ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3202/2013

Asupra recursului de față; Din examinarea actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele: Prin cererea înregistrată în data de 2 august 2011 la Tribunalul București, secția a VI-a comercială, reclamanta SC E.L.F.S.I. SA a chemat în judecată pârâta SC U.A. SA, solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunța să fie obligată aceasta la plata despăgubirii în sumă de 215.227 RON. Prin Sentința civilă nr. 2699 pronunțată la 2 martie 2012 în Dosarul nr. 55604/3/2011 Tribunalul București, secția a VI-a civilă, a admis cererea de chemare în judecată, obligând pârâta la plata către reclamantă a sumei de 215.227 RON, cu titlu de despăgubiri și a sumei de 5.920,64 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunța această sentință civilă tribunalul a reținut că litigiului îi sunt aplicabile prevederile Legii nr. 136/1995 în forma în vigoare anterior datei de 1 octombrie 2011, deoarece cauza cererii de chemare în judecată o constituie un contract de asigurare și un risc produs anterior datei de 1 octombrie 2011. Art. 24 din Legea nr. 136/1995 instituie obligația asigurătorului de bunuri de a plăti o despăgubire, beneficiarului asigurării, în cazul producerii riscului asigurat. Conform art. 27 alin. (2) din Legea nr. 136/1995, valoarea despăgubirii nu poate depăși valoarea bunului din momentul producerii riscului asigurat, cuantumul pagubei și suma asigurată.

Art. 19 alin. (2) din Legea nr. 136/1995 prevede dreptul asigurătorului de a refuza plata indemnizației de asigurare în cazul în care nu a putut determina cauza producerii evenimentului asigurat și întinderea pagubei întrucât asiguratul nu i-a comunicat producerea riscului asigurat în termenul prevăzut în contract. Întrucât asigurarea unui autoturism pentru avarii este o asigurare facultativă, condițiile contractului sunt stabilite prin manifestarea de voință a părților contractante. Față de prevederile art. 2 din Legea nr. 136/1995, părțile pot conveni și alte situații în care asigurătorul nu datorează despăgubirea pentru dauna produsă. Sunt astfel de situații și cele indicate la pct. 8.1, 8.3 și 8.4 din condițiile generale privind asigurarea de avarii și furt a autovehiculelor, de care se prevalează pârâta U. pentru a solicita respingerea cererii de chemare în judecată.

S-a reținut că păstrarea autoturismului de către reclamantă în exteriorul incintei punctului de lucru nu constituie o conduită contrară obligației asumate, conform art. 8.1 din condițiile generale. Nu numai că în condițiile generale nu s-a prevăzut expres obligația asiguratului de a păstra autoturismul în zone închise dar atâta timp cât siguranța și ordinea publică sunt garantate de stat iar în zona în care se afla parcat autoturismul nu existau circumstanțe speciale care să impună asiguratului un spor de prudență în asigurarea pazei, nu se poate considera că asiguratul ar fi avut obligația ca acționând cu diligenta cerută unui profesionist, să ia mai multe măsuri decât cele firești și previzibile pentru a asigura paza bunului său.

Omisiunea reclamantei de a înștiința asigurătorul despre încetarea efectelor contractului de leasing încheiat cu SC H.C. SRL nu constituie o încălcare a clauzelor prevăzute la art. 8.3 și 8.4 din condițiile generale. Instanța a reținut că o astfel de obligație nu se încadrează în enumerarea limitativă a modificărilor ce trebuie aduse la cunoștința asigurătorului prevăzute la art. 8.4 din condițiile generale iar în contractul de asigurare nu au fost menționate circumstanțe speciale referitoare la risc. În absența unor prevederi exprese referitoare la risc, indicate în poliță, art. 8.3 din condițiile generale nu este incident, câtă vreme aceasta se referă doar la schimbarea acelor circumstanțe privind riscul ce au fost declarate de asigurat la momentul încheierii asigurării.

Art. 8.3 din condițiile generale, dă dreptului asigurătorului numai să facă propuneri asiguratului în vederea modificării clauzelor contractului de asigurare, în conformitate cu noile circumstanțe privind riscul sau să denunțe unilateral acest contract, nu și să refuze plata despăgubirii. Neconcordanțele dintre declarațiile reprezentantului reclamantei date cu privire la ora producerii evenimentului cauzator de prejudicii nu fac parte din categoria celor de care asigurătorul ar putea să se prevaleze pentru a refuza plata despăgubirii. Neconcordanțele vizează exclusiv ora producerii evenimentului cauzator de prejudicii iar diferențele semnalate sunt mici.

