ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3202/2013

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3202/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)

Asupra recursului de

față;

Din examinarea

actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată în data de 2 august

2011 la Tribunalul București, secția a VI-a comercială, reclamanta SC

E.L.F.S.I. SA a chemat în judecată pârâta SC U.A. SA, solicitând ca prin

hotărârea ce se va pronunța să fie obligată aceasta la plata despăgubirii în

sumă de 215.227 RON.

Prin Sentința civilă

nr. 2699 pronunțată la 2 martie 2012 în Dosarul nr. 55604/3/2011 Tribunalul

București, secția a VI-a civilă, a admis cererea de chemare în judecată,

obligând pârâta la plata către reclamantă a sumei de 215.227 RON, cu titlu de

despăgubiri și a sumei de 5.920,64 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunța

această sentință civilă tribunalul a reținut că litigiului îi sunt aplicabile

prevederile Legii nr. 136/1995 în forma în vigoare anterior datei de 1

octombrie 2011, deoarece cauza cererii de chemare în judecată o constituie un

contract de asigurare și un risc produs anterior datei de 1 octombrie 2011.

Art. 24 din Legea nr.

136/1995 instituie obligația asigurătorului de bunuri de a plăti o despăgubire,

beneficiarului asigurării, în cazul producerii riscului asigurat.

Conform art. 27 alin.

(2) din Legea nr. 136/1995, valoarea despăgubirii nu poate depăși valoarea

bunului din momentul producerii riscului asigurat, cuantumul pagubei și suma asigurată.

Art. 19 alin. (2) din

Legea nr. 136/1995 prevede dreptul asigurătorului de a refuza plata

indemnizației de asigurare în cazul în care nu a putut determina cauza

producerii evenimentului asigurat și întinderea pagubei întrucât asiguratul nu

i-a comunicat producerea riscului asigurat în termenul prevăzut în contract.

Întrucât asigurarea

unui autoturism pentru avarii este o asigurare facultativă, condițiile

contractului sunt stabilite prin manifestarea de voință a părților

contractante. Față de prevederile art. 2 din Legea nr. 136/1995, părțile pot

conveni și alte situații în care asigurătorul nu datorează despăgubirea pentru

dauna produsă. Sunt astfel de situații și cele indicate la pct. 8.1, 8.3 și 8.4

din condițiile generale privind asigurarea de avarii și furt a autovehiculelor,

de care se prevalează pârâta U. pentru a solicita respingerea cererii de

chemare în judecată.

S-a reținut că

păstrarea autoturismului de către reclamantă în exteriorul incintei punctului

de lucru nu constituie o conduită contrară obligației asumate, conform art. 8.1

din condițiile generale. Nu numai că în condițiile generale nu s-a prevăzut

expres obligația asiguratului de a păstra autoturismul în zone închise dar

atâta timp cât siguranța și ordinea publică sunt garantate de stat iar în zona

în care se afla parcat autoturismul nu existau circumstanțe speciale care să

impună asiguratului un spor de prudență în asigurarea pazei, nu se poate

considera că asiguratul ar fi avut obligația ca acționând cu diligenta cerută

unui profesionist, să ia mai multe măsuri decât cele firești și previzibile

pentru a asigura paza bunului său. Omisiunea reclamantei de a înștiința

asigurătorul despre încetarea efectelor contractului de leasing încheiat cu SC

H.C. SRL nu constituie o încălcare a clauzelor prevăzute la art. 8.3 și 8.4 din

condițiile generale. Instanța a reținut că o astfel de obligație nu se

încadrează în enumerarea limitativă a modificărilor ce trebuie aduse la

cunoștința asigurătorului prevăzute la art. 8.4 din condițiile generale iar în

contractul de asigurare nu au fost menționate circumstanțe speciale referitoare

la risc. În absența unor prevederi exprese referitoare la risc, indicate în

poliță, art. 8.3 din condițiile generale nu este incident, câtă vreme aceasta

se referă doar la schimbarea acelor circumstanțe privind riscul ce au fost

declarate de asigurat la momentul încheierii asigurării. Art. 8.3 din

condițiile generale, dă dreptului asigurătorului numai să facă propuneri

asiguratului în vederea modificării clauzelor contractului de asigurare, în

conformitate cu noile circumstanțe privind riscul sau să denunțe unilateral

acest contract, nu și să refuze plata despăgubirii. Neconcordanțele dintre

declarațiile reprezentantului reclamantei date cu privire la ora producerii

evenimentului cauzator de prejudicii nu fac parte din categoria celor de care

asigurătorul ar putea să se prevaleze pentru a refuza plata despăgubirii.

