ÎCCJ, decizie (scj.ro #82783)

Contract de asigurare. Sumă asigurată la un cuantum superior valorii bunului. Modalitatea de calcul a despăgubirii Cuprins pe materii: Drept comercial. Contracte Index alfabetic: acțiune în pretenții - contract de asigurare - cuantumul indemnizației Legea nr. 136/1995, art. 9, art. 24, art. 27 Din economia dispozițiilor Legii nr. 136/1995 reiese faptul că valoarea despăgubirilor acordate de asigurător în cazul producerii riscului asigurat nu poate depăși valoarea bunului din momentul producerii riscului asigurat, cuantumul pagubei și nici suma la care s-a făcut asigurarea. Astfel, împrejurarea că asigurătorul a acceptat să asigure bunul la o valoare mai mare decât cea de achiziție a acestuia nu poate fi invocată ca temei al reducerii cuantumului despăgubirii la o sumă mai mică decât cuantumul indemnizației de asigurare convenită prin poliță, în lipsa unei clauze asumate de ambele părți în acest sens.

Secția a II-a civilă, Decizia nr. 103 din 17 ianuarie 2013 Prin sentința comercială nr. 6891 din 25.05.2011, pronunțată de Tribunalul București, Secția a VII-a comercială, a fost admisă acțiunea formulată de reclamantul D.P. în contradictoriu cu pârâta SC G.A. SA, fiind obligată pârâta să plătească reclamantului suma de 45.504 euro în echivalent lei, reprezentând despăgubire, precum și suma de 6.240 lei cheltuieli de judecată. Pentru a pronunța această soluție, instanța de fond a reținut, în rezumat, că reclamantul a solicitat plata indemnizației de asigurare de la pârâtă ca urmare a avarierii totale a autoturismului proprietatea sa, iar, potrivit art. 10.1 din condițiile generale de asigurare, stabilirea și plata despăgubirilor se fac de către SC A. SA în baza documentației complete privind cauzele și împrejurările în care s-a produs riscul asigurat, precum și întinderea pagubei.

Conform art. 10.2 despăgubirea nu poate depăși suma la care s-a făcut asigurarea, nici cuantumul pagubei și nici valoarea reală a autovehiculului la data producerii riscului asigurat. Conform art. 10.10, în cazul unei daune majore, când aceasta se tratează ca daună totală, asigurătorul nu este obligat să preia autovehiculul asigurat avariat, în acest caz cuantumul despăgubirii va fi redus cu valoarea pieselor ce se mai pot întrebuința sau valorifica și care vor rămâne în continuare în posesia asiguratului, a eventualei franșize și a tuturor sumelor rămase de achitat. De asemenea, conform înscrisului depus la dosarul cauzei de către reclamant în data de 25.05.2011, pârâta a fost notificată cu privire la producerea accidentului în data de 23.02.2009, astfel că pretențiile reclamantului au fost apreciate ca întemeiate.

Împotriva acestei hotărâri a declarat apel, în termenul legal, apelanta-pârâtă SC G.A. SA care a criticat-o pentru nelegalitate și netemeinicie. Examinând apelul declarat de către pârâta SC G.A. SA, Curtea de Apel a apreciat că acesta este nefondat, având în vedere, în esență, următoarele considerente: În speță, la data de 20.02.2009, s-a produs riscul asigurat cu privire la autoturismul marca Audi A8 asigurat CASCO la societatea reclamantă. Reclamantul D.P., în calitate de asigurat, și pârâta-apelantă, în calitate de asigurator, au încheiat polița de asigurare seria A nr. 556989 din 23.12.2008 pentru autoturismul marca Audi, suma asigurată fiind de 57.084 euro, iar prima de asigurare fiind de 3.830 euro.

Conform contractului de vânzare-cumpărare pentru un autovehicul folosit încheiat în data de 14.09.2009 de către reclamant, autoturismul marca Audi A8 a fost înstrăinat, prețul fiind de 5.000 euro. Potrivit art. 1 pct. 1.2 din Condițiile generale privind asigurarea de avarii a autovehiculelor, în baza contractului de asigurare, asiguratul se obliga să plătească prima de asigurare asigurătorului, iar acesta preia riscul producerii unui anume eveniment, obligându-se ca, la producerea evenimentului asigurat, să plătească asiguratului despăgubirea cuvenită, la art. 5 fiind menționate riscurile care se pot produce și pentru care asiguratul poate fi despăgubit.

În cauză s-a efectuat o expertiză tehnică judiciară – specialitatea autovehicule circulație rutieră, prin care s-a răspuns la toate obiectivele stabilite, iar în ședința publică din data de 02.02.2011 instanța de fond a încuviințat cererea pârâtei și a suplimentat obiectivele expertizei cu un nou obiectiv, respectiv acela de a se preciza valoarea pieselor ce se mai pot întrebuința sau valorifica, și la care expertul a răspuns, considerente pentru care criticile apelantei care vizează expertiza au fost apreciate ca nefondate. Curtea de Apel a reținut incidența în cauză a dispozițiilor art. 10.1, 10.2 și 10.10 din condițiile de asigurare, ca și instanța de fond.

