ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2245/2015

Decizia nr. 2245/2015

Asupra recursurilor de față:

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a IX-a de contencios administrativ și fiscal, reclamantul Ministerul Apărării Naționale a solicitat obligarea pârâtei SC A. SA la plata sumei de 897.018 RON, reprezentând diferența dintre suma asigurată a unui transportor amfibiu blindat 33 Zimbru și despăgubirea acordată de pârâtă, conform poliței de asigurare încheiată între părți în baza contractului din 21 decembrie 2006.

Prin încheierea pronunțată la 10 noiembrie 2009 în Dosarul nr. x/3/2009, Tribunalul București, secția a IX-a de contencios administrativ și fiscal, a admis excepția necompetenței sale funcționale și a trimis dosarul cauzei spre competentă soluționare la secția comercială a aceluiași tribunal, unde cauza a fost înregistrată în Dosarul nr. x/3/2009 la 11 decembrie 2009.

Prin sentința comercială nr. 1821 pronunțată la data de 21 februarie 2011 în Dosarul nr. x/3/2009 Tribunalul București, secția a Vl-a comercială, a admis cererea reclamantei și a obligat pârâta la plata sumei de 897.018 RON, reprezentând despăgubiri.

Pentru a pronunța această sentință comercială tribunalul a reținut că reclamantul a dedus judecății un litigiu izvorât din executarea contractului de asigurare facultativă din 15 februarie 2007, contract prin intermediul căruia a fost asigurat un transportor amfibiu blindat. Asigurarea s-a realizat pentru avarii și furt pe teatrele de operații.

Autovehiculul este identificat, fabricat în 1998 și a fost asigurat la o valoare de 931.018 RON.

La 21 septembrie 2007 a survenit cazul asigurat, bunul fiind distrus în totalitate (daună totală). Pârâta a deschis dosarul de daună și a achitat o indemnizație de asigurare de 34.000 RON reprezentând diferența dintre valoarea contabilă a bunului asigurat și valoarea epavei.

Prima instanță a reținut că în cauză, bunul a fost asigurat la valoarea declarată de asigurat (ca fiind valoarea reală) de 931.018 RON, iar pârâta nu a ridicat obiecțiuni cu privire la valoarea de asigurare a bunului. Față de cadrul contractului, având în vedere și natura specială a bunului asigurat - un tanc -, precum și diferența foarte mare dintre valoarea asigurată (931.018 RON) și valoarea contabilă (35.086,84 RON) în raport de durata de timp scursă de la momentul asigurării bunului - decembrie 2006 - și data producerii cazului asigurat - septembrie 2007 - tribunalul a prezumat că suma asigurată nu a depășit valoarea bunului la data asigurării deoarece pârâta a acceptat această valoare și a calculat și perceput prima de asigurare la această valoare.

Totodată, s-a reținut că din probele administrate, pârâta, căreia îi incumba sarcina probei (în condițiile în care a acceptat ca valoare reală la data perfectării asigurării valoarea de 931.018 RON) nu a dovedit că asigurarea s-a încheiat pe o valoare mai mare decât valoarea autovehiculului (supraevaluare).

În opinia instanței, dacă pârâta a considerat că valoarea reală a bunurilor asigurate este valoarea contabilă, încă de la data încheierii poliției de asigurare putea solicita și obține date cu privire la valoarea de intrare a bunului în gestiunea reclamantului. În lipsa solicitării de către pârâtă a datelor despre valoarea contabilă a bunului asigurat, dat fiind faptul că pârâta este un profesionist în materia asigurărilor, tribunalul a prezumat faptul că a acceptat valoarea declarată de reclamant ca fiind valoarea reală.

S-a apreciat că societatea de asigurare nu poate invoca propria omisiune - aceea de a solicita date cu privire la valoarea de înregistrare contabilă a bunurilor asigurate - pentru a se exonera de răspundere.

Contrar celor susținute de către pârâtă, instanța a apreciat că incumba pârâtei să probeze că bunul a fost supraasigurat având în vedere prevederile contractului de asigurare din care rezultă că sumele declarate de asigurat nu puteau fi superioare valorii reale, iar pârâta nu a contestat aceste sume.

