ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3866/2014

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3866/2014 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2014)

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată

următoarele:

Prin

acțiunea înregistrată sub nr. 794/1259/2010 pe rolul Tribunalului Comercial

Argeș, reclamanta SC C.I.R. SRL a chemat în judecată pe pârâta SC G.A. SA, solicitând

să fie obligată să îi plătească suma de 64.260 euro sau echivalentul în lei,

reprezentând contravaloare reparație autovehiculului; suma de 5.000 euro sau

echivalentul în lei, reprezentând lipsa de folosință a autoturismului, începând

cu 5 februarie 2010 și până la data efectuării plății, ca urmare a refuzului

pârâtei de a achita contravaloarea reparațiilor; suma de 10.000 euro sau

echivalentul în lei, reprezentând contravaloarea prejudiciului moral produs

reclamantei, ca urmare a refuzului pârâtei de a achita contravaloarea

reparațiilor.

În drept, acțiunea a fost întemeiată pe art. 969 C. civ. și

Legea nr. 136/1995.

Pe baza probelor administrate, respectiv interogatoriu, acte,

martori și expertiză de specialitate întocmită de experții S.R., D.l. și T.I.

(ultimii în calitate de consilieri ai părților), prin sentința comercială nr.

1100/C din 30 iunie 2011 a fost admisă în parte acțiunea și a fost obligată

pârâta la plata sumei de 50.948,66 euro sau contravaloarea în lei la cursul

oficial B.N.R. de la data efectuării plății, reprezentând prețul reparației

autoturismului, avariat în evenimentul rutier din data de 8 ianuarie 2010 și

asigurat conform poliței de asigurare din 2009. A fost respinsă cererea privind

lipsa de folosință a autoturismului, pentru perioada 5 februarie 2010 -23 iunie

2011, precum și daunele morale.

Pentru a pronunța această soluție, instanța a reținut că

între reclamantă și pârâtă s-a încheiat un contract de asigurare, așa cum

rezultă din polița de asigurare din 2009, pentru perioada 1 ianuarie 2010 - 31

decembrie 2010; suma asigurată fiind de 64.260 lei.

În data de 8 ianuarie 2010, autovehicul, condus de

reprezentantul societății reclamante, l.A.C., a fost implicat într-o coliziune,

pe raza com. Vitănești, jud. Teleorman, coliziune în urma căreia a rezultat

avarierea vehiculului, dar și a celuilalt autoturism implicat în accident.

Accidentul s-a produs pe sensul de mers al celuilalt autovehicul, în urma

efectuării unei manevre de depășire, de către autoturismul reclamantei, a altor

vehicule aflate în fața sa, pe același sens de mers, nemaifiind posibilă

încadrarea pe sensul de mers propriu. în urma impactului nu s-au înregistrat

vătămări corporale, iar la locul accidentului rutier s-a prezentat un echipaj

al poliției.

S-a întocmit Dosarul de daune nr. A/54/2010/AG, în urma

constatărilor reprezentanților pârâtei cu privire la avariile produse prin

coliziune, însă prin adresele din 19 martie 2010 și din 31 martie 2010 s-a

comunicat reclamantei refuzul societății de asigurare privind plata despăgubirilor

susținându-se că avariile produse autovehiculului, nu provin din impactul

frontal cu autoturismul, dinamica accidentului fiind alta decât cea menționată

de reclamantă.

Instanța de fond a reținut, în raport de art. 6.19 din

Condițiile generale privind asigurarea de avarii a autovehiculelor, că pârâta

nu acordă despăgubiri în două cazuri: dacă cererea de despăgubiri este

frauduloasă ori are la bază acte și declarații false sau falsificate, sau dacă,

în legătură cu dauna avizată a fost declanșată o anchetă penală, până la

finalizarea acesteia, or în speță nu a fost invocată nici una dintre cele două

ipoteze.

S-a constatat, potrivit raportului de expertiză efectuat în

cauză, că valoarea lucrărilor de reparație necesare readucerii autoturismului

în stare normală de funcționare este de 212.348 lei (50.948,66 euro), iar

repararea autoturismului este o soluție acceptabilă din punct de vedere

economic, dauna suferită prin accidentul rutier de către autovehiculul,

neîncadrându-se în daună totală, procentual valoarea reparației fiind de 79,28%

din valoarea asigurată, iar valoarea pieselor necesare reparării fiind în sumă

de 178.890,26 lei (42.920, 95 euro), la care se adaugă valoarea manoperei de

reparație, în sumă de 33.458,69 lei (8.027,71 euro). Raportul de expertiză a

fost întocmit în condițiile art. 210 C. proc. civ., cu opinia diferită a

expertului consilier al societății pârâte, asupra punctului de vedere diferit

al acestuia fiind depusă o completare a expertizei.

