ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 164/2015

Asupra recursului de față: Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin cererea înregistrata pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă, la data de 4 aprilie 2012 reclamanții T.C., F.C., F.G., F.M.R., F.N., în contradictoriu cu parata SC U.A. SA, au solicitat obligarea pârâtei la plata de despăgubiri cu titlu de daune morale și penalități de 0,1% pe zi aplicate la sumele pretinse cu titlu de daune morale de către toți reclamanții, calculate începând cu data înregistrării cererii și până la plata efectivă a sumelor datorate, cu cheltuieli de judecată. Prin sentința civilă nr. 5282 din 28 iunie 2013 Tribunalul București, secția a Vl-a civilă, a admis în parte cererea de chemare în judecată, a obligat pârâta SC U.A.

SA la plata următoarelor sume cu titlu de daune morale: 150.000 RON reclamantului T.C., câte 100.000 RON pentru fiecare dintre reclamanții F.G. și F.C., câte 50.000 RON pentru fiecare dintre reclamanții F.M.R. și F.N., respingând ca neîntemeiată cererea formulată în contradictoriu cu intervenientul forțat T.C. Pentru a concluziona în acest sens, Tribunalul a reținut că în cauză sunt incidente dispozițiile speciale care reglementează regimul juridic al indemnizării victimelor accidentelor de circulație, respective art. 26 din Ordinul nr. 20/2008 emis de Comisia de Supraveghere a Asigurătorilor care menționează prejudiciile acoperite prin polițele obligatorii de răspundere civilă delictuală.

Potrivit art. 26 alin. (2) pct. 1 din Ordinul Comisiei de Supraveghere a Asigurătorilor nr. 20/2008, indiferent de locul în care s-a produs accidentul de vehicul, asigurătorul RCA acordă despăgubiri până la limita de despăgubire prevăzută în polița de asigurare RCA pentru prejudiciul produs prin dispozitivele sau instalațiile cu care a fost echipat vehiculul, inclusiv pentru prejudiciul produs din cauza desprinderii accidentale a remorcii, semiremorcii sau atașului tractat de vehicul. Această dispoziție legală este aplicabilă speței de față, accidentul de circulație fiind provocat din cauza desprinderii accidentale a remorcii tractate de vehicul. Reclamanții pot beneficia de dispozițiile acestui act normativ deoarece evenimentul care este la originea prejudiciului invocat are caracteristicile unui accident de circulație.

Or, noțiunea de accident postulează prin definiție caracterul neprevăzut, fortuit al evenimentului în cauză. în speță, nu operează cauza de excludere indicată de pârâtă și datorită faptului că defuncta nu a urmărit în mod voluntar producerea consecințelor prejudiciabile. Este de netăgăduit că nu suntem în prezența unui act voluntar al victimei, astfel că aplicarea dispozițiilor speciale din materia asigurărilor nu poate fi înlăturată. De asemenea, prin probatoriul administrat reclamanții au dovedit realitatea prejudiciul moral produs acestora ca urmare a dispariției D.T. Din înscrisurile depuse la dosarul cauzei instanța a reținut că reclamanții sunt rude apropriate ale defunctului, respectiv părinte-reclamanții F.C.

și F.G., fiu-reclamantul T.C., iar ceilalți reclamanți frați ai victimei decedate. Date fiind relațiile de rudenie, aceștia beneficiază de prezumția absolută de puternică afecțiune între fiecare reclamant și victima accidentului. De asemenea, martorii audiați au mărturisit relația strânsă existentă în sânul familiei și suferințele morale produse reclamanților de această dispariție. Pe cale de consecință, s-a apreciat de instanță că aceștia au suferit un prejudiciu efectiv, direct și însemnat, prin pierderea sprijinului material și moral al familiei lor, fiindu-le lezate sentimentele de afecțiune familială și părintească.

Referitor la cuantumul daunelor morale, instanța a apreciat că acestea trebuie să asigure o compensare echitabilă a prejudiciului efectiv suferit de reclamanți ca urmare a decesului fiicei, mamei și respectiv surorii lor și nicidecum să conducă la obținerea unor indemnizații bănești nejustificat de mari raportat la venitul mediu și la nivelul de dezvoltare economică al țării noastre. Astfel, ținând seama de argumentele mai sus menționate, instanța a apreciat că se impune acordarea sumei de 150.000 RON reclamantului T.C., fiu al victimei decedate, către părinții defunctei D.T., suma de câte 100.000 RON pentru fiecare, iar în ceea ce-i privește pe reclamanții F.M.R. și F.N., frați ai D.T., suma de 100.000 RON, respectiv câte 50.000 RON pentru fiecare.