S-a constatat că bunul nu a fost asigurat la valoarea contabilă, ci la valoarea reală, iar valoarea contabilă nu este identică cu valoarea reală.

În drept, tribunalul a avut în vedere dispozițiile art. 9 din Legea nr. 136/1995, conform căruia prin contractul de asigurare, asiguratul se obligă să plătească o primă asigurătorului, iar acesta se obligă ca, la producerea riscului asigurat, să plătească asiguratului, beneficiarului asigurării sau terțului păgubit despăgubirea ori suma asigurată, denumită în continuare indemnizație, rezultată din contractul de asigurare încheiat în condițiile prezentei legi, în limitele și la termenele convenite. Totodată, sunt avute în vedere dispozițiile art. 27 din același act normativ, conform cărora despăgubirile ce se plătesc de asigurător se stabilesc în funcție de starea bunului din momentul producerii riscului asigurat. Despăgubirile nu pot depăși valoarea bunului din momentul producerii riscului asigurat, cuantumul pagubei și nici suma la care s-a făcut asigurarea.

Apelul declarat de pârâta SC A. SA împotriva acestei sentințe a fost respins ca nefondat de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, prin decizia comercială nr. 423 din 06 octombrie 2011.

Prin decizia nr. 580 din 14 februarie 2013, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a ll-a civilă, a admis recursul declarat de pârâta Societate A. SA împotriva deciziei comerciale nr. 423 din 6 octombrie 2011 a Curții de Apel București, secția a VI-a civilă, a casat decizia și a trimis cauza spre rejudecare la aceeași instanță.

În apel după casare, Curtea de Apel Bcurești, secția a Vl-a civilă, prin decizia civilă nr. 1175 din 04 decembrie 2014, a admis apelul formulat de apelanta SC A. SA, a schimbat în parte sentința civilă nr. 1821 din 21 februarie 2011 pronunțată de Tribunalul București, secția a Vl-a civilă, în sensul că a admis în parte acțiunea și a obligat pârâta la plata către reclamant a sumei de 110.521,142 RON reprezentând despăgubiri și au fost respinse celelalte pretenții ca neîntemeiate.

A fost obligat intimatul reclamant la plata către apelanta pârâtă a sumei de 70.045,68 RON cheltuieli de judecată reprezentând taxă de timbru și timbru judiciar, onorariu expert și onorariu avocat redus

În argumentarea acestei decizii, instanța de apel a reținut, în esență, că instanța de fond a stabilit în mod corect obiectul litigiului cu care a fost învestită, reținând că reclamantul Ministerul Apărării Naționale a dedus judecății o cerere izvorâtă din executarea contractului de asigurare facultativă din 15 februarie 2007, contract în baza căruia a fost asigurat un transportator amfibiu blindat, fabricat în anul 1998 și a cărui valoare declarată de asigurat a fost de 913.018 RON.

Instanța de apel, în urma analizei probelor administrate, a reținut că prețul de achiziție al transportatorului a fost de 987.700.000 ROL, TVA inclus, însă cum ulterior, la data de 24 mai 2005, vehiculul a fost îmbunătățit prin montarea unei instalații de aer condiționat în valoare de 33.347 RON, s-a considerat că identificarea valorii de nou la momentul 21 septembrie 2007 trebuie să aibă în vedere, pe de o parte, denominalizarea monedei naționale, dar și modernizarea transportatorului; rezultând o valoare totală de nou de 149385,122 dolari SUA, respectiv 361302,561 RON la momentul producerii evenimentului asigurat 21 septembrie 2007 (un curs valutar de 2,4186 RON = 1 USD).

Instanța de apel, prin raportare la decizia de casare, dar și la prevederile contractuale și probele administrate în cauză, a reținut că nu poate valorifica ca și reper în stabilirea cuantumului despăgubirii valoarea asigurată, aceasta fiind diferită de valoarea reală a bunului la momentul producerii riscului asigurat.

