ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 205/2017

La termenul de judecată din data de 24 iunie 2010, Tribunalul București, secția a VI-a comercială, a admis excepția lipsei calității procesuale active a reclamantului B. și excepția lipsei capacității procesuale de folosință a pârâtei SC C. SA - Sucursala Timiș.

Față de modul de soluționare a acestor excepții, prin Sentința nr. 10.907 din 18 noiembrie 2010, Tribunalul București, secția a VI-a comercială, a respins acțiunea formulată de SC A. SRL împotriva pârâtei SC C. SA - Sucursala Timiș ca introdusă împotriva unei persoane fără capacitate procesuală de folosință și, de asemenea, a respins acțiunea formulată de reclamantul B., ca fiind introdusă de o persoană fără calitate. Totodată, a fost admisă în parte acțiunea formulată de reclamanta SC A. SRL împotriva pârâtei SC C. SA, iar aceasta din urmă a fost obligată la plata către reclamantă a sumei de 452.730 euro cu titlu de despăgubiri și la dobânda legală aferentă calculată de la 5 decembrie 2008 până la data plății, precum și la cheltuieli de judecată în sumă de 23.175 RON. Reclamantul B. a fost obligat către pârâta SC D. SA la plata sumei de 15.000 RON cheltuieli de judecată.

Apelurile formulate de reclamanții SC A. SRL și B., au fost respinse ca nefondate de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, prin Decizia civilă nr. 453 din 24 noiembrie 2011.

Împotriva acestei decizii, reclamantul B. a declarat recurs. Prin Decizia nr. 4.925 din 11 decembrie 2012 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, a fost admis recursul declarat de reclamantul B., a fost casată Decizia nr. 453 din 24 noiembrie 2011 a Curții de Apel București și trimisă cauza pentru rejudecarea apelului declarat de acesta împotriva Sentinței nr. 10.907 din 18 noiembrie 2010 a Tribunalului București.

În rejudecare, apelul reclamantului B. promovat împotriva Sentinței nr. 10.907 din 18 noiembrie 2010 a Tribunalului București a fost înregistrat pe rolul Curții de Apel București, secția a V-a civilă, la data de 4 aprilie 2013, sub nr. x/2/2011*. Cu privire la celelalte apeluri declarate de către reclamanta SC A. SRL și de către pârâtele SC C. SA, SC C. SA - Sucursala Timiș, s-a constatat a fi intrate în puterea lucrului judecat.

La data de 9 mai 2013, reclamantul B. a depus la dosar cerere de chemare în judecată a altor persoane, respectiv a D. SA, solicitând obligarea pârâtei D. SA la plata către beneficiarul poliței de asigurare, D. SA a sumei de 294.230 euro, reprezentând contravaloarea despăgubirilor datorate ca urmare a producerii evenimentului asigurat prin contractul de asigurare pentru toate riscurile, precum și a dobânzilor legale aferente sumei datorate, calculate până la data plății efective și integrale a sumei solicitate. Prin Încheierea din 10 octombrie 2013, Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, a admis excepția de netimbrare a cererii de chemare în judecată a altor persoane, fiind dispusă anularea cererii de chemare în judecată a altor persoane formulate de apelantul B., ca netimbrate.

Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, prin Decizia civilă nr. 386 din 24 octombrie 2013, a anulat cererea de chemare în judecată a altor persoane formulată de apelantul B., ca netimbrată. Totodată, a fost admis apelul reclamantului B., împotriva Sentinței civile nr. 10.907 din 18 noiembrie 2010 a Tribunalului București, secția a VI-a comercială, pronunțată în Dosarul nr. x/3/2009, fiind desființată în parte Încheierea din 24 iunie 2010 și sentința atacată, în sensul respingerii excepției lipsei calității procesuale active a reclamantului B., iar cauza trimisă spre rejudecare aceleiași instanțe. Au fost păstrate celelalte dispoziții ale Încheierii din 24 iunie 2010 și sentinței atacate.