Neconcordanțele vizează exclusiv ora producerii evenimentului cauzator de

prejudicii iar diferențele semnalate sunt mici. De altfel ora producerii

evenimentului cauzator de prejudicii nu constituie un element care să poată

fundamenta concluzia asigurătorului cu privire la producerea riscului asigurat

și nici nu ar fi putut fi cunoscute direct de reprezentantul reclamantei, câtă

vreme nu s-a susținut și probat că acesta ar fi fost un martor direct la

producerea evenimentului asigurat. Pârâta nu a probat existența vreunuia din

cazurile prevăzute în contract, de care s-a prevalat pentru a se respinge

cererea reclamantei de plată a despăgubirii.

Prin cererea de

chemare în judecată reclamanta a pretins despăgubiri egale cu suma asigurată,

respectiv - 215 227 RON, întrucât prin întâmpinare pârâta nu a contestat

cuantumul despăgubirilor pretinse de reclamantă iar, conform devizului întocmit

de SC P.A.M. SRL cuantumul pagubei, respectiv valoarea reparațiilor necesare

pentru aducerea autoturismului în starea de dinaintea producerii evenimentului

asigurat, este de 290.893,11 RON (TVA inclus), deci superior valorii sumei

asigurate, instanța a obligat pârâta să achite reclamantei suma de 215.227 RON

cu titlu de despăgubiri.

În baza art. 274 C.

proc. civ., tribunalul a obligat pârâta să plătească reclamantei suma de

5.920,54 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând taxa judiciară

de timbru și timbrul judiciar achitate pentru soluționarea cauzei în primă

instanță.

Împotriva acestei

sentințe civile pârâta SC U.A. SA a formulat apel, solicitând schimbarea în tot

a hotărârii atacate în sensul respingerii acțiunii, ca neîntemeiată, cu

cheltuieli de judecată.

Prin Decizia civilă

nr. 344 din 20 septembrie 2012 Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă a

respins apelul declarat de apelanta-pârâtă SC U.A. SA. A obligat apelanta la

plata către intimată a sumei de 12.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Pentru a hotărî

astfel instanța de apel a reținut că pârâta a solicitat la judecata în primă

instanță, la termenul de la 10 ianuarie 2012, încuviințarea administrării

probei cu înscrisuri constând în punctul de vedere al dealer-ului, dar nici

nota de probatorii, nici solicitarea verbală formulată în ședință publică nu au

fost însoțite de argumentarea scopului probatoriu concret, astfel că în mod

întemeiat tribunalul a respins această probă pentru motivul că nu se încadrează

în niciuna dintre tezele probatorii susținute de pârâtă prin întâmpinare.

Reclamanta nu avea, potrivit art. 8.3 și 8.4 din Condițiile generale, obligația

de a înștiința pe asigurătorul pârât și în legătură cu încetarea contractului

de leasing și preluarea autoturismului de la utilizator, o astfel de obligație

neregăsindu-se în enumerarea limitativă a modificărilor despre care

asigurătorul trebuie să fie înștiințat. Din polița de asigurare prezintă

relevanță menționarea reclamantei în calitate de asigurat, iar nu a

utilizatorului, cu atât mai mult cu cât în contractul de asigurare nu s-au

reținut circumstanțe speciale referitoare la preluarea riscului în raport cu

utilizatorul și, oricum, astfel de clauze nu sunt în măsură să susțină

neacordarea despăgubirii.

S-a apreciat că prin

parcarea autoturismului în afara unei incinte închise nu s-a încălcat vreo

obligație asumată prin contract de către reclamantă, din moment ce nu se

regăsește în polița de asigurare și condițiile generale o astfel de obligație.

Nu s-a dovedit, nici că reclamanta ar fi trebuit să ia măsuri preventive

deosebite în raport cu caracteristicile locului de parcare și nici că s-ar fi

îndepărtat cu rea-voință autoturismul din zona de operare a sistemului de

supraveghere video, iar în ceea ce privește lipsa unei decizii a conducerii

reclamantului în legătură cu rămânerea autoturismului în posesia societății,

acest aspect nu prezintă relevanță sub aspectul obligației pârâtei de plată a

despăgubirii.

Împotriva acestei

decizii a declarat recurs pârâta SC U.A. SA invocând motivele de nelegalitate

prevăzute de art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ. în temeiul cărora a solicitat

admiterea recursului, casarea hotărârii și trimiterea cauzei spre rejudecare.