În ceea ce privește criteriile oferite de către apelanta asigurător pentru stabilirea cuantumului despăgubirilor, instanța de apel a valorificat nemijlocit criteriile evidențiate de parte, respectiv valoarea de nou a bunului, data fabricației și darea în folosință, vechimea bunului la data producerii evenimentului asigurat și a considerat că se impunea stabilirea valorii de nou a bunului la data producerii riscului asigurat, întrucât despăgubirea acordată de asigurător trebuie să acopere valoarea reală a bunului; în condițiile în care ecuația de calcul include coeficienți de uzură raportat la vechime, întreținere, reparații ori îmbunătățiri, valoarea de nou din calculul impus de art. 62 din Normele CSA pentru asigurări RCA, aprobate prin Ordinul nr. 113.133/2006, se apreciază la momentul producerii riscului, aspect corect și temeinic reținut de către expertul desemnat.

În stabilirea despăgubirii la care este îndrituit reclamantul intimat asigurat, instanța de apel a reținut că acesta a primit la data de 13 decembrie 2008 o indemnizație în valoare de 34.000 RON, împrejurare ce rezultă din cuprinsul cererii introductive. În consecință, Curtea constată că asiguratul are dreptul, în baza art. 9 și 27 din Legea nr. 136/1995, la încasarea unei diferențe de despăgubire de 110.521,142 RON.

Cu referire la deducerea din această sumă a valorii recuperabile din epavă, evaluată de expert la 11.000 lei, s-a constatat că o astfel de deducere nu a fost stipulată în contractul părților și, prin urmare, nu poate afecta întinderea despăgubirii.

S-a reținut, totodată că, nu se poate reține că paguba asiguratului este mai mică întrucât acesta a valorificat epava transportorului deoarece în cauză nu există dovezi ale unei astfel de valorificări; dimpotrivă, posibilitatea reală a vânzării epavei este redusă, în contextul în care aceasta se află în teatrul de operațiuni Irak, în zona de depozitare a deșeurilor, împrejurare probată de fișa de prezentare întocmită ca Anexa nr. 1 la A1328 din 10 aprilie 2014.

Împotriva acestei decizii, reclamantul Ministerul Apărării Naționale și pârâta Societatea A. SA au declarat recurs.

Recursul reclamantului Ministerul Apărării Naționale a fost întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

În susținerea motivului de recurs invocat, recurentul a arătat, în esență, că instanța de apel a interpretat și aplicat eronat atât contractul de asigurare din 21 decembrie 2006, cât și reglementările cuprinse în Legea nr. 136/1995 privind asigurările și reasigurările din România, cu modificările și completările ulterioare.

Recurentul consideră că obligația asigurătorului privind plata despăgubirii pentru avarierea totală a transportului trebuie îndeplinită astfel cum a fost convenită prin voința părților în contractul ce constituie legea părților.

În continuarea motivării recurentul face o prezentare a voinței părților contractante materializată la pct. 10 din „Condițiile de asigurare", a dispozițiilor art. 3 alin. (3) din Legea nr. 15/1998 și a dispozițiilor art. 2 și art. 9 din Legea nr. 136/1995.

Recurentul consideră că în decizia recurată s-a interpretat și aplicat greșit normele aplicabile în stabilirea valorii transportorului amfibiu blindat B 33 Zimbru de nou, precum și la data producerii evenimentului asigurat – 21 septembrie 2007.

După o prezentare a obiectivelor expertizei, a unor elemente tehnice ale produsului și a coeficienților de uzură, recurentul consideră că instanța de apel a acceptat în mod greșit că valoarea de k=0,65 este corectă, deoarece valoarea uzurii a fost stabilită după anumite norme care, în opinia recurentului, nu sunt aplicabile speței, iar abordarea acestuia ca un autovehicul civil doar de transport, după anumite norme RCA și nu CASCO este total greșită, mai ales că duratele de exploatare sunt în mod clar diferite.

Recurentul consideră că instanța de apel trebuia să ia în considerare, în aprecierea gradului de uzură la data evenimentului, nu părerea expertului, ci prevederile art. 8, art. 10 alin. (1) și cele ale Anexei nr. 2 din obiecțiunile la raportul de expertiză.