Cu privire la cererea de plată a lipsei de folosință în

perioada 5 februarie 2010 - 23 iunie 2011, precum și a daunelor morale,

instanța a constatat că societatea pârâtă nu putea fi obligată la plata acestor

sume, deoarece în cauză a intervenit clauza de excludere reglementată de art.

6.7 din cap. 6 din Condițiile generale privind asigurarea de avarii a

autovehiculelor, potrivit căreia SC G.A. SA, nu acordă despăgubiri pentru

„pagubele indirecte produse prin întreruperea folosirii autovehiculelor, chiar

ca urmare a unei clauze cuprinse în asigurare". Așadar, toate pagubele

indirecte, în care se includ și cele pretinse de reclamantă nu sunt cuprinse în

contractul de asigurare și nu pot face obiectul despăgubirii pretinse de la

asigurător.

În temeiul art. 276 C. proc. civ., pârâta a fost obligată la

4.000 lei cheltuieli de judecată.

Ulterior, reclamanta a formulat cerere de îndreptare a

erorii materiale din dispozitivul sentinței, în sensul de a fi calculat corect

cuantumul cheltuielilor de judecată, stabilite în sarcina pârâtei,

susținându-se că acestea se compun din taxele de timbru și onorariul plătit

apărătorului, taxa de timbru în sumă de 5.788,74 lei neputând fi diminuată.

Prin încheierea din 29 septembrie 2011 a fost admisă cererea

și s-a dispus îndreptarea erorii materiale, în sensul că pârâta a fost obligată

să plătească reclamantei suma de 7.000 lei, în loc de 4.000 lei cheltuieli de

judecată, din care 5.788,74 lei taxă timbru, iar restul reprezentând onorariile

avocatului și expertului.

Sentința a fost apelată de ambele părți și prin Decizia

civilă nr. 18 din 9 martie 2012 pronunțată de Curtea de Apel Pitești a fost

admis apelul formulat de pârâtă și a fost schimbată sentința Tribunalului

Comercial Argeș, în sensul că a fost respinsă acțiunea. A fost respins ca

nefondat apelul formulat de reclamantă.

Decizia pronunțată de Curtea de Apel Pitești a fost recurată

de către reclamantă, iar prin Decizia nr. 395 din 5 februarie 2013 pronunțată

de Înalta Curte de Casație și Justiție a fost admis recursul, a fost casată

decizia și a fost trimisă cauza spre rejudecare la aceeași instanță.

Instanța supremă a constatat că instanța de apel a stabilit

existența unei stări de fapt în contradicție cu cea reținută de tribunal, fără

a argumenta suficient motivele care au condus la această concluzie; nu a luat

în considerare la stabilirea situației de fapt concluziile expertizei tehnice

auto dispuse de prima instanță, pe care nu Ie-a înlăturat motivat, însă a dat

prioritate unei expertize extrajudiciare contestată de reclamantă;

Neindicând considerentele de fapt și de drept în temeiul

cărora și-a format convingerea, instanța de apel a încălcat dispozițiile art. 261

alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., fiind incidente prevederile art. 304 pct. 7 C.

proc. civ.

A apreciat Înalta Curte că instanța de apel trebuia să

verifice stabilirea situației de fapt și aplicarea legii de către prima

instanță și, în măsura în care nu era lămurită cu privire la situația de fapt

stabilită prin expertiza tehnică auto dispusă de tribunal, trebuia să refacă

sau să completeze probatoriul administrat de prima instanță.

Concluzia Înaltei Curți a fost aceea că, neadministrând

o nouă expertiză tehnică auto care să stabilească situația de fapt în funcție

de care să fie verificate clauzele contractului de asigurare, instanța de apel

nu a cercetat fondul cauzei, astfel că în speță sunt incidente dispozițiile art.

312 alin. (3) și (5) C. proc. civ.

Pentru aceste considerente a admis recursul, a casat

decizia curții de apel și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe în

vederea efectuării unei noi expertize tehnice auto pentru clarificarea

situației de fapt, urmând ca în funcție de situația de fapt astfel stabilită să

verifice aplicarea și respectarea clauzelor contractului de asigurare.