În dezvoltarea în

fapt a recursului, recurenta a susținut, în esență, următoarele:

Prin respingerea

probelor solicitate de recurentă spre a fi administrate, instanța a încălcat

dreptul la apărare.

adresa solicitată în cadrul probei cu înscrisuri, respectiv adresa către

dealer-ul SC P.A.M. SRL, instanța de apel a reținut că în mod întemeiat

instanța de fond a respins administrarea acestei adrese întrucât recurenta nu a

argumentat "scopul probatoriu concret". Teza probatorie a acestei

solicitări era tocmai confirmarea faptului că evenimentul nu s-a putut produce

în condițiile în care a fost declarat.

tehnică auto, era necesară și utilă cauzei întrucât doar prin administrarea

acestei probe s-ar fi putut demonstra modul în care s-a produs evenimentul,

dacă s-ar fi putut produce în condițiile declarate, s-ar fi identificat

elementele de caroserie avariate, și s-ar fi putut stabili soluția tehnică de

înlocuire sau reparare a reperelor avariate, mai precis întinderea pagubei.

- în mod greșit

instanța a interpretat contractul de asigurare și a apreciat că nu au fost

încălcate dispozițiile art. 8.3 și 8.4 din contract.

Societății recurente

nu i s-a adus la cunoștință că la data de 29 octombrie 2010 contractul de

leasing a fost reziliat. Recurenta nu a avut informații despre faptul că bunul

asigurat nu mai avea utilizator, cel care era obligat să întrețină bunul și

să-l protejeze și nu a avut cunoștință de faptul că autoturismul a fost predat

de către utilizator și nici de starea în care acesta se afla la momentul

predării, întrucât nu exista niciun fel de proces-verbal de predare al mașinii

în care să se specifice data și starea în care acesta a fost preluat. Nu exista

depus la dosarul cauzei niciun fel de înscris prin care recurenta să fi fost

înștiințată, de schimbarea utilizatorului.

- în mod greșit

instanțele au interpretat aspectul referitor la parcarea autoturismului,

întrucât parcarea autoturismelor în exteriorul incintei închise a punctului de

lucru de care dispune E.L.I. SA, reprezintă tot o nerespectare a condițiilor

contractuale. Nu există nicio decizie a Consiliului de Administrație al

intimatei-reclamante prin care să se fi hotărât ca autoturismul să rămână în

patrimoniul societății de leasing. În aceste condiții autoturismul ar fi

trebuit să rămână în parcul auto al societății de leasing până la găsirea unui

alt utilizator, iar în situația în care autoturismul era folosit de societatea

de leasing, cu atât mai mult aceasta ar fi trebuit să se comporte ca un bun

proprietar.

Intimata SC

E.L.F.S.I. SA a formulat întâmpinare solicitând respingerea recursului ca

nefondat, cu cheltuieli de judecată.

Recursul este

nefondat.

Din examinarea

motivelor de recurs prin prisma dispozițiilor legale incidente cauzei se

apreciază că instanța de apel a pronunțat o hotărâre legală și temeinică care

nu poate fi reformată prin recursul declarat de pârâtă.

Art. 304 pct. 8 C.

proc. civ. reglementează situația când instanța, interpretând greșit actul

dedus judecății, a schimbat natura ori înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic

al acestuia.

Înalta Curte reține

că acest motiv de recurs a fost formulat formal dezvoltarea în fapt nepermițând

încadrarea în motivul de recurs invocat.

Instanțele de fond și

de apel au reținut corect raporturile juridice existente între părți, fiind

respectat principiul înscris în art. 969 C. civ., iar prin producerea riscului

asigurat, în cauză nu s-au creat alte raporturi juridice decât cele convenite

de părți prin încheierea contractului de asigurare.

Înalta Curte urmează

a înlătura și cel de-al doilea motiv de recurs formulat, întemeiat în drept pe

prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Problema admiterii

sau neadmiterii unei probe este o chestiune de apreciere a mijloacelor de

probă, care nu poate fi invocată pe calea recursului. De altfel soluția

instanțelor de fond și de apel este motivată în ceea ce privește respingerea

probelor.

Întrucât, în speță,

instanța de apel și-a format convingerea în baza probelor administrate de prima

instanță, și având în vedere că motivează, totodată, de ce administrarea

probelor nu este necesară, în asemenea împrejurări, instanța de apel a făcut uz

de dreptul conferit de lege și n-a încălcat prin aceasta nicio dispoziție

legală și nici dreptul la apărare al părții. Instanța de apel a uzat de dreptul

de apreciere a mijloacelor de probă invocate în cauză când a înlăturat probele

cerute de către recurenta pârâtă.

