de daune

morale de către toți reclamanții, calculate începând cu data înregistrării

cererii și până la plata efectivă a sumelor datorate, cu cheltuieli de

judecată.

Prin sentința

civilă nr. 5282 din 28 iunie 2013 Tribunalul București, secția a Vl-a civilă, a

admis în parte cererea de chemare în judecată, a obligat pârâta SC U.A. SA la plata

următoarelor sume cu titlu de daune morale: 150.000 RON reclamantului T.C., câte

100.000 RON pentru fiecare dintre reclamanții F.G. și F.C., câte 50.000 RON pentru

fiecare dintre reclamanții F.M.R. și F.N., respingând ca neîntemeiată cererea formulată

în contradictoriu cu intervenientul forțat T.C.

Pentru a concluziona

în acest sens, Tribunalul a reținut că în cauză sunt incidente dispozițiile speciale

care reglementează regimul juridic al indemnizării victimelor accidentelor de circulație,

respective art. 26 din Ordinul nr. 20/2008 emis de Comisia de Supraveghere a Asigurătorilor

care menționează prejudiciile acoperite prin polițele obligatorii de răspundere

civilă delictuală.

Potrivit art.

26 alin. (2) pct. 1 din Ordinul Comisiei de Supraveghere a Asigurătorilor nr. 20/2008,

indiferent de locul în care s-a produs accidentul de vehicul, asigurătorul RCA acordă

despăgubiri până la limita de despăgubire prevăzută în polița de asigurare RCA pentru

prejudiciul produs prin dispozitivele sau instalațiile cu care a fost echipat vehiculul,

inclusiv pentru prejudiciul produs din cauza desprinderii accidentale a remorcii,

semiremorcii sau atașului tractat de vehicul.

Această dispoziție

legală este aplicabilă speței de față, accidentul de circulație fiind provocat din

cauza desprinderii accidentale a remorcii tractate de vehicul.

Reclamanții pot

beneficia de dispozițiile acestui act normativ deoarece evenimentul care este la

originea prejudiciului invocat are caracteristicile unui accident de circulație.

Or, noțiunea de

accident postulează prin definiție caracterul neprevăzut, fortuit al evenimentului

în cauză. în speță, nu operează cauza de excludere indicată de pârâtă și datorită

faptului că defuncta nu a urmărit în mod voluntar producerea consecințelor prejudiciabile.

Este de netăgăduit că nu suntem în prezența unui act voluntar al victimei, astfel

că aplicarea dispozițiilor speciale din materia asigurărilor nu poate fi înlăturată.

De asemenea, prin

probatoriul administrat reclamanții au dovedit realitatea prejudiciul moral produs

acestora ca urmare a dispariției D.T.

Din înscrisurile

depuse la dosarul cauzei instanța a reținut că reclamanții sunt rude apropriate

ale defunctului, respectiv părinte-reclamanții F.C. și F.G., fiu-reclamantul T.C.,

iar ceilalți reclamanți frați ai victimei decedate. Date fiind relațiile de rudenie,

aceștia beneficiază de prezumția absolută de puternică afecțiune între fiecare reclamant

și victima accidentului. De asemenea, martorii audiați au mărturisit relația strânsă

existentă în sânul familiei și suferințele morale produse reclamanților de această

dispariție. Pe cale de consecință, s-a apreciat de instanță că aceștia au suferit

un prejudiciu efectiv, direct și însemnat, prin pierderea sprijinului material și

moral al familiei lor, fiindu-le lezate sentimentele de afecțiune familială și părintească.

Referitor la cuantumul

daunelor morale, instanța a apreciat că acestea trebuie să asigure o compensare

echitabilă a prejudiciului efectiv suferit de reclamanți ca urmare a decesului fiicei,

mamei și respectiv surorii lor și nicidecum să conducă la obținerea unor indemnizații

bănești nejustificat de mari raportat la venitul mediu și la nivelul de dezvoltare

economică al țării noastre.