În rejudecare, cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă, sub Dosarul nr. x/3/2009. Prin Sentința nr. 5.769 din 20 noiembrie 2014 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, a fost admisă excepția lipsei capacității de folosință a E. SA - Agenția Timișoara 2 (fostă SC D. SA - Agenția Timișoara II), fiind respinsă cererea reclamantului B. împotriva acesteia, ca formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală de folosință. Totodată, a fost respinsă acțiunea reclamantului B. în contradictoriu cu pârâta SC E. SA (fostă SC D. SA), ca neîntemeiată. În argumentarea acestei soluții, prima instanță a reținut cu privire la admiterea excepției lipsei capacității de folosință a E. SA - Agenția Timișoara 2, incidența art. 43 alin. (1) din Legea nr. 31/1990, conform cărora sucursalele sunt dezmembrăminte fără capacitate procesuală de folosință, acestea neavând personalitate juridică și deci calitate de subiect de drept. Pe fondul cauzei, prima instanță a reținut în esență că reclamantul nu a făcut dovada cuantumului obligației de plată a pârâtei și că nu poate avea în vedere pentru stabilirea valorii imobilului, în legătură cu care s-a produs evenimentul asigurat, raportul de expertiză tehnică judiciară efectuat în cauză, întrucât acesta a fost efectuat la solicitarea SC A. SRL și C. SA, iar asiguratorul D. SA contestă modul de calcul prezentat de reclamant.

Apelul declarat de reclamantul B. împotriva sus-menționatei sentințe a fost admis de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, prin Decizia civilă nr. 1.073 din 16 iunie 2016. A fost schimbată în parte Sentința nr. 5.769 din 20 noiembrie 2014 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, în sensul admiterii cererii și obligării pârâtei SC E. SA la plata către reclamant a sumei de 294.230 euro, echivalent în lei la data plății cu titlu de despăgubiri și la plata dobânzii legale aferente acestei sume, începând cu data de 19 decembrie 2008 și până la plata efectivă a debitului principal. Pârâta a mai fost obligată la plata către reclamant a sumei de 17.974,56 RON cheltuieli de judecată în fond, a sumei de 36.500 RON cheltuieli de judecată în apel, precum și la plata către stat a sumei de 4.587,41 RON în baza art. 18 din O.U.G. nr. 51/2008. Au fost menținute restul dispozițiilor sentinței apelate. În argumentarea acestei soluții, instanța de apel a reținut în esență că sunt îndeplinite condițiile răspunderii civile contractuale în privința pârâtei, iar cu privire la cuantumul despăgubirilor a fost făcută aplicarea dispozițiilor art. 27 - 29 din Legea nr. 136/1995, stabilind că suma de 456.178,361 euro reprezintă valoarea bunurilor la data producerii evenimentului asigurat, potrivit variantei expertului prin care s-a stabilit valoarea bunurilor la data producerii riscului asigurat - 27 octombrie 2008. Însă, față de suma solicitată de reclamant, sumă care respectă prevederile art. 30 din Legea nr. 136/1995, instanța de apel a constatat că acesta este îndreptățit să primească suma de 294.230 euro, echivalent în lei la data plății cu titlu de despăgubiri pentru producerea riscului asigurat. Totodată, în baza art. 43 C. com., aplicabil în raport cu data încheierii contractului de asigurare, pârâta a fost obligată la plata dobânzii legale aferente debitului principal, începând cu data de 19 decembrie 2008 și până la plata efectivă a acestuia.

Împotriva acestei decizii, pârâta SC E. SA a declarat recurs, în temeiul dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., prin care s-a solicitat admiterea recursului și modificarea în parte a deciziei atacate, în sensul respingerii cererii privitoare la obligarea pârâtei la plata dobânzii legale. În motivarea recursului, s-a susținut că instanța de apel a făcut o greșită interpretare a art. 43 C. com., aspect ce a condus la obligarea pârâtei la plata dobânzii legale aferente despăgubirii admise, de la data de 19 decembrie 2008 și până la data plății efective. În opinia recurentei, despăgubirea nu a îndeplinit condiția lichidității decât în urma administrării expertizei tehnice evaluatorii și însușirii de către instanța de apel, prin decizia atacată, respectiv la data de 16 iunie 2016. Recurenta-pârâtă a mai invocat prevederile art. 379 alin. (4) C. proc. civ., susținând că prejudiciul trebuie să fie cert, astfel cum a stabilit legislația, doctrina și practica judiciară pentru a putea atrage răspunderea civilă contractuală. Condiția privind existența prejudiciului nu a fost îndeplinită în cadrul judecății pe fond, ci doar în urma administrării unei expertize tehnice în construcții, iar acesta a devenit cert la momentul pronunțării deciziei din apel, respectiv 16 iunie 2016. În final, s-a arătat că instanța de apel a apreciat în mod greșit că pârâta se află în drept de întârziere, în fapt nefiind îndeplinite condițiile stabilite de art. 43 C. civ. pentru a putea fi obligată la plata dobânzii legale de la data de 19 decembrie 2008.

