ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 974/2012

Asupra recursurilor , din examinarea actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la Tribunalul Comercial Argeș la data de 08 octombrie 2009, reclamantul B.C. a chemat în judecată pe pârâta A.B.C. A.R. SA, solicitând obligarea acesteia la plata sumei de 26.478 Euro, echivalent în lei la data plății efective, sumă ce reprezintă diferența între 90% din suma totală asigurată de 54.975 Euro, anume 49.478 Euro, și suma efectiv achitată de către pârâtă până în prezent, anume 23.000 Euro.

Totodată, reclamantul a solicitat obligarea pârâtei la plata sumei de 3.000 lei reprezentând lipsa de folosință a autoturismului în perioada mai – octombrie 2009, cu cheltuieli de judecată.

În motivarea cererii reclamantul a arătat că, la data de 13 februarie 2009, a încheiat cu pârâta un contract de asigurare facultativă tip CASCO pentru auto marca Volkswagen Phaeton, proprietatea sa, pentru suma asigurată de 54.975 Euro, cu o indemnizație de asigurare de 2.392 Euro, pe care a achitat-o integral într-o singură tranșă.

La data de 06 mai 2009, reclamantul a fost implicat într-un accident rutier care a avut drept urmare avarierea totală a respectivului autoturism. Vinovat de producerea accidentului a fost șoferul celuilalt autoturism implicat în accident.

În privința autoturismului reclamantului a fost întocmit dosarul de daune nr. AFA/AG10/288 din 07 mai 2009. Estimarea costurilor reparației a fost plătită exclusiv de către reclamant către unitatea de service, care a constatat că autoturismul este avariat într-o proporție atât de mare încât reprezintă „daună totală”. Costul reparațiilor a fost evaluat la 296.152,08 lei.

Potrivit contractului de asigurare, dacă dauna este majoră, adică este egală sau mai mare cu 85% din valoarea reală a autoturismului, poate fi considerată daună totală.

Reclamantul a arătat că, în privința autoturismului său, valoarea reală este reprezentată de suma asigurată de 54.975 Euro, care, la momentul accidentului rutier, reprezenta 228.904,91 lei.

Pârâta, după o îndelungată corespondență cu reclamantul, a achitat acestuia suma de 23.000 Euro, deși era obligată să-i achite și diferența de 26.478 Euro, până la procentul de 90% din suma totală asigurată de 54.975 Euro, întrucât prima de asigurare a fost stabilită de inspectorul de asigurare – iar nu de reclamant - în raport de această din urmă valoare, conform normelor privind asigurările și reasigurările din România.

Reclamantul arătând că și-a îndeplinit în întregime obligațiile contractuale a invocat disp. art. 969 și art. 970 C. civ., și a arătat că pârâta nu se poate prevala de dispozițiile art. 27 din Lege art. 136/1995 privind asigurările și reasigurările în România, întrucât despăgubirea cerută de acesta nu depășește suma la care s-a făcut asigurarea.

Pârâta prin întâmpinare a solicitat declinarea competenței teritoriale la Tribunalul București, iar pe fond solicitând respingerea cererii ca neîntemeiată, întrucât situației de fapt îi sunt aplicabile dispoz. art. 27 din Legea nr. 136/1995, în sensul că despăgubirile plătite reclamantului nu pot depăși valoarea bunului și nu pot fi mai mari decât prejudiciul suferit de patrimoniul asiguratului, prejudiciu dat de suma pe care acesta a învestit-o în achiziția autovehiculului, din care se scade uzura realizată prin folosință.

Prin răspunsul la întâmpinare depus la data de 12 ianuarie 2010, reclamantul a arătat, în privința lipsei de folosință, că solicită și plata dobânzii la suma de 49.477 Euro, calculată de la scadența din data de 16 iunie 2009.