Instanța de apel a stabilit că art. 10.2 din Condițiile generale nu reprezintă o normă imperativă care reglementează doar faptul că despăgubirea nu poate depăși valoarea reală a autovehiculului la data producerii evenimentului asigurat, cum a invocat apelanta, ci această normă vizează trei aspecte: despăgubirea nu poate depăși suma la care s-a făcut asigurarea, nici cuantumul pagubei și nici valoarea reală a autovehiculului la data producerii evenimentului asigurat, aspecte care, prin corelație, limitează la depășirea valorii sumei celei mai mari, în speță, suma la care s-a făcut asigurarea. S-a apreciat de către instanța de apel, având în vedere și dispozițiile art. 10.10.

din condițiile generale (cazul unei daune majore când aceasta se tratează ca daună totală), că în mod corect instanța de fond a obligat-o pe pârâta-apelantă să plătească reclamantului suma de 45.504 euro în echivalent lei reprezentând despăgubire, sumă calculată ca fiind diferența între suma asigurată de 57.084 euro și primele de asigurare în valoare de 3.190 euro, prețul obținut de reclamant din vânzarea autoturismului 5.000 euro și franșiza de 100 euro. În consecință, prin decizia civilă nr. 48 din 2.02.2012, Curtea de Apel București, Secția a V-a civilă, a respins apelul formulat de apelanta-pârâtă ca nefondat. Împotriva acestei decizii, în termen legal, a declarat recurs pârâta SC G.A. SA care a invocat nelegalitatea hotărârii atacate, arătând că despăgubirea nu poate depăși valoarea reală a autoturismului la data producerii evenimentului asigurat, conform condițiilor de asigurare însușite de reclamant.

Recurenta a apreciat că, în cauză, nu au fost respectate următoarele prevederi legale: art. 9, art. 24 și art. 27 din Legea nr. 136/1995, care obligă instanța să acorde despăgubiri la valoarea reală a bunului la data producerii evenimentului, și nu la valoarea sumei asigurate. S-a învederat și împrejurarea că s-a formulat o plângere penală la Serviciul de investigare fraude, motiv pentru care nu au fost respectate prevederile contractuale referitoare la neacordarea de despăgubiri în cazul existenței unei plângeri penale referitoare la pricină. Recursul a fost legal timbrat. Analizând decizia recurată din perspectiva motivelor de nelegalitate invocate, care pot fi încadrate în dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., Înalta Curte a apreciat că recursul este nefondat pentru următoarele considerente: Instanța de apel a interpretat în mod corect dispozițiile Legii nr. 136/1995, în forma în vigoare la data producerii evenimentului asigurat, stabilind că valoarea despăgubirilor acordate de asigurător nu poate depăși valoarea bunului din momentul producerii riscului asigurat, cuantumul pagubei și nici suma la care s-a făcut asigurarea. Interpretarea corelativă atât a dispozițiilor art. 27 din lege, cât și a prevederilor contractuale conduce fără echivoc la concluzia că despăgubirea nu poate depăși valoarea cea mai mare, reprezentată de suma la care s-a făcut asigurarea. De altfel, chiar în cuprinsul condițiilor generale de asigurare emise de asigurător se arată că autovehiculele se asigură la valoarea reală a acestora la data încheierii sau reînnoirii asigurării, iar această valoare reală se stabilește în raport de vechimea și uzura vehiculului.

În ceea ce privește valoarea bunului, instanța de recurs apreciază că, față de data încheierii poliței – 23.12.2008 și data producerii riscului asigurat – 20.02.2009, aceasta este cea la care a fost evaluat autoturismul de asigurător în vederea stabilirii primelor de asigurare, întrucât nu poate exista o evaluare a bunului în vederea încasării primelor de asigurare și alta în vederea acordării despăgubirilor. Împrejurarea că asigurătorul a acceptat să asigure bunul la o valoare mai mare decât cea de achiziție a acestuia nu poate fi invocată ca temei al reducerii cuantumului despăgubirii la o sumă mai mică decât cuantumul indemnizației de asigurare convenită prin poliță, în lipsa unei clauze asumate de ambele părți în acest sens.

În consecință, Înalta Curte apreciază că în mod just instanța de apel a stabilit că pârâta nu și-a îndeplinit obligația de plată a despăgubirii în caz de daună, asumată contractual și corelativă dreptului de a încasa primele de asigurare. Interpretarea dată se circumscrie și prevederilor art. 9 și 24 din Legea nr. 136/1995, potrivit cărora prin contractul de asigurare asiguratul se obligă să plătească o primă asigurătorului, iar acesta se obligă ca, la producerea riscului asigurat, să plătească asiguratului, beneficiarului asigurării sau terțului păgubit despăgubirea ori suma asigurată , denumită indemnizație, rezultată din contractul de asigurare încheiat în condițiile prezentei legi, în limitele și la termenele convenite.

Referitor la critica privind formularea unei plângeri penale, instanța de recurs apreciază că aceasta este formulată omisso medio , neputând fi cercetată întrucât nu a făcut obiect al criticilor dezvoltate în apel. Față de considerentele expuse, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte a respins recursul ca nefondat. Constatând culpa procesuală a recurentei s-a dispus, în temeiul art. 274 C. proc. civ., obligarea acesteia la plata sumei de 3.720 lei cheltuieli de judecată către intimat.