ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2176/2011

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2176/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Asupra recursurilor

de față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată sub nr.

20126/3/2006 pe rolul Tribunalului București, secția comercială, la data de 5

iunie 2006 reclamanta SC A. SA în contradictoriu cu pârâtul Ministerul

Justiției a solicitat rezoluțiunea Contractului de servicii încheiat cu pârâtul

la data de 20 februarie 2006, eliberarea garanției de bună execuție și

obligarea la plata cheltuielilor de judecată.

În motivarea

acțiunii, reclamanta a arătat că a încheiat cu pârâtul, la data de 20 februarie

2006, contractul de asigurări având ca obiect servicii privind asigurarea CASCO

pentru autoturismele din dotarea parcului auto deținut de pârât, în urma

procedurii de selecție de oferte care a avut ca obiect achiziția de servicii de

asigurări.

A mai arătat

reclamanta că prețul contractului a fost suma de 12.539.33 lei ce trebuia

achitată de către asigurat în termen de 15 zile calendaristice de la data

primirii facturii la Ministerul Justiției.

Reclamanta a susținut

că pârâtul asigurat nu și-a îndeplinit obligația prevăzută de art. 9 din

contractul încheiat, conform căreia achizitorul trebuia să pună la dispoziția

prestatorului orice informație pe care acesta o considera necesară pentru

îndeplinirea contractului.

Art. 21 din

Condițiile de asigurare privind asigurarea pentru avarii și furt a

autovehiculelor, prevăd că asigurarea nu se va putea încheia anterior

efectuării inspecției de risc și faptul că la reînnoirile fără interpunerea de

contract inspecția de risc nu este necesară.

SC A. SA a mai

menționat că a solicitat pârâtului asigurat să-i comunice o dată la care se

putea efectua inspecția de risc a autovehiculelor asigurate, precum și de a-i

pune la dispoziție documentele și informațiile necesare pentru aceste

autovehicule, prin adresa din 24 februarie 2006, dar pârâtul nu a răspuns

acestei solicitări.

A concluzionat

reclamanta că solicită rezilierea contractului întrucât asiguratul pârât nu a

îndeplinit două dintre obligațiile sale contractuale, efectuarea inspecției de

risc și plata primei de asigurare, iar neîndeplinirea acestor obligații

esențiale a avut ca efect faptul că asigurarea nu s-a putut încheia și deci

contractul nu a produs efecte juridice.

Pârâtul a depus

întâmpinare și cerere reconvențională (prin care a invocat excepția de

necompetență materială a Tribunalului București, iar în subsidiar pe cererea

reconvențională a solicitat rezoluțiunea contractului nr. X de servicii de

asigurare tip CASCO din culpa reclamantei-pârâte și obligarea SC A. SA la plata

în favoarea Ministerului Justiției a sumei de 29.616,62 lei reprezentând

contravaloarea reparațiilor efectuate unui număr de 4 autovehicule asigurate,

aparținând Ministerului Justiției, precum și la plata unor penalități de

întârziere calculate de la momentul refuzului societății de asigurare, stabilit

pe cale judecătorească, de a-și onora obligațiile contractuale și până la

momentul executării hotărârii pronunțată în cauză.

Prin Sentința

comercială nr. 8510 din 18 octombrie 2006, Tribunalul București, secția a VI-a

comercială, a admis excepția de necompetență materială și a declinat competența

de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel București, secția a VIII-a

contencios administrativ și fiscal.

La Curtea de Apel

București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, cauza a fost

înregistrată la data de 14 decembrie 2006.

Prin Sentința civilă

nr. 1912 din 03 iulie 2007 Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios

administrativ și fiscal, a respins cererea principală formulată de SC A. SA, ca

neîntemeiată, a admis în parte cererea reconvențională și a obligat pârâta SC

A. SA la plata sumei de 29.616,82 lei despăgubiri actualizate în raport de rata

inflației de la data de 20 iulie 2006, data concilierii, până la executarea

obligației și a respins cererea de reziliere a contractului de asigurare formulată

de pârâtul-reclamant ca neîntemeiată.