Prin Decizia civilă nr. 319 din 20 mai 2014 Curtea de

Apel Pitești, secția I civilă, a admis apelul formulat de reclamanta SC C.I.R.

SRL, împotriva sentinței comerciale nr. 11007/C din 30 iunie 2011 pronunțată de

Tribunalul Comercial Argeș în Dosarul nr. 794/1259/2010.

A schimbat în parte sentința, în sensul că a obligat

pârâtă să plătească reclamantei și suma de 28.252 euro reprezentând lipsa de

folosință a autoturismului, precum și suma de 14.438 lei reprezentând diferență

cheltuieli de judecată în fond.

A menținut în rest sentința.

A respins apelul formulat de pârâta SC G.A. SA, împotriva

aceleiași sentințe.

A obligat pe apelanta-pârâtă la 17.375,78 lei cheltuieli de

judecată către apelanta-reclamantă.

A obligat pe apelanta-pârâtă să plătească în contul

celor trei experți, P.D., V.M. și Z.G., diferența de onorariu, respectiv câte

450 lei pentru fiecare dintre aceștia.

Pentru a pronunța această soluție, instanța de apel a

reținut, în esență, următoarele:

Instanța de fond a apreciat că pct. 6.7 din contractul de

asigurare exclude de la asigurare despăgubirile pretinse cu titlu de lipsă de

folosință a autoturismului, concluzie pe care instanța de apel o apreciază ca

fiind greșită.

S-a reținut că refuzul de plată a reparațiilor

autovehiculului este nejustificat. Motivul invocat de societatea de asigurări

este acela că din corelarea dinamicii declarate de autorul accidentului și a

avariilor constatate la cele două autoturisme rezultă o totală neconcordanță

între avarii, ceea ce conduce la concluzia că între cele două autoturisme nu

s-a produs evenimentul rutier de genul celui declarat. Concluzia s-a bazat pe o

expertiză tehnică extrajudiciară întocmită de către societatea de asigurări.

Instanța a constatat în primul rând că asigurătorul a

încălcat dispozițiile art. 9.1 din contractul de asigurare, potrivit căruia

constatarea și evaluarea pagubelor se poate face inclusiv prin experți dacă se

convine în acest mod de către cele două părți. în speță, însă, inițiativa

efectuării unei expertize tehnice a aparținut exclusiv societății de asigurare,

iar lucrarea a fost întocmită fără înștiințarea asiguratului, care nu a avut

posibilitatea să își expună punctul de vedere. Această expertiză tehnică

extrajudiciară este contrazisă de expertiza tehnică auto efectuată de instanța

de apel în rejudecare. Concluziile acestei lucrări sunt în sensul că avariile

produse autovehiculului proprietatea reclamantei au rezultat din evenimentul rutier

produs la 8 ianuarie 2010, cei trei experți numiți de instanță arătând pe larg

care a fost dinamica producerii accidentului rutier. Au reținut experții că la

data și ora producerii accidentului, autoturismul, condus de l.A.C., deplasându-se

pe drumul E70 pe raza localității Vitanești, județul Teleorman, s-a angajat

fără să se asigure în depășirea unui vehicul ce transporta muncitori și a

surprins circulând regulamentar pe sensul său de mers autoturismul condus de

numitul A.S.I. În momentul în care pentru cei doi conducători auto s-a conturat

starea unui impact iminent, conducătorul autoturismului a manevrat volanul spre

dreapta, spre axul drumului pentru a reintra pe sensul său de mers, în timp ce

conducătorul autoturismului a deplasat în mod inexplicabil autoturismul spre

stânga, spre axul drumului, spre traiectoria autoturismului. Aceste manevre

s-au soldat cu un impact violent între zona frontală stânga pentru autoturism,

respectiv zona laterală dreapta față pentru autoturism, urmare a unei mișcări

de rototranslație în sens orar pentru autoturism, respectiv invers orar pentru

autoturism. Avariile produse autoturismului asigurat au fost preluate de

experți din nota de constatare a avariilor întocmită la 12 ianuarie 2010 de

inspectorul de daună al firmei de asigurări. Producerea acestui eveniment

rutier este confirmată și de adresa din 9 aprilie 2010 emisă de I.P.J.