Prin sentința nr. 259 din 15 februarie 2011, Tribunalul Comercial Argeș a admis în parte acțiunea reclamantului, obligând-o pe pârâtă să plătească acestuia suma de 59.330 lei cu titlu de despăgubiri civile, și suma de 5.541 lei cheltuieli de judecată. A respins capătul de cerere privind lipsa de folosință a autoturismului.

În motivarea sentinței, tribunalul a reținut următoarele:

Urmare a accidentului de circulație, s-a procedat la deschiderea dosarului de daună nr. AFA/AG10/288 din 07 mai 2009, soluționat prin acordarea unei despăgubiri de 23.000 Euro, sumă considerată ca maximul de despăgubire ce putea fi acordat pentru daună totală.

Raportul de expertiză tehnică întocmit în cauză a concluzionat că valoarea despăgubirii aferentă avarierii grave a autoturismului este de 153.255,60 lei. Despăgubirea parțială primită de reclamant a fost de 23.000 Euro care, la rata BNR de schimb interbancar la data accidentului (1 Euro=4.1638 lei), înseamnă o sumă de 95.767,40 lei. Prin urmare, diferența ce trebuie să fie recuperată de asigurat este de 153.255,60 – 95.767,40 = 57.488,20 lei, valoare care corespunde datei de 06 mai 2009. Această valoare a fost actualizată cu raportul ratelor de schimb interbancar BNR: 4,2972 lei/Euro la data de 19 noiembrie 2010; 4,1638 lei/Euro la data de 06 mai 2009, deci 1,032038 lei. Prin urmare, valoarea actualizată a daunei este de 57.488,20 + 1,032038 = 59.330 lei.

Referitor la capătul de cerere privind plata sumei reprezentând lipsa de folosință a autovehiculului pe perioada mai-octombrie 2009, tribunalul a constat că este neîntemeiat. Reclamantul însuși a arătat prin acțiune că autoturismul a suferit o avarie totală ce nu mai justifică reparația, solicitând pârâtei acordarea unei sume de bani și nu a unui autoturism.

Cât privește excepția necompetenței teritoriale a tribunalului în soluționarea cauzei, invocată de pârâtă prin întâmpinare, tribunalul a considerat-o, de asemenea, neîntemeiată, întrucât în speță sunt incidente dispozițiile art. 11 alin. (1) C. proc. civ.

Împotriva sentinței au formulat apel ambele părți.

Reclamantul B.C. a susținut că în mod greșit și-a însușit instanța de fond concluziile expertizei efectuate în cauză cu privire la cuantumul despăgubirilor, expertiză cu privire la efectuarea căreia reclamantul s-a opus, întrucât despăgubirile puteau fi stabilite doar în raport cu contractul de asigurare intervenit între părți.

Nici suma asigurată, nici prima de asigurare, nu au fost determinate de către reclamant. Potrivita art. 5 pct. 1 din contract, autovehiculele sunt asigurate la valoarea lor reală de la data încheierii asigurării, prin valoare reală înțelegându-se valoarea de nou a autovehiculului, mai puțin uzura stabilită în raport de vechimea acestuia, determinate potrivit coeficienților de valoare rămasă, menționați la sfârșitul condițiilor generale ale contractului.

Pârâta nu se poate prevala de disp. art. 27 din Legea nr. 136/1995 în sensul că despăgubirile nu pot depăși valoarea bunului din momentul producerii riscului asigurat, cuantumul pagubei și suma la care s-a făcut asigurarea, întrucât elementul de bază în raport de care se calculează despăgubirile este tocmai suma asigurată prin contract. Sub aspectul pretențiilor referitoare la acordarea despăgubirilor reprezentând lipsa de folosință, reclamantul a criticat sentința întrucât respectivele despăgubiri au fost cerute pentru perioada în care pârâta a refuzat să acorde orice fel de despăgubire și a tergiversat întocmirea dosarului de daune și plata unei sume, fie ea și parțială. În perioada mai-octombrie 2009, apelantul-reclamant a fost lipsit de autoturism din culpa intimatei-pârâte, astfel că aceasta trebuia să-i plătească suma de 3.684 lei stabilită în raportul de expertiză întocmit în cauză.