Împotriva sentinței civile au declarat în termen legal apel T.C., F.C., F.G., F.M.R., F.N. și SC U.A. SA. Analizând actele și lucrările dosarului, raportat la motivele de apel invocate și la textele de lege incidente, Curtea a reținut următoarele: Apreciind asupra neîndeplinirii condițiilor prevăzute în mod cumulativ și imperativ de dispozițiile art. 998 raportat la art. 999 C. civ., în sensul că în sarcina intervenientului forțat nu poate fi reținută nicio faptă delictuală, aspect necontestat în speța dedusă judecății, Curtea a analizat temeinicia pretențiilor reclamanților prin raportare la dispozițiile art. 1000 alin. (1) C. civ., care reglementează răspunderea civilă delictuală pentru prejudiciile cauzate de lucruri.

Astfel, potrivit rapoartelor de expertiza tehnică efectuate în dosarul de urmărire penală nr. 1750/P/2009 al Poliției municipiului Slobozia și necontestate, Curtea a reținut că starea de pericol a fost creată de ruperea dispozitivului de remorcare prost fabricat (dimensionare incorectă, execuție neglijentă și utilizare de materiale metalice neadecvate). În ceea ce privește persoanele chemate să răspundă pentru producerea pagubei, nu există nici o îndoială că răspunderea civilă delictuală întemeiată pe dispozițiile art. 1000 alin. (1) C. civ. este angajată în sarcina intervenientului forțat T.C., potrivit mențiunilor din certificatele de înmatriculare ale autovehiculelor rezultând că acesta are calitate de proprietar, deținând deci paza juridică a lucrului.

Sub alt aspect, potrivit materialului probator administrat în fața primei instanțe și necontestat, având în vedere că la data de 10 aprilie 2009, intervenientul forțat T.C. conducea autoturismul O., care tracta rulota E.H. pe drumul național 2D pe raza comunei T., județul Vrancea, constată că acesta deținea și paza materială a lucrului. Potrivit dispozițiilor art. 26 alin. (1) din Norma Comisiei de Supraveghere a Asigurătorilor nr. 20/2008 „asigurătorul RCA are obligația de a despăgubi partea prejudiciată pentru prejudiciile suferite în urma accidentului produs prin intermediul vehiculului asigurat (...)”.

Potrivit art. 26 alin. (2) pct. 1 din Ordinul Comisiei de Supraveghere a Asigurătorilor nr. 20/2008, indiferent de locul în care s-a produs accidentul de vehicul, asigurătorul RCA acordă despăgubiri până la limita de despăgubire prevăzută în polița de asigurare RCA pentru prejudicial produs prin dispozitivele sau instalațiile cu care a fost echipat vehiculul, inclusiv pentru prejudiciul produs din cauza desprinderii accidentale a remorcii, semiremorcii sau atașului tractat de vehicul. Această dispoziție legală nu este însă aplicabilă speței de față, astfel cum a reținut prima instanță, pentru că, deși accidentul de circulație a fost provocat de ruperea dispozitivului de remorcare, decesul victimei s-a datorat culpei acesteia, cauză exoneratoare de răspundere pentru paznicul lucrului, și deci și pentru asigurătorul de răspundere civilă.

Pentru a concluziona în acest sens, Curtea a luat în considerare faptul că la momentul la care dispozitivul de remorcare s-a rupt, iar rulota s-a desprins de autoturism, victima D.T. a luat hotărârea să sară din mers. Ca urmare a contactului cu asfaltul șoselei, victima a suferit leziuni grave(TCC grav, comă gardul IV, hematom subdural drept cu dilacerare cerebrală subdiacentă, fractură occipital stângă) aspect confirmat de martorii direcți M.A.D. și M.C. Gestul victimei, chiar dacă a fost adoptat într-un moment de panică și cu scopul de netăgăduit de a-și salva viața, neputând fi previzibil, în mod obiectiv și absolut, întrunește caracteristicile unei forte majore în raport cu fapta lucrului și deci exoneratoare de răspundere.