Astfel, ținând

seama de argumentele mai sus menționate, instanța a apreciat că se impune acordarea

sumei de 150.000 RON reclamantului T.C., fiu al victimei decedate, către părinții

defunctei D.T., suma de câte 100.000 RON pentru fiecare, iar în ceea ce-i privește

pe reclamanții F.M.R. și F.N., frați ai D.T., suma de 100.000 RON, respectiv câte

50.000 RON pentru fiecare.

Împotriva sentinței

civile au declarat în termen legal apel T.C., F.C., F.G., F.M.R., F.N. și SC

U.A. SA.

Analizând actele

și lucrările dosarului, raportat la motivele de apel invocate și la textele de lege

incidente, Curtea a reținut următoarele:

Apreciind asupra

neîndeplinirii condițiilor prevăzute în mod cumulativ și imperativ de dispozițiile

art. 998 raportat la art. 999 C. civ., în sensul că în sarcina intervenientului

forțat nu poate fi reținută nicio faptă delictuală, aspect necontestat în speța

dedusă judecății, Curtea a analizat temeinicia pretențiilor reclamanților prin raportare

la dispozițiile art. 1000 alin. (1) C. civ., care reglementează răspunderea civilă

delictuală pentru prejudiciile cauzate de lucruri.

Astfel, potrivit

rapoartelor de expertiza tehnică efectuate în dosarul de urmărire penală nr. 1750/P/2009

al Poliției municipiului Slobozia și necontestate, Curtea a reținut că starea de

pericol a fost creată de ruperea dispozitivului de remorcare prost fabricat (dimensionare

incorectă, execuție neglijentă și utilizare de materiale metalice neadecvate).

În ceea ce privește

persoanele chemate să răspundă pentru producerea pagubei, nu există nici o îndoială

că răspunderea civilă delictuală întemeiată pe dispozițiile art. 1000 alin. (1)

C. civ. este angajată în sarcina intervenientului forțat T.C., potrivit mențiunilor

din certificatele de înmatriculare ale autovehiculelor rezultând că acesta are calitate

de proprietar, deținând deci paza juridică a lucrului. Sub alt aspect, potrivit

materialului probator administrat în fața primei instanțe și necontestat, având

în vedere că la data de 10 aprilie 2009, intervenientul forțat T.C. conducea autoturismul

O., care tracta rulota E.H. pe drumul național 2D pe raza comunei T., județul Vrancea,

constată că acesta deținea și paza materială a lucrului.

Potrivit dispozițiilor

art. 26 alin. (1) din Norma Comisiei de Supraveghere a Asigurătorilor nr. 20/2008

„asigurătorul RCA are obligația de a despăgubi partea prejudiciată pentru prejudiciile

suferite în urma accidentului produs prin intermediul vehiculului asigurat (...)”.

Potrivit art. 26 alin. (2) pct. 1 din Ordinul Comisiei de Supraveghere a

Asigurătorilor nr. 20/2008, indiferent de locul în care s-a produs accidentul de

vehicul, asigurătorul RCA acordă despăgubiri până la limita de despăgubire prevăzută

în polița de asigurare RCA pentru prejudicial produs prin dispozitivele sau instalațiile

cu care a fost echipat vehiculul, inclusiv pentru prejudiciul produs din cauza desprinderii

accidentale a remorcii, semiremorcii sau atașului tractat de vehicul.