Prin întâmpinare, intimatul-reclamant B. a solicitat respingerea recursului și menținerea deciziei atacate, ca fiind temeinică și legală.

Analizând recursul prin prisma motivelor invocate și a dispozițiilor legale incidente în materie, Înalta Curte urmează să-l respingă pentru următoarele considerente: Prealabil examinării acestui recurs, se reține că recurenta-pârâtă a criticat decizia instanței din apel exclusiv sub aspectul obligării sale la plata dobânzii legale începând cu data de 19 decembrie 2008, în baza dispozițiilor art. 43 C. com., fără a contesta soluția de admitere a cererii introductive a reclamantului B. cu privire la acordarea despăgubirilor în sumă de 294.230 euro, această parte a deciziei intrând în puterea lucrului judecat. Astfel, argumentele invocate în prezentul recurs se referă la greșita interpretare a prevederilor art. 43 C. com., recurenta-pârâtă susținând că dobânzile legale ar trebui acordate începând cu data de 16 iunie 2016, întrucât prejudiciul a devenit cert doar la momentul pronunțării hotărârii, când instanța și-a însușit concluziile raportului de expertiză judiciară. Critica nu poate fi reținută. Dispozițiile art. 43 C. com. stabilesc faptul că datoriile comerciale lichide și plătibile în bani produc dobânda de drept din ziua când devin exigibile. Conform art. 379 alin. (4) C. proc. civ., creanța este lichidă atunci când câtimea ei este determinată prin însuși actul de creanță sau când este determinabilă cu ajutorul actului de creanță sau și a altor acte neautentice, fie emanând de la debitor, fie recunoscute de dânsul, fie opozabile lui în baza unei dispoziții legale sau a stipulațiilor conținute în actul de creanță, chiar dacă pentru această determinare ar fi nevoie de o deosebită socoteală. Totodată, conform art. 7 - 9 și art. 42 și 56 din cap. XIV din condițiile generale ale contractului de asigurare, plata despăgubirii este scadentă în cel mult 10 zile lucrătoare de la furnizarea documentelor necesare stabilirii cauzelor producerii evenimentului asigurat și a cuantumului pagubei. Or, având în vedere că, în cauză, s-a statuat că asiguratorul nu și-a îndeplinit propriile obligații asumate prin contractul de asigurare pentru toate riscurile, nu poate determina amânarea obligației de plată fără suportarea consecințelor impuse de plata cu întârziere. În caz contrar, s-ar putea induce concluzia că asigurătorul are dreptul legitim de a influența data scadenței obligațiilor ori a cuantumului acestora, prin refuzul îndeplinirii propriilor obligații referitoare la determinarea întinderii pagubei. Prin urmare, instanța de apel a făcut o corectă interpretare a prevederilor art. 43 C. com., reținând în mod just că dobânzile legale aferente debitului principal datorate de pârâtă se calculează începând cu data de 19 decembrie 2008 și până la plata efectivă a acestuia, cu respectarea principiul disponibilității a reclamantului. Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, urmează ca, în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ. să respingă recursul pârâtei SC E. SA (fostă SC D. SA) împotriva Deciziei civile nr. 1.073 din 16 iunie 2016 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă. În baza dispozițiilor art. 274 C. proc. civ., recurenta-pârâtă SC E. SA va fi obligată la cheltuieli de judecată în sumă de 7.000 RON, reprezentând onorariu avocațial, către intimatul-reclamant B.