Teleorman - Postul de Poliție Vitănești, din care reiese că în data de 8

ianuarie 2010 s-a produs pe raza com. Vitănești, județul Teleorman, un accident

de circulație soldat cu daune materiale, în care au fost implicate două

autoturisme; lucrătorii corpului de poliție Vitănești s-au deplasat la fața

locului și cu ajutorul unui tractor au scos în afara părții carosabile cele

două autoturisme implicate în accident.

Având în vedere constatările celor trei experți, ce se

coroborează cu adresa emisă de organele de poliție, instanța de apel a

concluzionat că avariile la autoturismul proprietatea reclamantei, au fost

produse în evenimentul rutier din data de 8 ianuarie 2010, situație față de

care apare ca nejustificat refuzul societății de asigurare de a plăti

contravaloarea reparațiilor. Refuzul pârâtei de a acorda despăgubiri nu se

încadrează în dispozițiile art. 6.15 din contractul de asigurare, întrucât nu

se poate aprecia că cererea de despăgubire ar fi una frauduloasă sau ar avea la

bază acte și declarații false.

S-a reținut că, dat fiind refuzul abuziv al pârâtei de

a achita contravaloarea reparațiilor, rezultă că după data de 5 februarie 2010

reclamanta este îndreptățită să obțină contravaloarea lipsei de folosință,

care, potrivit expertizei, se ridică la suma de 28.252 euro pentru perioada 5

februarie 2010 și până la data întocmirii expertizei.

Curtea a apreciat că, daunele morale nu intră sub incidența

art. 6.7 din contractul de asigurare, ci pot fi solicitate în condițiile

dreptului comun, însă în speță nu sunt întrunite condițiile răspunderii civile

delictuale, întrucât nu s-a dovedit producerea unui prejudiciu moral pentru

reclamantă. Tribunalul a obligat-o pe pârâtă să plătească reclamantei prețul

reparație autoturismului în sumă de 50.948,66 euro sau contravaloarea în lei la

cursul oficial B.N.R. de la data efectuării plății, dispoziție pe care Curtea a

apreciat-o ca fiind corectă.

S-a reținut că în însăși polița de asigurare suma

asigurată a fost trecută în valută, nu în lei, iar obligația dispusă de

instanță este oricum alternativă, pârâta putând alege varianta plății sumei în

lei și în mod corect a fost avut în vedere cursul euro la data plății efective

a acestei sume, întrucât reparația prejudiciului material trebuie să fie

integrală și numai în acest mod se poate realiza. Plata despăgubirilor la un

alt curs decât cel de la data efectuării plății ar produce o îmbogățire fără

justă cauză în patrimoniul uneia din părți.

Cheltuielile de judecată în dosarul de fond s-au ridicat la

suma de 8.538 lei taxă timbru, 11.900 lei onorariu avocat și 1.000 lei onorariu

expert, în total suma de 21.438 lei, din care instanța a acordat 7.000 lei,

ceea ce înseamnă că pârâta trebuia obligată și la diferența de 14.438 lei.

Dat fiind că motivul reducerii onorariului de avocat și de

expert a fost acela al încuviințării în parte a acțiunii, iar nu a aplicării

dispozițiilor art. 274 alin. (3) C. proc. civ. (ce permit micșorarea

onorariului de avocat în raport cu valoarea pricinii sau munca îndeplinită de

avocat), Curtea a apreciat că nu se mai impune analizarea motivului de apel sub

acest aspect. Curtea a apreciat că nu se impune micșorarea onorariului de

avocat în fond.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâta SC

G.A. SA solicitând admiterea recursului și modificarea deciziei recurate în

sensul înlăturării obligației SC G.A. SA de a plăti reclamantei-intimate suma

de 28.252 euro cu titlu de lipsă de folosință.

De asemenea a solicitat modificarea deciziei în sensul

acordării reclamantei-intimate a cheltuielilor de judecată ce corespund sumelor

ce vor reprezenta obligația finală de plata a SC G.A. SA și a cheltuielilor de

judecată ce vor fi efectuate în recurs.

Referitor la obligarea SC G.A. SA la plata

contravalorii lipsei de folosință a autoturismului începând cu data de 5

februarie 2010 s-a solicitat să se constate că argumentația pe acest aspect a

Curții de Apel Pitești din cuprinsul Deciziei nr. 319 din 13 mai 2014 nu are

temei legal, motiv de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 din Vechiul C. proc.

civ., nu conține motivele pe care se întemeiază, incident fiind art. 304 pct. 7

din Vechiul C. proc. civ. și schimbă natura și înțelesul lămurit și vădit

neîndoielnic al articolului 6.7 din contractul de asigurare, contract care

reprezintă „legea părților, motiv prevăzut de art. 304 pct. 8 din Vechiul C.

proc. civ.