De altfel ora producerii evenimentului cauzator de prejudicii nu constituie un element care să poată fundamenta concluzia asigurătorului cu privire la producerea riscului asigurat și nici nu ar fi putut fi cunoscute direct de reprezentantul reclamantei, câtă vreme nu s-a susținut și probat că acesta ar fi fost un martor direct la producerea evenimentului asigurat. Pârâta nu a probat existența vreunuia din cazurile prevăzute în contract, de care s-a prevalat pentru a se respinge cererea reclamantei de plată a despăgubirii. Prin cererea de chemare în judecată reclamanta a pretins despăgubiri egale cu suma asigurată, respectiv - 215 227 RON, întrucât prin întâmpinare pârâta nu a contestat cuantumul despăgubirilor pretinse de reclamantă iar, conform devizului întocmit de SC P.A.M.

SRL cuantumul pagubei, respectiv valoarea reparațiilor necesare pentru aducerea autoturismului în starea de dinaintea producerii evenimentului asigurat, este de 290.893,11 RON (TVA inclus), deci superior valorii sumei asigurate, instanța a obligat pârâta să achite reclamantei suma de 215.227 RON cu titlu de despăgubiri. În baza art. 274 C. proc. civ., tribunalul a obligat pârâta să plătească reclamantei suma de 5.920,54 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând taxa judiciară de timbru și timbrul judiciar achitate pentru soluționarea cauzei în primă instanță. Împotriva acestei sentințe civile pârâta SC U.A. SA a formulat apel, solicitând schimbarea în tot a hotărârii atacate în sensul respingerii acțiunii, ca neîntemeiată, cu cheltuieli de judecată.

Prin Decizia civilă nr. 344 din 20 septembrie 2012 Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă a respins apelul declarat de apelanta-pârâtă SC U.A. SA. A obligat apelanta la plata către intimată a sumei de 12.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată. Pentru a hotărî astfel instanța de apel a reținut că pârâta a solicitat la judecata în primă instanță, la termenul de la 10 ianuarie 2012, încuviințarea administrării probei cu înscrisuri constând în punctul de vedere al dealer-ului, dar nici nota de probatorii, nici solicitarea verbală formulată în ședință publică nu au fost însoțite de argumentarea scopului probatoriu concret, astfel că în mod întemeiat tribunalul a respins această probă pentru motivul că nu se încadrează în niciuna dintre tezele probatorii susținute de pârâtă prin întâmpinare.

Reclamanta nu avea, potrivit art. 8.3 și 8.4 din Condițiile generale, obligația de a înștiința pe asigurătorul pârât și în legătură cu încetarea contractului de leasing și preluarea autoturismului de la utilizator, o astfel de obligație neregăsindu-se în enumerarea limitativă a modificărilor despre care asigurătorul trebuie să fie înștiințat. Din polița de asigurare prezintă relevanță menționarea reclamantei în calitate de asigurat, iar nu a utilizatorului, cu atât mai mult cu cât în contractul de asigurare nu s-au reținut circumstanțe speciale referitoare la preluarea riscului în raport cu utilizatorul și, oricum, astfel de clauze nu sunt în măsură să susțină neacordarea despăgubirii. S-a apreciat că prin parcarea autoturismului în afara unei incinte închise nu s-a încălcat vreo obligație asumată prin contract de către reclamantă, din moment ce nu se regăsește în polița de asigurare și condițiile generale o astfel de obligație.

Nu s-a dovedit, nici că reclamanta ar fi trebuit să ia măsuri preventive deosebite în raport cu caracteristicile locului de parcare și nici că s-ar fi îndepărtat cu rea-voință autoturismul din zona de operare a sistemului de supraveghere video, iar în ceea ce privește lipsa unei decizii a conducerii reclamantului în legătură cu rămânerea autoturismului în posesia societății, acest aspect nu prezintă relevanță sub aspectul obligației pârâtei de plată a despăgubirii. Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâta SC U.A. SA invocând motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ. în temeiul cărora a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii și trimiterea cauzei spre rejudecare.