Această dispoziție

legală nu este însă aplicabilă speței de față, astfel cum a reținut prima instanță,

pentru că, deși accidentul de circulație a fost provocat de ruperea dispozitivului

de remorcare, decesul victimei s-a datorat culpei acesteia, cauză exoneratoare de

răspundere pentru paznicul lucrului, și deci și pentru asigurătorul de răspundere

civilă. Pentru a concluziona în acest sens, Curtea a luat în considerare faptul

că la momentul la care dispozitivul de remorcare s-a rupt, iar rulota s-a desprins

de autoturism, victima D.T. a luat hotărârea să sară din mers. Ca urmare a contactului

cu asfaltul șoselei, victima a suferit leziuni grave(TCC grav, comă gardul IV, hematom

subdural drept cu dilacerare cerebrală subdiacentă, fractură occipital stângă) aspect

confirmat de martorii direcți M.A.D. și M.C. Gestul victimei, chiar dacă a fost

adoptat într-un moment de panică și cu scopul de netăgăduit de a-și salva viața,

neputând fi previzibil, în mod obiectiv și absolut, întrunește caracteristicile

unei forte majore în raport cu fapta lucrului și deci exoneratoare de răspundere.

Astfel, în considerarea caracterului absolut imprevizibil al gestului victimei,

Curtea a reținut și atitudinea și reacția intervenientului forțat care a reacționat

rapid pentru a preîntâmpina efectele accidentului, respectiv a efectuat manevre

de oprire a autovehiculului și a reușit să acționeze frâna manuală înainte ca persoanele

aflate în rulotă să sară. Mai mult, având în vedere modalitatea în care a acționat

conducătorul auto, precum și faptul că din momentul acționării sistemului de frânare

și a direcționării acesteia către acostamentul drumului, rulota a mai parcurs aproximativ

3,4 m, cu o viteză minima, Curtea a constatat că integritatea fizică a persoanelor

aflate în autovehiculul remorcat nu ar fi fost afectată de accidentul produs prin

ruperea dispozitivului de remorcare. Asupra acestui aspect, instanța de apel a dat

eficiență juridică mențiunilor cuprinse în rezoluția de neîncepere a urmăririi penale

din 18 mai 2009 dată în Dosar nr. 677/P/2009, considerente care se coroborează cu

concluziile raportului de expertiză tehnică efectuat în cadrul dosarului penal de

către expert R.M. Asupra forței probatorii a acestor înscrisuri, dar și a mențiunilor

cuprinse în rechizitoriu, Curtea a constatat că în mod nelegal prima instanță nu

Ie-a analizat ca mijloace de probă pertinente și concludente. Astfel, chiar dacă

aspectele cuprinse în actele procedurale de urmărire penală nu au fost confirmate

în mod definitiv de către o instanță penală și deci nu se pot impune cu autoritate

de lucru judecat în fața instanței civile asupra existenței faptei și a persoanelor

răspunzătoare, acestea reprezintă înscrisuri în accepțiunea art. 1171 și urm. C.

civ. și deci mijloace de probă admisibile în cadrul procesului civil. Mai mult,

prima instanță ar fi trebuit să ia în considerare și poziția părților, care nu au

înțeles să conteste actele de urmărire penală efectuate în Dosar nr. 1750/P/2009

sau să se adreseze cu plângere în fața instanței penale împotriva măsurilor dispuse,

aspecte care pot fi analizate ca prezumție simplă, de recunoaștere a mențiunilor

cuprinse în respectivele înscrisuri.

Pentru aceste

considerente, Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, prin decizia civilă

nr. 424/2014 din 16 iunie 2014 a respins apelul formulat de reclamanții F.C., F.G.,

F.M.R., F.N., T.C., ca nefondat; a admis apelul formulat de pârâta SC U.A. SA, prin

Sucursala Municipiului București, a schimbat, în tot, sentința apelată, în sensul

că a respins cererea de chemare în judecată ca neîntemeiată.

Împotriva acestei

decizii au declarat recurs în cadrul termenului legal reclamanții T.C., F.C., F.G.,

F.M.R. și F.N., prin care au solicitat admiterea recursului, modificarea deciziei

atacată și în parte a hotărârii primei instanțe, iar pe cale de consecință admiterea

cererii de chemare în judecată, astfel cum a fost formulată.

