ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 103/2021

Ședința publică din data de 26 ianuarie 2021

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Timiș, secția a II-a civilă la data de 12.11.2017, sub nr. x/2017, reclamantul A., a solicitat instanței să dispună obligarea pârâtei S.C. B. S.A. la plata următoarelor sume de bani:890.481,27 RON reprezentând despăgubiri rezultate din asigurarea facultativă a locuinței ca urmare a producerii evenimentului asigurat din data de în data de 20.01.2017;3.851,21 RON reprezentând cheltuieli pentru evaluarea daunei;dobânda legală penalizatoare stabilită conform art. 3 alin. (21) din O.G. nr. 13/2011 și a art. 1535 C. civ., calculată la suma neachitată începând cu data de 28.04.2017 data la care trebuia plătită despăgubirea, conform condițiilor de asigurare, și până la plata efectivă, cu mențiunea că dobânda calculată până la data introducerii acțiunii este în valoare de 7850 RON. S-a solicitat și obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

Reclamantul și-a întemeiat în drept acțiunea pe dispozițiile art. 1270, 2199, 2208, 2214-2217 C. civ., pe O.G.13/2011 și pe art. 1535 C. civ.

La termenul de judecată din 29.10.2018, reclamantul a precizat acțiunea în sensul micșorării pretențiilor la suma de 619.890 RON calculată de expert în raportul de expertiză.

Prin sentința civilă nr. 1032/NLP/PI/27.11.2018 pronunțată de Tribunalul Timiș, secția a II-a civilă s-a admis în parte cererea precizată formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta S.C. B. S.A. București; a fost obligată pârâta să plătească reclamantului suma de 619.890 RON cu titlu de despăgubire și dobânda legală penalizatoare aferentă acestei sume calculată de la data de 28.04.2017 și până la data plății efective a despăgubirii; a fost obligată pârâta să plătească reclamantului cheltuieli de judecată parțiale în sumă de 3.707 RON și statului, suma de 9.803,9 RON reprezentând taxa judiciară de timbru aferentă pretențiilor admise reclamantului și pentru care acesta a beneficiat de ajutor public judiciar sub forma scutirii de la plata taxei judiciare de timbru.

Prima instanță a reținut că, în data de 20.01.2017 s-a produs riscul asigurat constând în incendiu și a înlăturat apărarea pârâtei că despăgubirea nu poate fi acordată ca urmare a nerespectării prevederilor art. 6.2 din Condițiile privind asigurare a locuințelor - garant C., în condițiile în care construcția asigurată a fost edificată în baza autorizațiilor de construcție.

Tribunalul a reținut că prevederile art. 6.2 din Condițiile de asigurare se impun a fi coroborate cu cele ale art. 13.6 potrivit cărora excluderea operează doar pentru parte de daună care s-a produs ca o consecință directă a nerespectării dispozițiilor legale referitoare la autorizarea, construirea, recepția și exploatarea bunurilor asigurate.

Au fost înlăturate apărările pârâtei legate de pretinsa neîndeplinire de către asigurat a obligațiilor legale privind întreținerea propriului bun și nici incidența în speță a prevederilor art. 6.1 (i) din condițiile de asigurare, plata despăgubirii neputând fi nici refuzată și nici diminuată de asigurator pentru aceste motive.

Pe cale de consecință, tribunalul a reținut aplicabilitatea prevederilor art. 2199 și art. 2214 C. civ., nefiind incidentă în cauză nici o clauză de exonerare a asiguratorului de la plata despăgubirii datorate în baza contractului de asigurare încheiat cu reclamantul.

Reținând că, în cauză, sunt îndeplinite condițiile angajării răspunderii contractuale a paratei, tribunalul a admis în parte cererea precizată formulată dereclamant și a obligat pârâta să plătească reclamantului suma de 619.890 RON cu titlu de despăgubire și dobânda legală penalizatoare aferentă acestei sume calculată de la data de 28.04.2017, dată la care pârâta avea obligatia de a achita despăgubirea conform prevederilor 13.8 din contract -ultimele documente fiind comunicate pârâtei la dat de 12.04.2017-și până la data plății efective a despăgubirii.

Împotriva sentinței civile nr. 1032/NLP/PI/27.11.2018, pronunțate de Tribunalul Timiș a declarat apel pârâta S.C. B. S.A. București, solicitând admiterea acestuia, în principal schimbarea în tot a hotărârii atacate în sensul respingerii acțiunii ca neîntemeiate, în subsidiar, schimbarea în parte a hotărârii în sensul admiterii acțiunii pentru suma de 167.399.06 RON.