Pârâta SC A.B.C. A.R. SA, invocând dispozițiile art. 282 C. proc. civ., a criticat sentința sub aspectul dispoziției de obligare a societății de asigurări la plata despăgubirilor de 59.330 lei și a cheltuielilor de judecată, arătând că prima instanță a interpretat greșit prevederile legale și contractuale și s-a pronunțat având în vedere concluziile raportului de expertiză, raport contestat de către pârâtă întrucât expertul a efectuat un calcul după o formulă ce nu este prevăzută în contractul de asigurare al părților și ignorând cu bună știință toate metodele de calcul prevăzute în respectivul contract.

Pârâta a arătat că suma de 23.000 Euro, plătită deja reclamantului, reprezintă valoarea maximă de despăgubire ce-i putea fi acordată în temeiul contractului și că, potrivit art. 27 din Legea nr. 136/1995, despăgubirile nu pot depăși valoarea bunului din momentul producerii riscului asigurat și prejudiciul suferit efectiv de patrimoniul asiguratului.

Examinând sentința prin prisma criticilor formulate de ambele părți apelante și a probelor administrate în fața primei instanțe, în raport de dispoz. art. 292 și art. 294 și următoarele C. proc. civ., Curtea a constatat că apelurile nu sunt fondate.

Potrivit art. 5 din Condițiile generale ce fac parte din Contractul de asigurare intervenit între părți, autovehiculele sunt cuprinse în asigurare la valoarea reală a acestora la data încheierii asigurării sau la valoarea declarată de asigurat, dar nu mai mare decât valoarea reală. Prin valoarea reală se înțelege valoarea de nou a autovehiculului, mai puțin uzura stabilită în raport cu vechimea sa, determinată potrivit coeficienților de valoare rămasă, menționați la sfârșitul condițiilor generale ale contractului de asigurare. Pentru stabilirea valorii de nou a autovehiculelor sunt avute în vedere factura de comercializare – în cazul autovehiculelor noi, prețurile comunicate de producătorii din România pentru autovehiculele fabricate în România, respectiv cele din cataloagele de specialitate corespunzătoare modelului respectiv ori unui model similar ori cele din factură, pentru autovehiculele fabricate în altă țară.

Din Polița de asigurare depusă la dosar nu rezultă care este valoarea autovehiculului în raport de care s-a stabilit suma asigurată.

Potrivit normelor contractuale susexpuse rezultă că obligația de inserare a valorii la care se face asigurarea aparține societății de asigurare care va trece fie valoarea rezultată din înscrisurile arătate la art. 5, fie valoarea pe care o declară asiguratul. Cum, în speță, nu este trecută niciun fel de valoare, ceea ce înseamnă că, în cazul în care reclamantul nu ar fi declarat o anumită valoare, societatea de asigurare ar fi fost obligată să o stabilească ea însăși, rezultă că aceasta din urmă are culpă exclusivă în nedeterminarea corespunzătoare a valorii reale a autovehiculului reclamantului la momentul încheierii contractului de asigurare.

Potrivit art. 9 pct. 15 din contract, în cazul producerii unei daune majore aceasta se poate considera daună totală dacă valoarea estimată a cuantumului pagubei este egală sau mai mare de 85% din valoarea reală. În aceste cazuri despăgubirea acordată nu va depăși suma asigurată a autovehiculului, dacă asiguratul optează pentru repararea acestuia, ori suma asigurată a autovehiculului, din care se scade valoarea rămasă, dacă asiguratul renunță la repararea autovehiculului. Valoarea rămasă nu va putea fi mai mică de 10% din valoarea reală a autovehiculului.