Pârâtul-reclamant

Ministerul Justiției a depus cerere de completare a dispozitivului Sentinței

civile nr. 1912 din 03 iulie 2007 prin care a precizat că în ședința publică

din 24 aprilie 2007 și-a mărit câtimea obiectului cererii reconvenționale la

suma de 31.970,53 lei datorită creșterii valorii estimative a costului

reparării autovehiculului, conform devizului din 10 martie 2007 al SC R. SA.

Prin Sentința civilă

nr. 2733 din 06 noiembrie 2007 Curtea de Apel București, secția a VIII-a

contencios administrativ și fiscal, a respins cererea de completare a

dispozitivului Sentinței civile nr. 1912 din 03 iulie 2007.

Prin Decizia nr. 466

din 29 ianuarie 2009 Înalta Curte de Casație și Justiție, secția contencios,

administrativ și fiscal, a admis recursurile reclamantului-pârât și a

pârâtului-reclamant a casat Sentința civilă nr. 1912 din 03 iulie 2007 și a

trimis cauza spre rejudecare aceleași instanțe.

Prin decizia de

casare, instanța de control judiciar a reținut că este întemeiată critica

recurentei-reclamante în sensul că nu datorează despăgubiri pentru autoturismul

avariat la data de 17 februarie 2006, întrucât riscul asigurat s-a produs

anterior semnării contractului de asigurare, respectiv data de 20 februarie 2006,

iar instanța de fond nu a calculat corect valoarea sumei acordate

pârâtului-reclamant Ministerul Justiției pentru autoturismele în discuție.

Înalta Curte de

Casație și Justiție, secția contencios, administrativ și fiscal, a mai reținut

că este corectă critica reclamantei-pârâte SC A. SA, în sensul că instanța de

fond a acordat mai mult decât s-a cerut (plus petita), întrucât Ministerul

Justiției a solicitat obligarea la plata sumei de 29.616,62 lei, iar prin

sentința recurată s-a acordat această sumă actualizată cu rata inflației.

În fond după casare,

cauza a fost înregistrată la Curtea de Apel București, secția a VIII-a

contencios, administrativ și fiscal, sub nr. 6518/2/2009 la data de 10 iulie

2009.

Prin Sentința nr.

2410 din 19 mai 2010, Curtea de Apel București a respins cererea de chemare în

judecată formulată de reclamanta SC A. SA, ca neîntemeiată; a admis în parte

cererea reconvențională formulată de pârâtul-reclamant Ministerul Justiției în

contradictoriu cu reclamanta-pârâtă SC A. SA; a obligat reclamanta-pârâtă SC A.

SA la plata sumei de 28.031,79 lei reprezentând despăgubire conform contract

asigurare CASCO nr. X/2006 către pârâtul-reclamant Ministerul Justiției și a

respins în rest cererea reconvențională, ca neîntemeiată.

Pentru a pronunța această

soluție, Curtea a reținut următoarele:

Potrivit art. 10.1

din contractul nr. X/2006 achizitorul are obligația de a efectua plata primei

către prestator în termen de maxim 15 zile calendaristice de la data

înregistrării facturii la registratura generală a Ministerului Justiției.

Neîndeplinirea

corespunzătoare a acestei obligații contractuale a fost sancționată de părți,

conform clauzei convenită la art. 12 din contract prin plata unor penalității

de întârziere, reprezentând o sumă echivalentă cu o cotă de 0,50% pe zi de

întârziere din plata neefectuată până la data efectuării plății.

S-a constatat că,

prin clauzele contractuale părțile nu au înțeles să sancționeze această

întârziere cu rezoluțiunea contractului.

Mai mult, din

conținutul clauzelor contractuale rezulta că părțile au înțeles să sancționeze

orice neexecutare a obligațiilor contractuale prin rezilierea contractului și

în niciun caz prin rezoluțiune.

Ca atare, solicitarea

reclamantei SC A. SA, ca instanța să dispună rezoluțiunea contractului de

servicii din 20 februarie 2006 a fost apreciată ca și contrară prevederilor

contractuale și deci contrară legii părților (pacta sunt servanda, art. 970 C.

civ.).