În dezvoltarea în fapt a recursului s-au susținut în

esență, următoarele:

- În contractul de asigurare ce face obiectul cauzei de

față nu există nicio clauză care să stabilească că partea poate solicita lipsa

de folosință, mai mult chiar se arată, în mod expres în cuprinsul art. 6.7 din

condițiile de asigurare că nu se pot cere în temeiul respectivului contract

daune pentru lipsa de folosință.

- Fiind vorba de o interpretare a clauzelor

contractuale Curtea de Apel Pitești ar fi trebuit să arate ce anume a format

convingerea evidențiată în considerente, referitor la art. 6.7 din condițiile

de asigurare.

- Cu privire la natura actului juridic s-a susținut că

ceea ce ține de natura contractului de asigurare este acordarea de despăgubiri

pentru avariile suferite de autovehiculul asigurat. Nu ține de natura

contractului de asigurare acordarea de despăgubiri pentru prejudiciile suferite

de asigurat ca urmare a faptului că prin decizia proprie a ales să nu își

repare vehiculul suferind astfel un prejudiciu prin lipsa de folosință a

vehiculului.

- Cu privire la înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic

al actului juridic s-a susținut că, concluzia pe care instanța de apel o deduce

din interpretarea art. 6.7. este în contradicție absolută cu înțelesul vădit

neîndoielnic al actului juridic așa cum acesta rezultă din cuprinsul art. 1.1

din aceleași condiții de asigurare. Condiția dedusă de instanță cum că lipsa de

folosință se acordă până la momentul reparării vehiculului apare ruptă din context

și nu se coroborează cu alte prevederi din contract, iar în cazul daunelor

totale apare ca fiind inaplicabilă.

- Intimata-reclamată nu a făcut dovada lipsei de

folosință. Dovada lipsei de folosință se poate face doar prin înscrisuri -

contract de închiriere, bonuri fiscale privind carburantul folosit sau

deplasarea printr-un alt mijloc de transport, etc. Existența unei oferte privind

închirierea nu dovedește lipsa de folosință. Mai mult, calculul lipsei de

folosință efectuat de către experți nu suplinește sarcina ce-i revenea

reclamantei-intimate de a face proba prejudiciului suferit cu titlu de lipsă de

folosință. Aceste împrejurări se încadrează în motivul de recurs prevăzut de art.

304 pct. 9 în sensul că instanța a aplicat, greșit prevederile din vechiul C.

civ. referitoare la probațiune, art. 1169 și următoarele C. civ.

- În ceea ce privește obligarea societății la plata

sumei de 1.350 lei reprezentând diferența de onorariu, s-a susținut ca

societatea a achitat această sumă anterior rămânerii în pronunțare, prin urmare

decizia Curții de Apel Pitești trebuie modificată și sub acest aspect.

Intimata-reclamantă SC C.I.R. SRL a formulat întâmpinare prin

care a invocat excepția nulității recursului și pe fond a solicitat respingerea

recursului ca nefondat.

Recursul este nefondat.

Din examinarea motivelor de recurs prin prisma dispozițiilor

legale incidente cauzei se apreciază că instanța de apel a pronunțat o hotărâre

legală și temeinică care nu poate fi reformată prin recursul declarat de

pârâtă.

Motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc.

civ. poate fi invocat în situația când hotărârea nu cuprinde motivele pe care

se sprijină sau cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii.

Analizând considerentele deciziei atacate Înalta Curte

constată că hotărârea cuprinde motivele de fapt și de drept care au format

convingerea instanței, precum și argumentele pentru care au fost înlăturate

cererile părților. Faptul că motivarea instanței nu concordă cu argumentele

invocate de recurentă nu este de natură a susține ipotezele legale avute în

vedere de acest text de lege.

Instanța de apel a analizat probele administrate, a stabilit

împrejurările de fapt și de drept esențiale în cauză, inclusiv cele referitoare

la prevederile art. 6.7 din condițiile de asigurare, în vederea pronunțării

unei hotărâri legale și temeinice, motivarea respectând prevederile art. 261 alin.

(1) pct. 7 C. proc. civ. și, permițând exercitarea controlului judiciar.

Instanța este îndreptățită să grupeze diferitele

argumente și să răspundă la motivele de apel și printr-un considerent comun,

nefiind îngrădit dreptul recurentei la un proces echitabil.