Prin decizia civilă nr. 431 din 22 mai 2019, Curtea de Apel Timișoara, secția a II-a Civilă a admis apelul declarat de pârâta B. S.A. București împotriva sentinței civile nr. 1032/27.11.2018, pronunțată de Tribunalul Timiș în dosarul nr. x/2017. A schimbat în parte sentința apelată, în sensul că dobânda legală penalizatoare se datorează de la data rămânerii definitive a hotărârii și până la data plății efective. A menținut în rest dispozițiile sentinței apelate.

Instanța de apel a înlăturat susținerile că despăgubirea stabilită de prima instanță în baza raportului de expertiza evaluatorie depășește valoarea bunului la momentul producerii incendiului, în condițiile în care, prin raportul de expertiză judiciară efectuat în cauză, expertul judiciar a concluzionat că din constatările la fața locului rezultă că numai anumite părți ale imobilului au fost afectate parțial sau total, și care pot fi înlocuite sau reparate, fără a fi afectată structura de rezistență a imobilului, costul acestor operații fiind mai mic decât valoarea bunului asigurat, fiind vorba de o daună parțială.

Apelul pârâtei a fost reținut ca întemeiat numai în ceea ce privește dobânda legală penalizatoare, apreciindu-se că despăgubirea se stabilește doar prin hotărârea instanței de judecată, în condițiile în care între părți au existat divergențe, întrucât doar de la momentul rămânerii definitive a hotărârii judecătorești există o creanță certă, lichidă și exigibilă a reclamantului împotriva pârâtei, la care să fie calculate și dobânzi legale.

Prin urmare, instanța de apel a reținut că prima instanță a obligat în mod greșit pârâta la plata dobânzii legale de la data de 28.04.2017, deoarece la acel moment obligația de plată a sumei de 619.890 RON nu era scadentă, această condiție fiind îndeplinită doar la momentul rămânerii definitive a hotărârii judecătorești.

Împotriva deciziei civile nr. 431 din 22 mai 2019, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția a II-a Civilă au declarat recurs reclamantul A. și pârâta B. Sa București.

Recurentul-reclamant A. a invocat motivul de casare reglementat de 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. și a solicitat casarea în parte a deciziei recurate numai cu privire la data de la care începe să curgă dobânda penalizatoare datorată de pârâtă și menținerea celorlalte dispoziții ale deciziei.

Recurentul a considerat că hotărârea primei instanțe referitoare la această critică este corectă însă soluția instanței de apel reprezintă o aplicare eronată a art. 1535, art. 1531 și a art. 1350 C. civ.

S-a arătat că, în cauză, chiar dacă suma efectivă datorată a fost stabilită de către instanța de judecată, în urma unui proces, izvorul creanței îl constituie nu hotărârea judecătorească, ci contractul nerespectat de intimată aceasta datorând despăgubiri pentru prejudiciul produs prin întârzierea îndeplinirii obligației, conform art. 1350 alin. (2) C. civ.

Recurentul arată că, hotărârea judecătorească pronunțată în cauză nu are ca efect nașterea acestei obligații de plată, ci doar la constatarea existenței acesteia prin emiterea unui titlu executoriu. Chiar dacă suma efectivă a fost stabilită în urma unui probatoriu administrat de instanță, despăgubirea era datorată încă de la momentul prevăzut în contract, adică din 28.04.2017, conform art. 1535 alin. (1) C. civ.

Recurenta-pârâtă B. Sa București a invocat motivul de casare reglementat de 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. și a solicitat casarea deciziei atacate.

Recurenta a arătat că, prin decizia atacată, instanța apel a încălcat dispozițiile art. 1270 C. civ. și pe cele ale art. 6.1 (VI) și ale art. 6.2 din contractul de asigurare.

Recurenta a criticat hotărârea atacată învederând faptul că instanța de apel i-a înlăturat toate criticile referitoare la cazurile de exonerare a asigurătorului de la plata despăgubirii și a clauzelor referitoare la modul de calcul al acestora.

În analiza condiției prevăzute la art. 6.1 (vi) din contract, care se referă la bunuri "altele decât cele necesare locuirii", instanța de apel,în mod greșit, a reținut că nu s-a făcut dovada utilizării imobilului în alt scop decât cel de locuință deși imobilul are caracteristica unui spațiu destinat cazării.