În dezvoltarea în fapt a recursului, recurenta a susținut, în esență, următoarele: Prin respingerea probelor solicitate de recurentă spre a fi administrate, instanța a încălcat dreptul la apărare. 1. Cu privire la adresa solicitată în cadrul probei cu înscrisuri, respectiv adresa către dealer-ul SC P.A.M. SRL, instanța de apel a reținut că în mod întemeiat instanța de fond a respins administrarea acestei adrese întrucât recurenta nu a argumentat "scopul probatoriu concret". Teza probatorie a acestei solicitări era tocmai confirmarea faptului că evenimentul nu s-a putut produce în condițiile în care a fost declarat.

2. Proba cu expertiză tehnică auto, era necesară și utilă cauzei întrucât doar prin administrarea acestei probe s-ar fi putut demonstra modul în care s-a produs evenimentul, dacă s-ar fi putut produce în condițiile declarate, s-ar fi identificat elementele de caroserie avariate, și s-ar fi putut stabili soluția tehnică de înlocuire sau reparare a reperelor avariate, mai precis întinderea pagubei. - în mod greșit instanța a interpretat contractul de asigurare și a apreciat că nu au fost încălcate dispozițiile art. 8.3 și 8.4 din contract. Societății recurente nu i s-a adus la cunoștință că la data de 29 octombrie 2010 contractul de leasing a fost reziliat.

Recurenta nu a avut informații despre faptul că bunul asigurat nu mai avea utilizator, cel care era obligat să întrețină bunul și să-l protejeze și nu a avut cunoștință de faptul că autoturismul a fost predat de către utilizator și nici de starea în care acesta se afla la momentul predării, întrucât nu exista niciun fel de proces-verbal de predare al mașinii în care să se specifice data și starea în care acesta a fost preluat. Nu exista depus la dosarul cauzei niciun fel de înscris prin care recurenta să fi fost înștiințată, de schimbarea utilizatorului. - în mod greșit instanțele au interpretat aspectul referitor la parcarea autoturismului, întrucât parcarea autoturismelor în exteriorul incintei închise a punctului de lucru de care dispune E.L.I.

SA, reprezintă tot o nerespectare a condițiilor contractuale. Nu există nicio decizie a Consiliului de Administrație al intimatei-reclamante prin care să se fi hotărât ca autoturismul să rămână în patrimoniul societății de leasing. În aceste condiții autoturismul ar fi trebuit să rămână în parcul auto al societății de leasing până la găsirea unui alt utilizator, iar în situația în care autoturismul era folosit de societatea de leasing, cu atât mai mult aceasta ar fi trebuit să se comporte ca un bun proprietar. Intimata SC E.L.F.S.I. SA a formulat întâmpinare solicitând respingerea recursului ca nefondat, cu cheltuieli de judecată. Recursul este nefondat. Din examinarea motivelor de recurs prin prisma dispozițiilor legale incidente cauzei se apreciază că instanța de apel a pronunțat o hotărâre legală și temeinică care nu poate fi reformată prin recursul declarat de pârâtă.

Art. 304 pct. 8 C. proc. civ. reglementează situația când instanța, interpretând greșit actul dedus judecății, a schimbat natura ori înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia. Înalta Curte reține că acest motiv de recurs a fost formulat formal dezvoltarea în fapt nepermițând încadrarea în motivul de recurs invocat. Instanțele de fond și de apel au reținut corect raporturile juridice existente între părți, fiind respectat principiul înscris în art. 969 C. civ., iar prin producerea riscului asigurat, în cauză nu s-au creat alte raporturi juridice decât cele convenite de părți prin încheierea contractului de asigurare. Înalta Curte urmează a înlătura și cel de-al doilea motiv de recurs formulat, întemeiat în drept pe prevederile art. 304 pct. 9 C. proc.

civ. Problema admiterii sau neadmiterii unei probe este o chestiune de apreciere a mijloacelor de probă, care nu poate fi invocată pe calea recursului. De altfel soluția instanțelor de fond și de apel este motivată în ceea ce privește respingerea probelor. Întrucât, în speță, instanța de apel și-a format convingerea în baza probelor administrate de prima instanță, și având în vedere că motivează, totodată, de ce administrarea probelor nu este necesară, în asemenea împrejurări, instanța de apel a făcut uz de dreptul conferit de lege și n-a încălcat prin aceasta nicio dispoziție legală și nici dreptul la apărare al părții. Instanța de apel a uzat de dreptul de apreciere a mijloacelor de probă invocate în cauză când a înlăturat probele cerute de către recurenta pârâtă.