Cererea de recurs

a fost întemeiată în drept pe dispozițiile art. 304 pct. 7 și pct. 9 C. proc. civ.

Motivul de recurs

reglementat de art. 304 pct. 7 C. proc. civ. a fost argumentat cu trimitere la aspectul

reținut corect de către instanța de apel, referitor la faptul că organele de cercetare

penală au stabilit că intimatul intervenient T.C. nu a fost tras la răspundere penală

pentru săvârșirea unei infracțiuni.

Ceea ce nu analizează

instanța de apel, arată recurenții-reclamanți este existența faptei contravenționale.

Organele de urmărire penală au fost investite cu privire la cercetarea indiciilor

privind infracțiunea de ucidere din culpă, iar nu cu privire la cercetarea săvârșirii

contravenției prevăzută de art. 148 pct. 4 din H.G. nr. 1391/2006.

Drept urmare,

existența contravenției săvârșită de intervenientul forțat nu depinde de soluția

pronunțată de organele de cercetare penală, cu alte cuvinte prezintă relevanță faptul

că intervenientul forțat nu a fost sancționat din punct de vedere penal, fiind irelevantă

săvârșirea contravenției.

În consecință,

recurenții-reclamanți susțin că fiind exclusă săvârșirea contravenției, a fost pronunțată

o hotărâre străină de natura pricinii.

În raport de motivul

de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurenții-reclamanți

au arătat că instanța de apel a avut o interpretare proprie a situației de fapt

și a dispozițiilor legale incidente, reținând existența unei pretinse situații de

forță majoră și aplicarea unei prevederi legale străină de realitatea stabilită

prin probatoriul administrat.

În preambulul

argumentelor acestui motiv de nelegalitate, recurenții-reclamanți prezintă etapele

evenimentului petrecut în data de 10 aprilie 2009, pentru a demonstra cauza proximă

a procedurii riscului asigurat.

Din acest punct

de vedere, recurenții-reclamanți fac trimitere la probele administrate, respectiv

declarații de martori și situația de fapt reținută în cauză, pentru a demonstra

că evenimentul asigurat s-a produs ca urmare a erorilor grave și imputabile exclusiv

intervenientului T.C. În acest context, decizia lui D.T. de a părăsi rulota se datorează

dorinței de a înlătura starea de pericol, care a fost creată de conducătorul auto,

ceea ce determină antrenarea răspunderii civile delictuale a intervenientului T.C.

în calitate de paznic juridic al lucrului și implicit a asigurătorului în temeiul

art. 26 alin. (1) pct. 1 din Ordinul Comisiei de Supraveghere a Asigurătorilor

nr. 20/2008.

Prin urmare, conchid

recurenții, starea de pericol a fost creată de conducătorul auto T.C. prin nerespectarea

normelor de circulație pe drumurile publice, iar nu victimei accidentului rutier.

În continuare,

recurenții formulează critici în legătură cu inexistența unui caz de forță majoră.

în esență, fapta pasagerei de a sări din rulotă în condițiile ruperii cârligului

de remorcare și pierderii controlului asupra traiectoriei acestora, nu îndeplinește

condiția imprevizibilității, element esențial al forței majore. Simpla împrejurare

externă, invincibilă numai relativ, nu constituie forța majoră, ci caz fortuit.

În consecință,

susțin recurenții, în situația în care este exclusă existența raportului de cauzalitate

între faptă și prejudiciu, este exclusă și vinovăția victimei, deci angajarea răspunderii

civile nu există și nici răspunderea civilă.

În concluzie,

în condițiile ruperii cârligului de remorcare ca urmare a deciziei intervenientului

de a continua drumul este exclusă existența unei situații de forță majoră.