Recurentul susține că în stabilirea prețului de achiziție al produsului, instanța de apel a utilizat datele din adresa emisă la data de 17 februarie 2009, însă în documentul analizat nu se specifică care este data de achiziție a acestor ultime bunuri.

Recurentul înțelege să critice decizia recurată și față de obligarea Ministerului Apărării Naționale la plata către apelanta-pârâtă a sumei de 70.045,68 RON cu titlu de cheltuieli de judecată, recurentul considerând că suma este nejustificat de mare față de serviciile oferite de avocat, instanța de apel nefăcând aplicarea corectă a dispozițiilor art. 274 alin. (3) C. proc. civ.

Pentru aceste motive recurentul a solicitat admiterea recursului, modificarea deciziei recurate în sensul admiterii în totalitate a acțiunii Ministerului Apărării Naționale, așa cum a fost formulată.

Recursul pârâtei Societatea A. SA a fost întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ.

În argumentarea motivelor invocate, recurenta a susținut, în esență, că instanța de apel în mod greșit a dat eficiență în speță prevederilor Ordinului nr. 113133/2006 din 21 decembrie 2006 pentru punerea în aplicare a Normelor privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de autovehicule, iar despăgubirea stabilită pe baza normelor RCA nu este relevantă în speța de fată, având în vedere că art. 1 al actului normativ menționat vizează despăgubirea terților prejudiciați și nu este incident în situații care exclud existența unei răspunderi civile, relevante în acest sens fiind prevederile art. 15 din actul normativ amintit.

Recurenta consideră că soluția instanței este nelegală, întrucât a procedat la modificarea concluziilor raportului de expertiză luând în considerare un grad de uzură de 65% (iar nu de 71%) și identificând un coeficient recalculat (grad de uzură corijat) de 59,95% (iar nu de 63,9%) și o valoare reală de 144.521,142 RON, fără nici un temei faptic sau juridic.

Recurenta susține că soluția instanței de apel este contradictorie prin faptul că instanța a dat eficiență normelor RCA, dar în același timp a admis, în mod corect, că nu pot fi avute în vedere prevederile O.G. nr. 121/1998 privind răspunderea materială a militarilor.

În opinia recurentei instanța de apel în mod nelegal a dat eficiență normelor RCA pentru stabilirea valorii bunului la data producerii evenimentului asigurat, întrucât acestea nu sunt incidente în speță, iar din restul probelor administrate a rezultat o altă valoare a acestuia.

Pentru aceste motive recurenta a solicitat admiterea recursului, modificarea în parte a deciziei recurate în sensul admiterii în totalitate a apelului pârâtei cu consecința modificării sentinței instanței de fond în sensul respingerii în integralitate a cererii de chemare în judecată.

Analizând decizia recurată în raport de criticile formulate și temeiurile de drept invocate, Înalta Curte constată că recursurile sunt nefondate urmând a fi respinse ca atare, în considerarea argumentelor ce succed.

Recursul declarat de reclamantul Ministerul Apărării Naționale.

Lipsa de temei legal, invocată de recurentul, care ar viza motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., este nefondată întrucât din modul în care a fost redactată hotărârea se poate determina cu ușurință că legea a fost corect aplicată.

Din sinteza motivelor de recurs se constată că întreaga argumentare a recursului privește valoarea bunului asigurat, respectiv valoarea acestuia atât ca nou cât și la data producerii evenimentului asigurat – 21 septembrie 2007.

Întreaga argumentare a recurentului va fi înlăturată.

Astfel, din analiza deciziei recurate se constată că instanța de apel nu numai că a interpretat în mod corect contractul de asigurare din 21 decembrie 2006, dar a făcut și o analiză corectă a clauzelor contractuale constatând că potrivit art. VI din condițiile de asigurare autovehiculele se asigură la sumele declarate de asigurat care nu trebuie să fie mai mari decât valoarea reală a acestora.