A precizat recurenta că instanța de apel a reluat argumentele primei instanțe și a reținut că reprezentanții autorităților locale au certificat faptul ca imobilul a fost realizat conform proiectului. Sub acest aspect recurenta-pârâtă a arătat că instanța nu este ținută de considerentele unor acte administrative, ci trebuie să analizeze ea însăși situația de fapt prin prisma dispozițiilor legate incidente.

Recurenta-pârâtă a susținut că, în raport cu art. 6.2 din contract și cu art. 11 din Legea nr. 50/1991 care prevede categoriile de lucrări la imobile care pot fi realizate fără autorizație de construire, instanța de apel nu a reținut că la mansarda imobilului sunt mai multe încăperi decât cele menționate în proiectul din documentația de autorizare.

A subliniat recurenta că nu se acordă despăgubiri pentru clădirile a căror stare de întreținere este necorespunzătoare, că asiguratul este obligat să întrețină bunul asigurat în condiții corespunzătoare, în scopul prevenirii producerii riscului asigurat, din probele existente la dosar rezultând faptul că incendiul a survenit din cauza modului defectuos în care a fost realizat coșul de fum și a nerespectării instrucțiunilor de utilizare a acestuia.

În cauză, sunt incidente art. 6 alin. (1) din Legea nr. 307/2006 privind apărarea împotriva incendiilor, art. 85 din Normele generale de apărare împotriva incendiilor aprobate prin Ordinul 163/2007 al Ministerului Administrației și Internelor, sens în care clauza din art. 6.1 (i) din contractul de asigurare nu trebuie privită prin prisma răspunderii civile, pentru că nu se urmărește angajarea răspunderii asiguratului, ci doar se arată că asigurarea nu acoperă situațiile care puteau fi evitate de proprietar dacă acesta respectă normele legale privind protecția împotriva incendiilor.

Recurenta-pârâtă a susținut încălcarea prevederilor art. 2.217 C. civ. și ale art. 13.14 din contract potrivit cărora despăgubirea se stabilește în funcție de starea bunului din momentul producerii riscului asigurat, aceasta neputând depăși valoarea bunului din acel moment, cuantumul pagubei și nici suma asigurată din condițiile de asigurare.

Sub acest aspect recurenta a concluzionat în sensul că nu s-a ținut seama de situația de fapt rezultată din probatoriul administrat și că în baza documentelor de constatare, recurenta-pârâtă a realizat o evaluare proprie a daunei, în concordanță cu prevederile contractuale respectiv art. 13.13 - 13.24, rezultând un deviz în cuantum de 167.399,06 RON, suma pe care ar fi achitat-o dacă ar fi fost întrunite condițiile de acordare a despăgubirii.

Prin întâmpinarea formulată la data de 18.12.2019 recurenta-pârâtă B. S.A. a solicitat respingerea recursului recurentului-reclamant susținând că raționamentul acestuia este eronat și pornește de la prezumția unei creanțe certe lichide și exigibile, anterior pronunțării unei hotărâri judecătorești, aspect ce nu corespunde realității. S-a mai arătat că art. 1535 C. civ. precede că daunele moratorii sub forma dobânzii legale sunt datorate de la data scadenței iar în cauză scadența obligației de plată este dată de momentul rămânerii definitive a hotărârii de stabilire a existenței și a cuantumului despăgubirii.

Prin întâmpinarea formulată la data de 23.12.2019 recurentul-reclamant A. a invocat excepția nulității recursului declarat de recurenta -pârâtă în raport cu art. 489 alin. (2) C. proc. civ. iar pe fond, a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

În susținerea excepției nulității recursului recurentei-pârâte, recurentul-reclamant a arătat că aceasta nu a învederat motive de nelegalitate, ci a reluat motivele de apel.

Pe fondul recursului recurentul-reclamant, raportându-se la probatoriul administrat, a apreciat ca fiind nefondate susținerile recurentei-pârâte referitoare la destinația comercială a imobilului, la încălcarea autorizației de construire, la starea necorespunzătoare și la valoarea reparațiilor de întreținere a imobilului.

Recurenta-pârâtă a formulat răspuns la întâmpinare prin care a solicitat respingerea excepției nulității recursului, învederând că a criticat hotărârea atacată întrucât aceasta a fost pronunțată cu încălcarea unor prevederi contractuale și legale.