Înalta Curte constată că, criticile formulate de

recurenta-pârâtă încadrate în prevederile art. 304 pct. 8 C. proc. civ., se

referă, în fapt la lipsa temeiului legal și la greșita aplicare și interpretare

a clauzelor contractuale, contract, care în baza art. 969 C. civ. - 1864,

reprezintă legea părților, astfel încât aceste critici vor fi analizate din

perspectiva prevederilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Instanța de apel a făcut o corectă aplicare și interpretare a

dispozițiilor art. 969 și urm C. civ. - 1864 prin raportare la clauzele

contractului de asigurare încheiat între părți (art. 6.7, art. 6.15, art. 1, art.

1.2, art. 9.1, art. 9.2).

În mod legal s-a pronunțat instanța de apel în ce privește

admisibilitatea capătului de cerere privind despăgubirile pentru lipsa de

folosință a autovehiculului societății reclamante, avariat în accidentul de

circulație produs la data de 8 ianuarie 2010, apreciind din interpretarea

coroborată a clauzelor contractuale că, art. 6.7 din contractul de asigurare

trebuie interpretat în sensul că sunt excluse de la asigurare pagubele

rezultând din întreruperea folosirii autovehiculului până la momentul reparării

sale, însă numai cu condiția ca repararea să se facă la termenele stabilite în

contract.

În cauză raportat la starea de fapt stabilită s-a

constatat că refuzul de plată a reparațiilor autovehiculului a fost

nejustificat și ca urmare a nerespectării termenelor prevăzute de art. 9.1 și

9.2 din contractul de asigurare, imposibilitatea folosirii de către reclamantă

a autovehiculului este imputabilă pârâtei.

Instanța de apel a aplicat și interpretat corect

prevederile art. 6.15 din contractul de asigurare reținând în raport de probele

administrate în cauză, că nu sunt incidente prevederile art. 6.15 din contract,

întrucât avariile produse autovehiculului proprietatea reclamantei rezultă din

evenimentul rutier produs la 8 ianuarie 2010, astfel că nu se poate aprecia că

cererea de despăgubiri ar fi una frauduloasă sau ar avea la bază acte și

declarații false și față de această situație apare ca nejustificat refuzul

societății de asigurare de a plăti contravaloarea reparațiilor.

Ca atare reclamanta este îndreptățită să obțină

contravaloarea lipsei de folosință în condițiile neîndeplinirii de către

asigurător a obligației de plată în termenele prevăzute de art. 9.1, art. 9.2

din Contractul de asigurare a despăgubirilor solicitate în urma producerii

evenimentului asigurat, în temeiul art. 1082 C. civ., art. 1084 C. civ.

Instanța de apel a aplicat corect prevederile art. 1169

C. civ. și urm. C. civ., probele fiind administrate cu respectarea

dispozițiilor procedurale, îndestulătoare pentru stabilirea împrejurărilor de

fapt și de drept cu privire la lipsa de folosință a autovehiculului.

Modul de apreciere a situației de fapt referitoare la contravaloarea

lipsei de folosință se circumscrie aspectelor de netemeinicie și nu de

nelegalitate a hotărârii atacate încât criticile invocate nu vor putea face

obiectul analizei în recurs.

Critica privind achitarea diferenței de onorariu de 1350 lei,

nu se circumscrie motivelor de nelegalitate, ci de netemeinicie, ale hotărârii

pronunțate, încât nu poate fi cenzurată în calea de atac a recursului în

condițiile abrogării dispozițiilor art. 304 pct. 10 și 11 din Vechiul C. proc.

civ.

Pentru considerentele expuse în temeiul art. 312 C.

proc. civ. urmează a se respinge recursul pârâtei, ca nefondat.

Față de prevederile art. 274 C. proc. civ., se va obliga

recurenta la plata sumei de 4.500 lei cheltuieli de judecată către intimata SC

C.I.R. SRL Pitești.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge

ca nefondat recursul declarat de pârâta SC G.A. SA București împotriva Deciziei

civile nr. 319 din 20 mai 2014, pronunțată de Curtea de Apel Pitești, secția I civilă.

Obligă

recurenta la plata sumei de 4.500 lei cheltuieli de judecată către intimata SC

C.I.R. SRL Pitești.

Irevocabilă.

Pronunțată,

în ședința publică, astăzi, 4 decembrie 2014.