Întrucât pentru autovehiculul reclamantului costul reparației s-a stabilit la suma de 296.152,08 lei, pârâta a apreciat că părțile se află în situația unei daune totale întrucât valoarea reparației depășește cu mult suma asigurată. Pârâta nu a făcut referire la valoarea reală a autoturismului la momentul încheierii contractului de asigurare ori la momentul producerii accidentului, deși art. 9 pct. 15 precitat se referă la „valoarea reală” pentru stabilirea existenței unei daune totale.

Art. 9.5 din condițiile generale ale contractului stabilește însă faptul că despăgubirea nu poate depăși valoarea reală a autovehiculului și/sau a echipamentelor suplimentare asigurate la data producerii evenimentului asigurat.

Potrivit expertizei întocmite în cauză de prof. univ. dr. ing. F.L. – expert tehnic judiciar, valoarea de nou a autoturismului, calculată potrivit poliței de asigurare și anexelor acesteia (Condițiile generale ale contractului, f.45-46 dosar) a fost de 73.300 Euro. Societatea de asigurare a stabilit în cadrul dosarului de daune că valoarea de nou a autoturismului a fost de 73.249 Euro, o valoare sensibil egală cu valoarea calculată potrivit anexelor la polița de asigurare.

Potrivit expertului, în polița de asigurare a fost precizată valoarea dotărilor opționale ca fiind 8.475 Euro, însă nu rezultă din contract că acestea ar fi fost incluse în valoarea de nou a autoturismului și implicit în suma asigurată.

Expertiza a mai stabilit că valoarea autoturismului la momentul producerii accidentului, având în vedere starea de întreținere și uzura corespunzătoare, a fost de 42.064,8 Euro, iar valoarea epavei, reprezentând 12,5% din valoarea autoturismului la data producerii accidentului, a fost de 5.258,1 Euro.

Din cele de mai sus, raportate la textul art. 9.5 și art. 9.15 din condițiile generale de asigurare, rezultă că despăgubirile la care era îndreptățit reclamantul nu puteau fi mai mari decât valoarea reală a autoturismului la momentul producerii accidentului, după scăderea din respectiva valoare a valorii epavei.

În aceste condiții, suma la care era îndreptățit reclamantul era de 36.806,6 Euro, echivalentul sumei de 153.255,6 lei.

Cum pârâta a plătit reclamantului deja suma de 23.000 Euro, rezultă că acesta este îndreptățit să primească diferența de 13.806,6 Euro, care la momentul producerii accidentului reprezenta echivalentul a 57.488 lei. Suma respectivă a fost actualizată de către expert în raport cu ratele de schimb interbancar BNR lei/Euro, până la data de 19 noiembrie 2010, rezultând o sumă totală de 59.330 lei.

Potrivit art. 27 alin. (1) și (2) din Legea nr. 136/1995 „Despăgubirile ce se plătesc de asigurător se stabilesc în funcție de starea bunului din momentul producerii riscului asigurat. Despăgubirile nu pot depăși valoarea bunului din momentul producerii riscului asigurat, cuantumul pagubei și nici suma la care s-a făcut asigurarea.”

Dispozițiile contractuale de la art. 9.5. sunt reflectarea dispozițiilor legale suscitate.

Sub aspectul lipsei de folosință, curtea a constatat că reclamantul s-a limitat la simple afirmații referitoare la un pretins prejudiciu prin imposibilitatea folosirii autoturismului în perioada în care pârâta a refuzat să-i acorde despăgubirile cerute de el. Astfel, acesta nu a indicat în mod concret cheltuielile pe care a trebuit să le suporte pentru faptul că a fost lipsit, din culpa pârâtei, de autoturism și nici nu a dovedit că ar fi făcut astfel de cheltuieli, după cum nu a dovedit faptul că lipsa de folosință a autoturismului se datorează culpei pârâtei.

Pe de altă parte, expertul a actualizat suma rămasă de plată cu titlu de despăgubiri civile în perioada 06 mai 2009 - data producerii accidentului - și 19 noiembrie 2010 - data efectuării expertizei – astfel că reclamantul nu a suportat nici un prejudiciu prin neplata întregii despăgubiri la scadență.