Faptul că instanța de apel nu a putut valorifica reperele contractuale pentru identificarea valorii de nou a bunului asigurat (art. 10 cap. VI din contract), deoarece la momentul producerii evenimentului nu existau prețuri de comercializare a transportorului amfibiu blindat B33 Zimbru, cu instalație de climatizare, iar instanței nefiindu-i înfățișate nici cataloage de specialitate ori prețuri de nou ale autovehiculelor de fabricație pentru modele similare, nu poate fi invocată ca o greșeală a instanței de apel în analiza contractului de asigurare.

Înalta Curte constată că instanța de apel în urma analizei probatoriului administrat constând în înscrisuri, concluzii ale raportului de expertiză tehnică judiciară, precum și adresa emisă de U.M. B. București la data de 17 februarie 2009, a apreciat în mod corect că valoarea de nou a bunului asigurat este de 361.302,561 RON.

Contrar celor susținute de recurentă, instanța de apel a dat eficiență legii părților reglementată de art. 969 C. civ. verificând obligațiile contractuale asumate de către părți prin raportare la probele administrate și constatând în mod corect valoarea reală a bunului asigurat.

Va fi înlăturată susținerea recurentului în sensul că în mod greșit instanța de apel a avut în vedere părerea expertului și nu prevederile art. 8, art. 10 alin. (1) și cele ale Anexei 2 din obiecțiunile la raportul de expertiză, întrucât acestea sunt aspecte de netemeinicie ce nu pot fi examinate în această etapă procesuală, fiind evident că recurentul își exprimă opinia că numai anumite probe (obiecțiunile la raportul de expertiză) ar fi putut să ducă la stabilirea valorii reale a bunului asigurat, însă instanța de apel este suverană în a aprecia oportunitatea, utilitatea și pertinența probelor.

Întreaga argumentare a recurentului privind momentul la care trebuia stabilită valoarea reală a bunului asigurat, va fi înlăturată motivat de faptul că instanța de apel, în mod corect a reținut că acest moment al stabilirii valorii de nou a bunului este data producerii riscului asigurat și nu cea de achiziție, constatând în mod corect, că despăgubirea acordată de asigurător trebuie să acopere valoarea reală a bunului; în condițiile în care ecuația de calcul include coeficienți de uzură raportat la vechime, întreținere, reparații ori îmbunătățiri, valoarea de nou din calculul impus de art. 62 din Normele CSA pentru asigurări RCA, aprobate prin Ordinul nr. 113.133/2006.

Așa cum am arătat deja, referirile la probele administrate (obiecțiunile la raportul de expertiză, analiza adresei din 18 februarie 2009, a coeficienților de uzură sau a detaliilor tehnice ale bunului asigurat) exced cadrului procesual al recursului, care limitează controlul judiciar la verificarea legalității din perspectiva motivelor de recurs prevăzute limitativ de art. 304 C. proc. civ.

Ultima critică vizează cuantumul cheltuielilor de judecată, care va fi înlăturată, întrucât aprecierea cuantumului cheltuielilor de judecată este în căderea instanței și în raport de dovezile care s-au făcut se aplică dispozițiile art. 274 C. proc. civ., care în speță nu au fost încălcate.

Totodată, posibilitatea măririi sau micșorării cheltuielilor de judecată este o facultate a instanței de judecată, aceasta urmând a aprecia aplicarea prevederilor art. 274 alin. (3) C. proc. civ.

Față e cele arătate rezultă că, criticile invocate și încadrate în motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 sunt neîntemeiate și în consecință recursul va fi respins ca nefondat.

Recursul pârâtei Societatea A. SA.

Art. 304 pct. 7 C. proc. civ., care constituie primul motiv de recurs, poate duce la modificarea sau casarea unei hotărâri atunci „când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau când cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii".

Din perspectiva acestui motiv în argumentarea recursului recurenta a susținut o pretinsă contradictorialitate prin faptul că instanța a dat eficiență normelor RCA, dar în același timp a admis, în mod corect, că nu pot fi avute în vedere prevederile O.G. nr. 121/1998 privind răspunderea materială a militarilor.