Mai mult curtea de apel a identificat și a făcut aplicarea la situația de fapt, stabilită cu certitudine în cauză, a textelor normative incidente, coroborându-le cu probele câștigate cauzei, aplicație obligatorie ce conferă suport legal soluției pronunțate. Este util a sublinia că o astfel de decizie respectă exigențele art. 6 parag. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, Curtea Europeană, în jurisprudența sa, arătând că dreptul la un proces echitabil, garantat de art. 6 parag. 1 din Convenție include printre altele dreptul părților de a prezenta observațiile pe care le consideră pertinente pentru cauza lor, întrucât Convenția nu are drept scop garantarea unor drepturi teoretice sau iluzorii, ci drepturi concrete și efective acest drept nu poate fi considerat efectiv decât dacă aceste observații sunt în mod real "ascultate", adică în mod corect examinate de către instanța sesizată.

Altfel spus, art. 6 implică, mai ales în sarcina "instanței" obligația de a proceda la un examen efectiv al mijloacelor, argumentelor și al elementelor de probă ale părților cel puțin pentru a le aprecia pertinența (Hotărârea Albina contra României din 28 iulie 2005). Or, în speță, așa cum s-a arătat mai sus, hotărârea instanței de apel a fost motivată, sub toate aspectele cu a căror analiză a fost legal învestită, inclusiv în aprecierea probatoriului, instanța de apel examinând în mod real elementele esențiale care i-au fost supuse și astfel, cererea de apel soluționată prin hotărâre, a fost examinată în mod echitabil, pârâtei fiindu-i astfel, pe deplin respectat dreptul la apărare și dreptul său la un proces echitabil garantat de art. 6 parag.

1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Instanța corect a interpretat contractul de asigurare și a apreciat că nu au fost încălcate dispozițiile art. 8.3 și 8.4 din contract. În mod întemeiat s-a reținut că omisiunea reclamantei de a înștiința asigurătorul despre încetarea efectelor contractului de leasing și preluarea autoturismului de la utilizator nu constituie o încălcare a clauzelor prevăzute de art. 8.3 și 8.4 din condițiile generale și o astfel de obligație nu se încadrează în enumerarea limitativă a modificărilor ce trebuie aduse la cunoștința asigurătorului prevăzute la art. 8.4 din condițiile generale. Art. 8.3 din condițiile generale dă dreptul asigurătorului numai să facă propuneri asiguratului în vederea modificării clauzelor contractului de asigurare în conformitate cu noile circumstanțe privind riscul sau să denunțe unilateral acest contract, nu și să refuze plata despăgubirii.

În mod întemeiat s-a apreciat că prin parcarea autoturismului în afara unei incinte închise nu s-a încălcat vreo obligație asumată prin contract de către reclamantă, din moment ce nu se regăsește în polița de asigurare și condițiile generale o astfel de obligație. Celelalte critici vizează aspecte referitoare la temeinicia deciziei recurate, ceea ce excede analizei instanței de recurs. Situația de fapt stabilită de instanța de apel, constituie o premisă care nu mai poate fi repusă în discuție în cadrul controlului de legalitate exercitat pe calea recursului. În concluzie, instanța de apel în mod temeinic a reținut raportat la starea de fapt stabilită că în cauză s-a făcut dovada riscului asigurat și că pârâta nu a probat existența vreunuia din cazurile prevăzute în contract pentru a se respinge cererea reclamantei de plată a despăgubirii.

Reținând culpa procesuală a pârâtei în temeiul prevederilor art. 274 C. proc. civ. se va obliga recurenta SC U.A. SA la plata sumei de 15.000 RON reprezentând cheltuieli de judecată către reclamanta SC E.L.F.S.I. SA.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâta SC U.A. SA București împotriva Deciziei civile nr. 344 din 20 septembrie 2012 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă. Obligă pârâta SC U.A. SA la plata sumei de 15.000 RON reprezentând cheltuieli de judecată către reclamanta SC E.L.F.S.I. SA. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 10 octombrie 2013. Procesat de GGC - CL