O altă critică

formulată de recurenții-reclamanți este reprezentată de prezentarea consecințelor

care derivă din calitatea de pasager a victimei, sens în care fac trimitere la cauza

C356/05 soluționată de Curtea de Justiție a Uniunii Europene. Pe această cale, s-a

solicitat Curții să răspundă la întrebarea dacă, în materia asigurării obligatorii

de răspundere civilă pentru pagubele produse de autovehicule, o persoană trebuie

să fie considerată pasager, în cazul în care a fost victima unui accident de circulație,

în timp ce se afla într-un vehicul care nu era nici destinat transportului de pasageri,

nici dotat cu scaune destinate acestei utilizări.

Prin raportare

la prezenta cauză, recurenții-reclamanții susțin că reprezintă risc asigurat ruperea

cârligului de remorcare și prejudiciul direct cauzat victimelor pasageri.

Criticile invocate

de către recurenții-reclamanți în finalul cererii de recurs, se referă la excluderea

incidenței art. 27 alin. (1) lit. a) și lit. b) din Norma Comisiei de

Supraveghere a Asigurătorilor nr. 20/2008.

Din acest punct

de vedere, recurenții au arătat că în mod eronat instanța de apel a ajuns la concluzia

că decesul s-a produs ca urmare a unui caz de forță majoră grefat pe culpa persoanei

decedate. Instanța a pus semnul echivalenței între noțiunea de accident și decesul

lui D.T. Noțiunea de accident este legată de ruperea cârligului de remorcare și

nu de fapta victimei.

Prin ultima critică

adusă deciziei recurată, recurenții-reclamanți solicită instanței de recurs să se

pronunțe asupra motivelor aduse în sprijinul temeiniciei acordării daunelor morale,

în situația modificării deciziei recurată.

În combaterea

cererii de recurs intimata-pârâtă SC U.A. SA a formulat întâmpinare prin care a

solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Recursul este

nefondat.

Motivul prevăzut

de art. 304 (7) C. proc. civ. poate fi invocat atunci când hotărârea nu cuprinde

motivele pe care se sprijină sau cuprinde motive contradictorii ori străine de natura

pricinii. Acest motiv, vizează prin conținutul său nerespectarea prevederilor

art. 261 alin. (5) C. proc. civ.

Criticile recurenților-reclamanți

în legătură cu acest motiv de nelegalitate vizează pronunțarea unei hotărâri străine

de natura pricinii, întrucât a fost exclusă de plano săvârșirea contravenției, reținându-se

că este irelevant faptul că intervenientul forțat nu a fost sancționat din punct

de vedere penal.

Nicio ipoteză

a motivului invocat nu se desprinde din argumentele invocate în raport de acest

motiv de nelegalitate.

Observând considerentele

deciziei criticate, se constată că argumentele dezvoltate în considerente de către

instanța de apel sprijină soluția pronunțată. Astfel, hotărârea cuprinde motivele

de fapt și de drept care au format convingerea instanței.

Instanța de apel

a reținut că dispozițiile art. 26 alin. (1) din Norma Comisiei de Supraveghere

a Asigurătorilor nr. 20/2008 nu sunt incidente în cauză, deoarece decesul victimei

s-a datorat culpei acesteia, ceea ce exonerează de răspundere asigurătorul RCA.

Argumentele recurenților-reclamanți

care vizează nereținerea de către instanță a unei fapte contravenționale în ce privește

culpa intimatului intervenient T.C., nu conduc la nelegalitatea întemeiată pe dispozițiile

art. 304 pct. 7 C. proc. civ.

Motivarea hotărârii

este clară, precisă și inteligibilă, cu trimitere la probele administrate în cauză,

fiind în concordanță cu acestea, conducând în mod logic și convingător la soluția

cuprinsă în dispozitiv.

Prin urmare, critica

nu va fi reținută.

Motivul de nelegalitate

prevăzut de art. 304 pct. 9 teza a ll-a C. proc. civ., invocat de recurenți vizează

aplicarea greșită a legii. Din această perspectivă s-a pus în discuție aplicarea

unei prevederi străine de realitatea stabilită prin probatoriul administrat și anume

aplicarea dispozițiilor art. 27 pct. 1 lit. b) din Ordinul Comisiei de

Supraveghere a Asigurătorilor nr. 20/2008.