Astfel, în considerarea caracterului absolut imprevizibil al gestului victimei, Curtea a reținut și atitudinea și reacția intervenientului forțat care a reacționat rapid pentru a preîntâmpina efectele accidentului, respectiv a efectuat manevre de oprire a autovehiculului și a reușit să acționeze frâna manuală înainte ca persoanele aflate în rulotă să sară. Mai mult, având în vedere modalitatea în care a acționat conducătorul auto, precum și faptul că din momentul acționării sistemului de frânare și a direcționării acesteia către acostamentul drumului, rulota a mai parcurs aproximativ 3,4 m, cu o viteză minima, Curtea a constatat că integritatea fizică a persoanelor aflate în autovehiculul remorcat nu ar fi fost afectată de accidentul produs prin ruperea dispozitivului de remorcare.

Asupra acestui aspect, instanța de apel a dat eficiență juridică mențiunilor cuprinse în rezoluția de neîncepere a urmăririi penale din 18 mai 2009 dată în Dosar nr. 677/P/2009, considerente care se coroborează cu concluziile raportului de expertiză tehnică efectuat în cadrul dosarului penal de către expert R.M. Asupra forței probatorii a acestor înscrisuri, dar și a mențiunilor cuprinse în rechizitoriu, Curtea a constatat că în mod nelegal prima instanță nu Ie-a analizat ca mijloace de probă pertinente și concludente. Astfel, chiar dacă aspectele cuprinse în actele procedurale de urmărire penală nu au fost confirmate în mod definitiv de către o instanță penală și deci nu se pot impune cu autoritate de lucru judecat în fața instanței civile asupra existenței faptei și a persoanelor răspunzătoare, acestea reprezintă înscrisuri în accepțiunea art. 1171 și urm. C. civ.

și deci mijloace de probă admisibile în cadrul procesului civil. Mai mult, prima instanță ar fi trebuit să ia în considerare și poziția părților, care nu au înțeles să conteste actele de urmărire penală efectuate în Dosar nr. 1750/P/2009 sau să se adreseze cu plângere în fața instanței penale împotriva măsurilor dispuse, aspecte care pot fi analizate ca prezumție simplă, de recunoaștere a mențiunilor cuprinse în respectivele înscrisuri. Pentru aceste considerente, Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, prin decizia civilă nr. 424/2014 din 16 iunie 2014 a respins apelul formulat de reclamanții F.C., F.G., F.M.R., F.N., T.C., ca nefondat; a admis apelul formulat de pârâta SC U.A. SA, prin Sucursala Municipiului București, a schimbat, în tot, sentința apelată, în sensul că a respins cererea de chemare în judecată ca neîntemeiată.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs în cadrul termenului legal reclamanții T.C., F.C., F.G., F.M.R. și F.N., prin care au solicitat admiterea recursului, modificarea deciziei atacată și în parte a hotărârii primei instanțe, iar pe cale de consecință admiterea cererii de chemare în judecată, astfel cum a fost formulată. Cererea de recurs a fost întemeiată în drept pe dispozițiile art. 304 pct. 7 și pct. 9 C. proc. civ. Motivul de recurs reglementat de art. 304 pct. 7 C. proc. civ. a fost argumentat cu trimitere la aspectul reținut corect de către instanța de apel, referitor la faptul că organele de cercetare penală au stabilit că intimatul intervenient T.C. nu a fost tras la răspundere penală pentru săvârșirea unei infracțiuni.

Ceea ce nu analizează instanța de apel, arată recurenții-reclamanți este existența faptei contravenționale. Organele de urmărire penală au fost investite cu privire la cercetarea indiciilor privind infracțiunea de ucidere din culpă, iar nu cu privire la cercetarea săvârșirii contravenției prevăzută de art. 148 pct. 4 din H.G. nr. 1391/2006. Drept urmare, existența contravenției săvârșită de intervenientul forțat nu depinde de soluția pronunțată de organele de cercetare penală, cu alte cuvinte prezintă relevanță faptul că intervenientul forțat nu a fost sancționat din punct de vedere penal, fiind irelevantă săvârșirea contravenției. În consecință, recurenții-reclamanți susțin că fiind exclusă săvârșirea contravenției, a fost pronunțată o hotărâre străină de natura pricinii.