Mai mult curtea de

apel a identificat și a făcut aplicarea la situația de fapt, stabilită cu

certitudine în cauză, a textelor normative incidente, coroborându-le cu probele

câștigate cauzei, aplicație obligatorie ce conferă suport legal soluției

pronunțate.

Este util a sublinia

că o astfel de decizie respectă exigențele art. 6 parag. 1 din Convenția

Europeană a Drepturilor Omului, Curtea Europeană, în jurisprudența sa, arătând

că dreptul la un proces echitabil, garantat de art. 6 parag. 1 din Convenție

include printre altele dreptul părților de a prezenta observațiile pe care le

consideră pertinente pentru cauza lor, întrucât Convenția nu are drept scop

garantarea unor drepturi teoretice sau iluzorii, ci drepturi concrete și

efective acest drept nu poate fi considerat efectiv decât dacă aceste

observații sunt în mod real "ascultate", adică în mod corect

examinate de către instanța sesizată.

Altfel spus, art. 6

implică, mai ales în sarcina "instanței" obligația de a proceda la un

examen efectiv al mijloacelor, argumentelor și al elementelor de probă ale

părților cel puțin pentru a le aprecia pertinența (Hotărârea Albina contra

României din 28 iulie 2005).

Or, în speță, așa cum

s-a arătat mai sus, hotărârea instanței de apel a fost motivată, sub toate

aspectele cu a căror analiză a fost legal învestită, inclusiv în aprecierea

probatoriului, instanța de apel examinând în mod real elementele esențiale care

i-au fost supuse și astfel, cererea de apel soluționată prin hotărâre, a fost

examinată în mod echitabil, pârâtei fiindu-i astfel, pe deplin respectat

dreptul la apărare și dreptul său la un proces echitabil garantat de art. 6

parag. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Instanța corect a

interpretat contractul de asigurare și a apreciat că nu au fost încălcate

dispozițiile art. 8.3 și 8.4 din contract.

În mod întemeiat s-a

reținut că omisiunea reclamantei de a înștiința asigurătorul despre încetarea

efectelor contractului de leasing și preluarea autoturismului de la utilizator

nu constituie o încălcare a clauzelor prevăzute de art. 8.3 și 8.4 din

condițiile generale și o astfel de obligație nu se încadrează în enumerarea

limitativă a modificărilor ce trebuie aduse la cunoștința asigurătorului

prevăzute la art. 8.4 din condițiile generale.

Art. 8.3 din

condițiile generale dă dreptul asigurătorului numai să facă propuneri

asiguratului în vederea modificării clauzelor contractului de asigurare în

conformitate cu noile circumstanțe privind riscul sau să denunțe unilateral

acest contract, nu și să refuze plata despăgubirii.

În mod întemeiat s-a

apreciat că prin parcarea autoturismului în afara unei incinte închise nu s-a

încălcat vreo obligație asumată prin contract de către reclamantă, din moment

ce nu se regăsește în polița de asigurare și condițiile generale o astfel de

obligație.

Celelalte critici

vizează aspecte referitoare la temeinicia deciziei recurate, ceea ce excede

analizei instanței de recurs. Situația de fapt stabilită de instanța de apel,

constituie o premisă care nu mai poate fi repusă în discuție în cadrul

controlului de legalitate exercitat pe calea recursului.

În concluzie,

instanța de apel în mod temeinic a reținut raportat la starea de fapt stabilită

că în cauză s-a făcut dovada riscului asigurat și că pârâta nu a probat

existența vreunuia din cazurile prevăzute în contract pentru a se respinge

cererea reclamantei de plată a despăgubirii.

Reținând culpa

procesuală a pârâtei în temeiul prevederilor art. 274 C. proc. civ. se va

obliga recurenta SC U.A. SA la plata sumei de 15.000 RON reprezentând

cheltuieli de judecată către reclamanta SC E.L.F.S.I. SA.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat

recursul declarat de pârâta SC U.A. SA București împotriva Deciziei civile nr.

344 din 20 septembrie 2012 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a

VI-a civilă.

Obligă pârâta SC U.A.

SA la plata sumei de 15.000 RON reprezentând cheltuieli de judecată către

reclamanta SC E.L.F.S.I. SA.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 10 octombrie 2013.

Procesat de GGC - CL