În legătură cu

solicitarea de stabilire a cauzei proxime a producerii riscului asigurat, Înalta

Curte arată că recurenții, în realitate, repun în discuție probele, în intenția

de fi reconsiderată situația de fapt în această cale extraordinară de atac, lucru

nepermis procedural.

Recursul, în condițiile

în care partea a avut la îndemână o cale devolutivă de atac, nu-și propune o reanalizare

a fondului ci, doar un examen de legalitate a soluției.

Pornind de la

aceste precizări, potrivit cărora stabilirea situației de fapt constituie atributul

exclusiv al instanțelor devolutive, Înalta Curte urmează a proceda la efectuarea

examenului de legalitate.

Astfel, se constată

că ambele instanțe au reținut că în urma cercetărilor întreprinse în Dosarul penal

nr. 677/P/2009 constituit de Parchetul de pe lângă Tribunalul Vrancea, s-a dispus

prin rezoluția din data de 18 mai 2009 neînceperea urmăririi penale față de intervenientul

T.C. pentru fapta prevăzută de art. 178 alin. (1) C. pen., întrucât moartea victimei

D.T. s-a datorat culpei exclusive a acesteia, conducătorul auto asigurând deplasarea

autoturismului în condiții optime, fără să efectueze manevre care să conducă la

disfuncționalitatea sau deteriorarea echipamentului de remorcare folosit.

Este adevărat

că înlăturarea răspunderii penale a conducătorului auto nu împiedică angajarea răspunderii

civile delictuale pentru prejudiciile cauzate unor terțe persoane, însă în analizarea

situației de fapt în vederea constatării eventualei culpe, în mod corect instanța

de apel a constatat că esențial în stabilirea răspunderii civile a pârâtei este

faptul că decesul victimei s-a produs datorită culpei acesteia, cauză care exonerează

de răspundere pe asigurătorul de răspundere civilă.

Deși recurenții-reclamanți

acreditează ideea că starea de pericol a fost creată de conducătorul auto care avea

posibilitatea evitării accidentului dacă ar fi respectat interdicția de a transporta

persoane în rulotă, prevăzută de art. 148 pct. 4 din H.G. nr. 1391/2006, aceste

argumente nu pot fi reținute. Stabilirea culpei, ca rezultat al analizării situației

de fapt reprezintă elementul de natură să angajeze răspunderea pârâtei. Recurenții

încearcă să plaseze constatarea culpei în sarcina intervenientului T.C., pentru

a face să devină inoperantă cauza de excludere care a fost reținută de către instanță.

Pe de o parte, se reține că desprinderea accidentală a remorcii de vehicul a făcut

posibilă producerea accidentului, însă decesul victimei s-a produs datorită conduitei

victimei. Este irelevant dacă acest gest a fost adoptat într-un moment de panică

și faptul că în sarcina intervenientului forțat nu a fost reținută fapta contravențională,

esențial în stabilirea culpei fiind cauza decesului victimei.

În continuare,

instanța de recurs urmează a analiza criticile recurenților cu privire la incidența

art. 27 pct. 1 lit. b) din Norma Comisiei de Supraveghere a Asigurătorilor nr. 20/2008,

care instituie o clauză care exonerează de răspundere în condițiile în care se reține

existența unui caz de forță majoră.

Recurenții-reclamanți

susțin teoria inexistenței unui caz de forță majoră, în condițiile în care lipsește

elementul esențial al acestei cauze exoneratoare de răspundere, și anume imprevizibilitatea,

din moment ce șoferul a recurs la un artificiu nelegal în scopul echilibrării mecanismului

de prindere dintre autoturism și remorcă. Eventual, această împrejurare poate constitui

caz fortuit, care înlătură parțial răspunderea civilă.