În raport de motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurenții-reclamanți au arătat că instanța de apel a avut o interpretare proprie a situației de fapt și a dispozițiilor legale incidente, reținând existența unei pretinse situații de forță majoră și aplicarea unei prevederi legale străină de realitatea stabilită prin probatoriul administrat. În preambulul argumentelor acestui motiv de nelegalitate, recurenții-reclamanți prezintă etapele evenimentului petrecut în data de 10 aprilie 2009, pentru a demonstra cauza proximă a procedurii riscului asigurat. Din acest punct de vedere, recurenții-reclamanți fac trimitere la probele administrate, respectiv declarații de martori și situația de fapt reținută în cauză, pentru a demonstra că evenimentul asigurat s-a produs ca urmare a erorilor grave și imputabile exclusiv intervenientului T.C.

În acest context, decizia lui D.T. de a părăsi rulota se datorează dorinței de a înlătura starea de pericol, care a fost creată de conducătorul auto, ceea ce determină antrenarea răspunderii civile delictuale a intervenientului T.C. în calitate de paznic juridic al lucrului și implicit a asigurătorului în temeiul art. 26 alin. (1) pct. 1 din Ordinul Comisiei de Supraveghere a Asigurătorilor nr. 20/2008. Prin urmare, conchid recurenții, starea de pericol a fost creată de conducătorul auto T.C. prin nerespectarea normelor de circulație pe drumurile publice, iar nu victimei accidentului rutier. În continuare, recurenții formulează critici în legătură cu inexistența unui caz de forță majoră. în esență, fapta pasagerei de a sări din rulotă în condițiile ruperii cârligului de remorcare și pierderii controlului asupra traiectoriei acestora, nu îndeplinește condiția imprevizibilității, element esențial al forței majore.

Simpla împrejurare externă, invincibilă numai relativ, nu constituie forța majoră, ci caz fortuit. În consecință, susțin recurenții, în situația în care este exclusă existența raportului de cauzalitate între faptă și prejudiciu, este exclusă și vinovăția victimei, deci angajarea răspunderii civile nu există și nici răspunderea civilă. În concluzie, în condițiile ruperii cârligului de remorcare ca urmare a deciziei intervenientului de a continua drumul este exclusă existența unei situații de forță majoră. O altă critică formulată de recurenții-reclamanți este reprezentată de prezentarea consecințelor care derivă din calitatea de pasager a victimei, sens în care fac trimitere la cauza C356/05 soluționată de Curtea de Justiție a Uniunii Europene.

Pe această cale, s-a solicitat Curții să răspundă la întrebarea dacă, în materia asigurării obligatorii de răspundere civilă pentru pagubele produse de autovehicule, o persoană trebuie să fie considerată pasager, în cazul în care a fost victima unui accident de circulație, în timp ce se afla într-un vehicul care nu era nici destinat transportului de pasageri, nici dotat cu scaune destinate acestei utilizări. Prin raportare la prezenta cauză, recurenții-reclamanții susțin că reprezintă risc asigurat ruperea cârligului de remorcare și prejudiciul direct cauzat victimelor pasageri. Criticile invocate de către recurenții-reclamanți în finalul cererii de recurs, se referă la excluderea incidenței art. 27 alin. (1) lit. a) și lit. b) din Norma Comisiei de Supraveghere a Asigurătorilor nr. 20/2008.

Din acest punct de vedere, recurenții au arătat că în mod eronat instanța de apel a ajuns la concluzia că decesul s-a produs ca urmare a unui caz de forță majoră grefat pe culpa persoanei decedate. Instanța a pus semnul echivalenței între noțiunea de accident și decesul lui D.T. Noțiunea de accident este legată de ruperea cârligului de remorcare și nu de fapta victimei. Prin ultima critică adusă deciziei recurată, recurenții-reclamanți solicită instanței de recurs să se pronunțe asupra motivelor aduse în sprijinul temeiniciei acordării daunelor morale, în situația modificării deciziei recurată. În combaterea cererii de recurs intimata-pârâtă SC U.A. SA a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Recursul este nefondat. Motivul prevăzut de art. 304 (7) C. proc. civ. poate fi invocat atunci când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii. Acest motiv, vizează prin conținutul său nerespectarea prevederilor art. 261 alin. (5) C. proc. civ. Criticile recurenților-reclamanți în legătură cu acest motiv de nelegalitate vizează pronunțarea unei hotărâri străine de natura pricinii, întrucât a fost exclusă de plano săvârșirea contravenției, reținându-se că este irelevant faptul că intervenientul forțat nu a fost sancționat din punct de vedere penal. Nicio ipoteză a motivului invocat nu se desprinde din argumentele invocate în raport de acest motiv de nelegalitate.