Recurentul-reclamant a formulat răspuns la întâmpinare prin care a reiterat caracterul fondat al criticilor pe care le-a formulat.

Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă a dispus întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului.

Prin încheierea din 26 mai 2020, constatând întrunite condițiile prevăzute de art. 493 alin. (3) C. proc. civ., instanța a dispus comunicarea raportului către părțile cauzei, pentru a se depune punctele de vedere asupra acestuia, astfel cum prevede art. 493 alin. (4) C. proc. civ., părțile nedepunând puncte de vedere.

Prin încheierea din 3 noiembrie 2020 a fost respinsă excepția nulitătii recursului declarat de pârâta, invocată de recurentul-reclamant prin întâmpinare cu motivarea că în cadrul cererii de recurs au fost formulate critici de nelegalitate ce pot fi încadrate în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ. Totodată, au fost admise în principiu recursurile.

Înalta Curte, analizând recursurile în limitele controlului de legalitate, în conformitate cu dispozițiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ., va admite recursul reclamantului și va respinge recursulpârâtei pentru considerentele care vor fi expuse în continuare.

Recurentul-reclamant A. a invocat motivul de nelegalitate prevăzut de 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. și a solicitat casarea deciziei recurate numai cu privire la data de la care începe să curgă dobânda penalizatoare datorată de pârâtă, arătând că soluția instanței de apel reprezintă o aplicare eronată a art. 1535, art. 1531, dar și a art. 1350 C. civ.

Motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. poate fi invocat atunci când prin hotărârea dată au fost încalcate sau aplicate greșit normele de drept material.

Înalta Curte, reține că recurentul-reclamant a solicitat obligarea pârâtei la plata daunelor moratorii, capăt de cerere accesoriu celui prin care a solicitat obligarea la plata despăgubirilor rezultate din asigurarea facultativă a locuinței.

Litigiul a fost generat de refuzul pârâtei de a da curs cererii de despăgubire și dobândă, formulate de reclamant în temeiul contractului de asigurare încheiat de părți, ca urmare a producerii evenimentului asigurat.

Potrivit art. 1535 alin. (1) C. civ. în cazul în care o sumă de bani nu este plătită la scadență, creditorul are dreptul la daune moratorii, de la scadență până în momentul plății, în cuantumul convenit de părți sau, în lipsă, în cel prevăzut de lege, fără a trebui să dovedească vreun prejudiciu. În acest caz, debitorul nu are dreptul să facă dovada că prejudiciul suferit de creditor ca urmare a întârzierii plății ar fi mai mic.

Prin urmare, obligația de plată a daunelor moratorii nu este legată de momentul pronunțării hotărârii judecătorești, cum greșit s-a reținut prin decizia recurată ci de data la care obligația principală a devenit scadentă.

Din interpretarea dispozițiilor art. 1535 alin. (1) C. civ. rezultă că daunele moratorii reprezintă acea sancțiune instituită pentru neîndeplinirea obligațiilor de plată la scadență, acestea calculându-se pentru fiecare zi de întârziere din suma de despăgubire cuvenită, pânâ la momentul plății.

Drept consecință, ca natură juridică, daunele moratorii se circumscriu unor obligații accesorii ale sumei stabilite cu titlu de despăgubire, rațiunea consacrării acestei sancțiuni având scopul de a contribui la descurajarea neconformării debitorului la îndeplinirea obligațiilor ce îi revin.

Având în vedere regimul juridic al daunelor moratorii, sunt fondate susținerile recurentului-reclamant potrivit cărora, și în condițiile în care stabilirea sumei datorate cu titlu de despăgubire se face de către instanța de judecată, izvorul creanței nu îl constituie hotărârea judecătorească, ci contractul încheiat de părți a cărei nerespectare atrage obligarea pârâtei la plata despăgubirilor pentru prejudiciul produs prin aceasta întârziere, conform art. 1350 alin. (2) C. civ.

Chiar dacă suma efectivă a fost stabilită de instanța de judecată în urma administrării probatoriului, despăgubirea solicitată este datorată încă de la momentul prevăzut în contract, conform art. 1535 alin. (1) C. civ.

Așadar, prin hotărârea judecătorească nu se naște obligația de plată, ci este confirmată doar existența acesteia și posibilitatea punerii în executare prin emiterea titlului executoriu, în lipsa soluționării amiabile a litigiului.