În consecință, Curtea de Apel Pitești, secția comercială și de contencios administrativ și fiscal, prin decizia nr. 40/A-C din 15 iunie 2011, a respins ca nefondate apelurile declarate de reclamantul B.C., și de către pârâta SC A.B.C.A.R. SA.

Împotriva deciziei nr. 40/A-C din 15 iunie 2011 au declarat recurs ambele părți.

Reclamantul B.C. și-a întemeiat recursul pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. susținând, în esență, că decizia este nelegală în ceea ce privește cuantumul despăgubirilor acordate de instanțele anterioare care au stabilit valoarea despăgubirilor conform expertizei în cauză, la suma totală de 153.255,60 lei, din care s-a scăzut suma primită de la asigurator și anume 23.000 Euro.

La data încheierii poliței de asigurare, 13 februarie 2009, reclamantul susține că nu i s-a solicitat să facă dovada prețului de achiziție al autoturismului și că reprezentantul pârâtei i-a comunicat că valoarea asigurată se determină prin scăderea din valoarea de nou a autoturismului a uzurii în funcție de vechime, conform tabelului anexat la finele contractului și în consecință valoarea autoturismului s-a stabilit la 54.975 Euro reprezentând 75% din valoarea de nou a autoturismului 73.000 Euro, la care s-a scăzut uzura pentru 2-3 ani de folosire, în temeiul art. 5 pct. 1 și 2 din condițiile generale ale contractului de asigurare.

Potrivit art. 2 și art. 27 din Legea nr. 136/1995 privind asigurările și reasigurările în România, reclamantul apreciază că suma asigurată este elementul de bază în raport de care trebuie făcută plata asigurării.

În raport de acest motiv de recurs, reclamantul solicită admiterea recursului, admiterea acțiunii și obligarea pârâtei la plata sumei echivalente cu valoarea sumei asigurate, deoarece doar contractul este legea părților și în raport de suma stipulată în contract se poate determina valoarea ce trebuie restituită de către societatea de asigurare.

De asemenea, reclamantul a solicitat obligarea pârâtei la cheltuieli de judecată în temeiul art. 274 C. proc. civ.

Împotriva aceleiași decizii a declarat recurs și pârâta SC A.B.C. A.R. SA, în temeiul art. 304 pct. 8 și 9, criticând-o pentru nelegalitate și solicitând admiterea recursului, modificarea deciziei și pe fond respingerea acțiunii.

În motivarea recursului se susține, în esență, că instanța de apel a avut în vedere în mod exclusiv un raport de expertiză tehnică, vădit eronat contestat de pârâtă deoarece expertul a efectuat un calcul folosind o formulă care nu este prevăzută de contractul comercial de asigurare dedus judecății.

Pârâta susține că în materie de asigurări despăgubirile nu pot fi mai mari decât prejudiciul suferit. Valoarea pagubei pricinuită asiguratului este egală cu suma pe care acesta a învestit-o în achiziția autovehiculului din care se scade uzura rezultată prin folosință.

Reclamantul a refuzat să pună la dispoziția asiguratului și a instanței actul de achiziție al bunului asigurat și în consecință valoarea despăgubirii este cea calculată de pârâtă și de A.

În concluzie, pârâta susține că reclamantul a fost despăgubit și nu are niciun motiv să ceară mai mult.

Înalta Curte, analizând actele și lucrările dosarului în raport de motivele invocate în cele două recursuri, constată următoarele:

La data de 13 februarie 2009 s-a încheiat între părți polița de asigurare facultativă pentru o perioadă de 12 luni, a autoturismului Volkswagen Phaeton înmatriculat la nr., fabricat în anul 2006, stabilindu-se suma asigurată la valoarea de 54.975 Euro.