Observând considerentele deciziei criticate, se constată că argumentele dezvoltate în considerente de către instanța de apel sprijină soluția pronunțată. Astfel, hotărârea cuprinde motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței. Instanța de apel a reținut că dispozițiile art. 26 alin. (1) din Norma Comisiei de Supraveghere a Asigurătorilor nr. 20/2008 nu sunt incidente în cauză, deoarece decesul victimei s-a datorat culpei acesteia, ceea ce exonerează de răspundere asigurătorul RCA. Argumentele recurenților-reclamanți care vizează nereținerea de către instanță a unei fapte contravenționale în ce privește culpa intimatului intervenient T.C., nu conduc la nelegalitatea întemeiată pe dispozițiile art. 304 pct. 7 C. proc.

civ. Motivarea hotărârii este clară, precisă și inteligibilă, cu trimitere la probele administrate în cauză, fiind în concordanță cu acestea, conducând în mod logic și convingător la soluția cuprinsă în dispozitiv. Prin urmare, critica nu va fi reținută. Motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 teza a ll-a C. proc. civ., invocat de recurenți vizează aplicarea greșită a legii. Din această perspectivă s-a pus în discuție aplicarea unei prevederi străine de realitatea stabilită prin probatoriul administrat și anume aplicarea dispozițiilor art. 27 pct. 1 lit. b) din Ordinul Comisiei de Supraveghere a Asigurătorilor nr. 20/2008. În legătură cu solicitarea de stabilire a cauzei proxime a producerii riscului asigurat, Înalta Curte arată că recurenții, în realitate, repun în discuție probele, în intenția de fi reconsiderată situația de fapt în această cale extraordinară de atac, lucru nepermis procedural.

Recursul, în condițiile în care partea a avut la îndemână o cale devolutivă de atac, nu-și propune o reanalizare a fondului ci, doar un examen de legalitate a soluției. Pornind de la aceste precizări, potrivit cărora stabilirea situației de fapt constituie atributul exclusiv al instanțelor devolutive, Înalta Curte urmează a proceda la efectuarea examenului de legalitate. Astfel, se constată că ambele instanțe au reținut că în urma cercetărilor întreprinse în Dosarul penal nr. 677/P/2009 constituit de Parchetul de pe lângă Tribunalul Vrancea, s-a dispus prin rezoluția din data de 18 mai 2009 neînceperea urmăririi penale față de intervenientul T.C. pentru fapta prevăzută de art. 178 alin. (1) C. pen., întrucât moartea victimei D.T.

s-a datorat culpei exclusive a acesteia, conducătorul auto asigurând deplasarea autoturismului în condiții optime, fără să efectueze manevre care să conducă la disfuncționalitatea sau deteriorarea echipamentului de remorcare folosit. Este adevărat că înlăturarea răspunderii penale a conducătorului auto nu împiedică angajarea răspunderii civile delictuale pentru prejudiciile cauzate unor terțe persoane, însă în analizarea situației de fapt în vederea constatării eventualei culpe, în mod corect instanța de apel a constatat că esențial în stabilirea răspunderii civile a pârâtei este faptul că decesul victimei s-a produs datorită culpei acesteia, cauză care exonerează de răspundere pe asigurătorul de răspundere civilă.

Deși recurenții-reclamanți acreditează ideea că starea de pericol a fost creată de conducătorul auto care avea posibilitatea evitării accidentului dacă ar fi respectat interdicția de a transporta persoane în rulotă, prevăzută de art. 148 pct. 4 din H.G. nr. 1391/2006, aceste argumente nu pot fi reținute. Stabilirea culpei, ca rezultat al analizării situației de fapt reprezintă elementul de natură să angajeze răspunderea pârâtei. Recurenții încearcă să plaseze constatarea culpei în sarcina intervenientului T.C., pentru a face să devină inoperantă cauza de excludere care a fost reținută de către instanță. Pe de o parte, se reține că desprinderea accidentală a remorcii de vehicul a făcut posibilă producerea accidentului, însă decesul victimei s-a produs datorită conduitei victimei.