În raport cu aceste considerente, rezultă că, în virtutea caracterului de accesoriu al creanței principale, daunele moratorii sunt datorate de la scadența obligației principale de plată, moment care urmează să fie stabilit de instanța de apel, pe baza probelor administrate în rejudecarea cauzei avându-se în vedere dispozițiile art. 13.8 din Condițiile de asigurare, conform cărora scadența obligației de plată este în termen de 15 zile de la finalizarea instrumentării dosarului de daună.

Recurenta-pârâtă B. S.A. București a invocat motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. arătând că instanța apel a încălcat dispozițiile art. 1270 C. civ., pe cele ale art. 6.1 (VI) și ale art. 6.2 din contractul de asigurare, referitoare la incidența excluderilor privind răspunderea contractuală și a clauzelor referitoare la modul de calcul al despăgubirii.

Conform art. 1270 C. civ. contractul valabil încheiat are putere de lege între părțile contractante acesta instituind principiul forței obligatorii a contractelor.

Acest principiu presupune că părțile sunt obligate să execute întocmai toate prestațiile la care s-au îndatorat prin contract, iar executarea trebuie să aibă loc la termenele și în condițiile stabilite, creditorul având dreptul să utilizeze toate mijloacele juridice oferite de lege pentru a obține executarea în natură a prestațiilor ce i se datorează de către debitor.

Înalta Curte, analizând motivul de recurs întemeiat pe critica referitoare la interpretarea greșită a art. 1270 C. civ. îl va reține ca nefondat întrucât instanța de apel a interpretat contractul conform obligațiilor asumate de părți și a dispus administrarea probelor care dovedesc temeinicia acțiunii.

Recurenta-pârâtă a susținut și încălcarea prevederilor art. 2.217 C. civ. și ale art. 13.14 din contract potrivit cărora despăgubirea se stabilește în funcție de starea bunului din momentul producerii riscului asigurat, aceasta neputând depăși valoarea bunului din acel moment, cuantumul pagubei și nici suma asigurată din condițiile de asigurare.

Analiza chestiunilor de fapt invocate de recurentă cu privire la cuantumul pagubei este exclusă având în vedere că nu intră în sfera controlului de legalitate al hotărării conform art. 483 alin. (3) C. proc. civ.

Prin raportare la considerentele reținute în decizia atacată, Înalta Curte constată că instanța de apel a reținut că sunt corecte argumentele primei instanțe prin care s-a dat eficiență juridică mijloacelor de probă relevante, respectiv a expertizelor judiciare care au relevat faptul că numai anumite părți ale imobilului au fost afectate parțial sau total în urma incendiului și că acestea pot fi înlocuite sau reparate, fără a fi afectată structura de rezistență a imobilului, costul acestor operații fiind mai mic decât valoarea bunului asigurat, fiind vorba de o daună parțială iar valoarea totală a lucrărilor de construcții și instalații necesare pentru readucerea imobilului asigurat la starea inițială este de 619.890 RON inclusiv TVA. Astfel, instanța de apel a reținut că această valoare a reparațiilor a fost corect stabilită de expertul judiciar care a răspuns detaliat tuturor obiecțiunilor pârâtei.

În consecință, criticile recurentei-pârâte vizând încălcarea sau aplicarea greșită a legii, respectiv a art. 1270 și 2217 C. civ., nu invalidează raționamentul instanței de apel privind temeinicia pretențiilor reclamantului ci exprimă propria construcție juridică a recurentei-pârâte relativă la obligațiile asumate contractual, care însă nu are suport factual, astfel cum corect s-a reținut prin decizia recurată, prin urmare, argumentele întemeiate pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. vor fi înlăturate, având în vedere că instanța de apel a aplicat corect prevederile legale, pronunțând decizia în acord cu dispozițiile contractuale.

Pentru considerentele expuse, reținând incidența motivului de casare înscris în art. 488 pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei civile nr. 431 din 22 mai 2019, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția a II-a civilă, va casa decizia atacată și trimite cauza pentru o nouă judecată aceleiași instanțe. Totodată, Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul declarat de pârâta B. S.A. împotriva aceleiași decizii.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei civile nr. 431 din 22 mai 2019, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția a II-a civilă.

Casează decizia atacată și trimite cauza pentru o nouă judecată aceleiași instanțe.

Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâta B. S.A. împotriva aceleiași decizii.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 26 ianuarie 2021.