Nu va fi reținută pretinsa contradictorialitate, atât timp cât în soluționarea cauzei instanța de apel a făcut o corectă distincție privind aplicarea O.G. nr. 121/1998 ce privește răspunderea materială a militarilor, iar în speță fiind vorba de răspunderea asigurătorilor, rezultă că aceasta nu poate fi analizată decât prin normele ce o reglementează, respectiv a Normelor Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor pentru asigurări obligatorii de răspundere civilă auto aprobate prin Ordinul nr. 113133/2006.

Astfel fiind, se constată că soluția pronunțată în apel este corespunzătoare și justificată de argumentele reținute în considerente și fundamentată pe o analiză riguroasă și concretă a problemelor esențiale ce au făcut obiectul judecății, neexistând contradictorialitate între considerente sau între considerente și dispozitiv.

Potrivit art. 304 pct. 9 C. proc. civ. modificarea hotărârii se poate cere când aceasta este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii.

Prin prisma acestui motiv de recurs se reproșează instanței de apel că în mod greșit a dat eficiență în speță prevederilor Ordinului nr. 113133/2006 din 21 decembrie 2006 pentru punerea în aplicare a Normelor privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de autovehicule, iar normele asigurării obligatorii de răspundere civilă auto pentru stabilirea valorii bunului la data producerii evenimentului asigurat, nu sunt incidente în speță.

Criticile vor fi înlăturate, având în vedere că instanța de apel nu a soluționat pricina în contextul încălcării vreunei prevederi legale sau al greșitei aplicări a acesteia.

Astfel, se constată că reclamantul Ministerul Apărării Naționale prin cererea de chemare în judecată a dedus judecății o cerere izvorâtă din executarea contractului de asigurare facultativă din 15 februarie 2007, contract în baza căruia a fost asigurat un transportator amfibiu blindat, fabricat în anul 1998 și a cărui valoare declarată de asigurat a fost de 913.018 RON.

Având în vedere că pentru soluționarea cauzei era necesară stabilirea unei valori reale a bunului asigurat, normele aplicabile sunt normele de la data producerii riscului asigurat, respectiv Ordinul nr. 113133/2006 prin care au fost aprobate Normele privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de autovehicule, ce cuprind repere privind calculul valorii reale a bunului asigurat.

Întreaga argumentare a recurentei privind aplicabilitatea prevederilor art. 15 din Normele aprobate prin Ordinul nr. 113.133/2006, care exclude existența unei răspunderi civile, va fi înlăturată, întrucât instanța de apel în analiza cauzei a pornit de la contractul de asigurare facultativă încheiat între părți și prin raportare la situația de fapt stabilită și a probatoriului administrat și a apreciat în mod corect că în cauză sunt aplicabile dispozițiile Ordinului nr. 113133/2006 privind Normele Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor pentru asigurări obligatorii de răspundere civilă auto, analizând cauza prin prisma dispozițiilor legale incidente.

Totodată, se constată că recurenta printr-o trimitere la prevederile art. 15 din Ordinul nr. 113133/2006 face aprecieri de natură teoretică, cu privire la modalitățile de reparare a prejudiciului, aspecte ce nu pot constitui argumente de natură a justifica admiterea prezentului recurs, în condițiile în care instanța de apel a făcut o corectă aplicare a dispozițiilor legale incidente în cauză.

Pe de altă parte, se constată că reclamanta în susținerea recursului se raportează la probatoriul administrat în vederea dovedirii că valoarea despăgubirilor nu a fost corect stabilită, însă recurenta pierde din vedere faptul că în această etapă procesuală nu se poate reanaliza situația de fapt stabilită și probatoriul administrat, ci numai aspectele de nelegalitate invocate. În consecință, susținerile privind analiza obiecțiunilor la raportul de expertiză sau presupusa modificare a concluziilor raportului de expertiză tehnică privind gradul de uzură, sunt aspecte de netemeinicie ce nu pot fi examinate în această etapă procesuală.

Având în vedere aceste considerente, Înalta Curte, în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondate recursurile declarate de reclamantul Ministerul Apărării Naționale și pârâta Societatea A. SA împotriva deciziei civile nr. 1175 din 4 decembrie 2014 a Curții de Apel București, secția a Vl-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 5 noiembrie 2015.