Este irelevant dacă acest gest a fost adoptat într-un moment de panică și faptul că în sarcina intervenientului forțat nu a fost reținută fapta contravențională, esențial în stabilirea culpei fiind cauza decesului victimei. În continuare, instanța de recurs urmează a analiza criticile recurenților cu privire la incidența art. 27 pct. 1 lit. b) din Norma Comisiei de Supraveghere a Asigurătorilor nr. 20/2008, care instituie o clauză care exonerează de răspundere în condițiile în care se reține existența unui caz de forță majoră. Recurenții-reclamanți susțin teoria inexistenței unui caz de forță majoră, în condițiile în care lipsește elementul esențial al acestei cauze exoneratoare de răspundere, și anume imprevizibilitatea, din moment ce șoferul a recurs la un artificiu nelegal în scopul echilibrării mecanismului de prindere dintre autoturism și remorcă.

Eventual, această împrejurare poate constitui caz fortuit, care înlătură parțial răspunderea civilă. Înalta Curte, în raport de această critică, reține că finalitatea deosebirii dintre cazul fortuit și forța majoră constă în stabilirea efectului exonerator de răspundere. Forța majoră este exoneratoare, pentru că este produsul unui eveniment care vine din afară și exclude ideea de culpă și implicit pe aceea de răspundere. În privința forței majore, ca element deosebit de cazul fortuit, acesta se caracterizează prin irezistibilitate, în sensul că evenimentul de forță majoră trebuie să fie invincibil. Recurenții susțin că în speța de față lipsește elementul esențial al forței majore și anume imprevizibilitatea, însă se reține că pornind de la cauza decesului și anume conduita victimei pe fondul unei sentiment de teamă, produsul unui eveniment care vine din exterior și independent de responsabilitatea șoferului auto este exclusă ideea de culpă și pe aceea de răspundere.

Fapta victimei, care produce efectul juridic care înlătură răspunderea civilă delictuală în condițiile art. 26 alin. (1) din Norma Comisiei de Supraveghere a Asigurătorilor nr. 20/2008 este prevăzută în art. 27 pct. 1 lit. b) din același act normativ. În speța de față fiind reținută în mod corect de către instanța de apel ca un eveniment imprevizibil, în mod obiectiv și absolut. O altă critică a recurenților, care urmează a fi analizată este cea legată de interpretarea situației ruperii cârligului de remorcare și a prejudiciului direct cauzat victimelor pasageri, în lumina cererii de pronunțare a unei hotărâri preliminare, în cauza nr. C356/05 soluționată de Curtea de Justiție a Uniunii Europene, potrivit căreia asigurătorul este ținut să reparare prejudiciul cauzat ca urmare a decesului pasagerului D.T.

Astfel, situația premisă care a fost demonstrată prin argumentele anterioare este legată de existența unui caz de forță majoră, care a determinat decesul victimei. În această situație, argumentele recurenților legate de considerarea ca risc asigurat a ruperii cârligului de remorcare nu subzistă. Dintr-un alt punct de vedere invocarea jurisprudenței Curții Europene de Justiție, ca izvor de drept intern, nu prezintă relevanță în cauza de față, întrucât hotărârea preliminară a Curții de Justiție a Uniunii Europene este obligatorie pentru instanța de trimitere, dar numai în privința litigiului în cadrul căruia a fost formulată întrebarea preliminară. Soluțiile date de Curtea de Justiție de la Luxembourg sunt obligatorii doar în ceea ce privește modul în care se interpretează dispozițiile dreptului european, fără a crea norme juridice noi.

În ce privește aspectele suplimentare prezentate de recurenții-reclamanți cu referire la excluderea incidenței dispozițiilor art. 27 alin. (1) lit. a) și lit. b) din Norma Comisiei de Supraveghere a Asigurătorilor nr. 20/2008, Înalta Curte constată că se pune în discuție interpretarea noțiunii de accident, ca eveniment asigurat. Din acest punct de vedere se constată că evenimentul asigurat în situația de față este reprezentat de producerea accidentului rutier a autovehiculului condus de T.C. și a rulotei atașate acestuia, decesul lui D.T. fiind consecința evenimentului rutier. Criticile cu privire la daunele morale solicitate de către reclamanți, în raport de soluția pronunțată de către instanța de apel și menținută de către instanța de recurs, prin care a fost respinsă în totalitate cererea de chemare în judecată nu pot analizate.

În consecință, în raport de dispozițiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul reclamanților urmează să fie respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanții T.C., F.C., F.G., F.M.R. și F.N. împotriva deciziei civile nr. 424/2014 din 16 iunie 2014 a Curții de Apel București, secția a Vl-a civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 22 ianuarie 2015.