Ca urmare a accidentului de circulație din data de 6 mai 2009, s-a deschis dosarul de daună nr. AFA/AG10/288 din 7 mai 2009, soluționat prin acordarea unei despăgubiri în sumă de 23.000 Euro.

Nemulțumit de cuantumul despăgubirii reclamantul a formulat acțiune solicitând obligarea pârâtei la plata sumei de 26.478 Euro reprezentând diferența dintre 90% din suma asigurată 54.975 Euro (adică 49.478 Euro și despăgubirea primită – 23.000 Euro).

Raportul de expertiză a stabilit valoarea despăgubirii, ca urmare a avarierii grave a autoturismului care nu mai poate fi reparat deoarece cuantumul reparațiilor este mai mare decât al despăgubirii pentru daună totală, la suma de 153.255,6 lei din care s-au achitat 59.757,4 lei (contravaloarea a 23.000 Euro la curs B.N.R.) și în consecință reclamantul mai are de primit o diferență de 57.488,2 lei, sumă acordată de tribunal și confirmată de instanța de apel, ca fiind legal stabilită.

Legalitatea modului de stabilire a acestei sume a fost criticată de ambele părți, însă aceste critici sunt nefondate deoarece potrivit dispozițiilor art. 2 și art. 27 alin. (1) din Legea nr. 136/1995 despăgubirile ce se plătesc de asigurator se stabilesc în funcție de starea bunului la momentul producerii riscului asigurat și nu pot depăși valoarea bunului din momentul riscului asigurat, cuantumul pagubei și nici suma la care s-a făcut asigurarea.

Întrucât costul reparației s-a stabilit la suma de 296.152,8 lei, ambele părți au fost de acord că se află în situația unei daune totale și în consecință cuantumul despăgubirii s-a stabilit în raport de clauzele contractului și condițiile generale de asigurare, expertul având în vedere valoarea autoturismului la data asigurării (suma asigurată 54.975 Euro) în raport de care a calculat valoarea autoturismului la data producerii accidentului, potrivit art. 9.5 din Condițiile generale privind asigurarea pentru avarii și furt a autovehiculelor.

În polița de asigurare facultativă, părțile au convenit că valoarea asigurată a autoturismului, la data încheierii poliței, este de 54.975 Euro, fără ca proprietarul să prezinte asiguratorului un înscris (factură, contract de vânzare-cumpărare, etc.) care să ateste această valoare și de asemenea, fără ca reprezentantul societății de asigurare să solicite un înscris doveditor al prețului achitat pentru autoturism și în consecință criticile formulate de părți, împotriva sentinței și deciziei, prin care se acuză reciproc de încheierea poliței în lipsa acestui înscris, sunt nefondate, în raport de convenția lor, precitată.

Astfel fiind, din considerentele expuse rezultă că la stabilirea valorii autoturismului la momentul producerii accidentului ce a avut ca urmare distrugerea autoturismului pentru care urmează să se achite despăgubire pentru daună totală, expertul a respectat dispozițiile actelor normative, precitate, și în consecință în mod legal constatările expertului au fost validate prin sentința de fond și menținute în apel.

Susținerile reclamantului că valoarea despăgubirii trebuia calculată în raport de suma asigurată și ale pârâtei în sensul că valoarea despăgubirii este cea calculată ,,de societatea noastră și de A.” sunt nefondate deoarece despăgubirea se calculează conform dispozițiilor din Legea nr. 136/1995 și condițiile de asigurare, precitate, aplicate în mod legal de expert.

În raport de considerentele înfățișate, Înalta Curte constată că recursurile sunt nefondate și în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ. urmează să fie respinse.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondate recursurile declarate de

reclamantul B.C. și pârâta SC A.B.C. A.R. SA BUCUREȘTI

împotriva deciziei nr. 40/A-C din 15 iunie 2011 pronunțată de Curtea de Apel Pitești, secția comercială, de contencios administrativ și fiscal.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 24 februarie 2012.