Înalta Curte,

în raport de această critică, reține că finalitatea deosebirii dintre cazul fortuit

și forța majoră constă în stabilirea efectului exonerator de răspundere.

Forța majoră este

exoneratoare, pentru că este produsul unui eveniment care vine din afară și exclude

ideea de culpă și implicit pe aceea de răspundere.

În privința forței

majore, ca element deosebit de cazul fortuit, acesta se caracterizează prin irezistibilitate,

în sensul că evenimentul de forță majoră trebuie să fie invincibil.

Recurenții susțin

că în speța de față lipsește elementul esențial al forței majore și anume imprevizibilitatea,

însă se reține că pornind de la cauza decesului și anume conduita victimei pe fondul

unei sentiment de teamă, produsul unui eveniment care vine din exterior și independent

de responsabilitatea șoferului auto este exclusă ideea de culpă și pe aceea de răspundere.

Fapta victimei,

care produce efectul juridic care înlătură răspunderea civilă delictuală în condițiile

art. 26 alin. (1) din Norma Comisiei de Supraveghere a Asigurătorilor nr. 20/2008

este prevăzută în art. 27 pct. 1 lit. b) din același act normativ.

În speța de față

fiind reținută în mod corect de către instanța de apel ca un eveniment imprevizibil,

în mod obiectiv și absolut.

O altă critică

a recurenților, care urmează a fi analizată este cea legată de interpretarea situației

ruperii cârligului de remorcare și a prejudiciului direct cauzat victimelor pasageri,

în lumina cererii de pronunțare a unei hotărâri preliminare, în cauza nr. C356/05

soluționată de Curtea de Justiție a Uniunii Europene, potrivit căreia asigurătorul

este ținut să reparare prejudiciul cauzat ca urmare a decesului pasagerului D.T.

Astfel, situația

premisă care a fost demonstrată prin argumentele anterioare este legată de existența

unui caz de forță majoră, care a determinat decesul victimei. În această situație,

argumentele recurenților legate de considerarea ca risc asigurat a ruperii cârligului

de remorcare nu subzistă.

Dintr-un alt punct

de vedere invocarea jurisprudenței Curții Europene de Justiție, ca izvor de drept

intern, nu prezintă relevanță în cauza de față, întrucât hotărârea preliminară a

Curții de Justiție a Uniunii Europene este obligatorie pentru instanța de trimitere,

dar numai în privința litigiului în cadrul căruia a fost formulată întrebarea preliminară.

Soluțiile date de Curtea de Justiție de la Luxembourg sunt obligatorii doar în ceea

ce privește modul în care se interpretează dispozițiile dreptului european, fără

a crea norme juridice noi.

În ce privește

aspectele suplimentare prezentate de recurenții-reclamanți cu referire la excluderea

incidenței dispozițiilor art. 27 alin. (1) lit. a) și lit. b) din Norma Comisiei

de Supraveghere a Asigurătorilor nr. 20/2008, Înalta Curte constată că se pune în

discuție interpretarea noțiunii de accident, ca eveniment asigurat.

Din acest punct

de vedere se constată că evenimentul asigurat în situația de față este reprezentat

de producerea accidentului rutier a autovehiculului condus de T.C. și a rulotei

atașate acestuia, decesul lui D.T. fiind consecința evenimentului rutier.

Criticile cu privire

la daunele morale solicitate de către reclamanți, în raport de soluția pronunțată

de către instanța de apel și menținută de către instanța de recurs, prin care a

fost respinsă în totalitate cererea de chemare în judecată nu pot analizate.

În consecință,

în raport de dispozițiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul reclamanților

urmează să fie respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat

recursul declarat de reclamanții T.C., F.C., F.G., F.M.R. și F.N. împotriva deciziei

civile nr. 424/2014 din 16 iunie 2014 a Curții de Apel București, secția a Vl-a

civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în

ședință publică, astăzi 22 ianuarie 2015.