În speță, contractul

nr. X/2006 a prevăzut expres rezilierea ca modalitate de încetare a efectelor

contractului și nu rezoluțiunea.

Cu privire la

susținerea reclamantei SC A. SA, în sensul că pârâtul Ministerul Justiției nu

și-a îndeplinit obligația contractuală prevăzută de art. 9 din contract, Curtea

a reținut că este neîntemeiată.

În contract nu s-a

prevăzut efectuarea inspecției de risc a autovehiculelor asigurate după

încheierea contractului.

Cu privire la cererea

reconvențională formulată de pârâtul-reclamant Ministerul Justiției prin care a

solicitat rezoluțiunea contractului de servicii nr. X/2006 din culpa

reclamantei-pârâte și obligarea SC A. SA la plata sumei de 26.616,62 lei,

reprezentând contravaloarea reparațiilor efectuate pentru cele 4 autoturisme

avariate plus plata unor penalități de întârziere s-a reținut, că instanța nu

poate decide rezoluțiunea contractului întrucât din interpretarea clauzelor

contractuale părțile au înțeles ca neexecutarea obligațiilor să fie

interpretată în sensul în care contractul produce efecte juridice. Ori

rezoluțiunea nu a fost prevăzută de părțile contractante, întrucât ar conduce

la lipsirea de efecte a contractului.

Cu privire la suma de

26.616,62 lei reprezentând contravaloarea reparaților efectuate pentru cele 4

autoturisme avariate s-a constatat că, prin Decizia de casare nr. 466 din 29

ianuarie 2009, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția contencios,

administrativ și fiscal, a apreciat corectă critica SC A. SA, în sensul că nu

datorează despăgubiri pentru autoturismul avariat la data de 17 februarie 2006,

întrucât riscul asigurat s-a produs anterior semnării contractului de

asigurare, respectiv la data de 20 februarie 2006, iar instanța de fond nu a

calculat corect valoarea sumei acordate Ministerului Justiției.

Cu privire la

solicitarea reclamantei SC A. SA de eliberare a garanției de bună execuție s-a

apreciat că este neîntemeiată, întrucât în baza art. 13.4 din contractul nr.

X/2006, pârâtul-reclamant Ministerul Justiției a ridicat pretenții și din

analiza cererii reconvenționale s-a dovedit că aceasta este întemeiată în

parte.

De asemenea, în

privința susținerii reclamantei în sensul că a restituit contravaloarea

primelor de asigurare (aspect rezultat și din raportul de expertiză contabilă)

cu O.P. din 10 aprilie 2006, s-a apreciat că acest aspect este fără relevanță

în cauză deoarece, în perioada producerii accidentelor și avarierii

autoturismelor aparținând Ministerului Justiției, contractul nr. X/2006 a fost

valabil și a produs efecte juridice.

Împotriva sentinței

pronunțată de instanța de fond au declarat recurs Ministerul Justiției și SC A.

SA București.

În motivarea

recursului său, întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.,

pârâtul-recurent Ministerul Justiției a arătat că sentința a fost pronunțată cu

aplicarea greșită a legii în esență pentru următoarele motive:

- În mod greșit

instanța de fond nu a acordat și penalitățile de întârziere aferente sumei

solicitate motivat de faptul că ambele părți au avut o culpă în neexecutarea

obligațiilor contractului de asigurare și instanța nu a ținut cont de

prevederile art. 15.1 și art. 12.2 din contractul de servicii.

Refuzul de plată a

despăgubirilor de către SC A. SA a fost culpabil deoarece contractul încheiat

între părți stabilea în mod expres consecința neplății în termen a primei de

asigurare iar pe de altă parte efectuarea inspecției de risc era o procedură

prealabilă încheierii contractului de asigurare iar nu ulterioară acesteia.

- De asemenea se

arată că suma de 28.031,79 lei nu a fost calculată corect de instanța de fond,

întrucât la valoarea totală rezultată trebuia inclusă și valoarea reparației

autoturismului implicat în accidentul din data de 17 februarie 2006. Este real

că evenimentul asigurat s-a produs la o dată anterioară celei la care s-a

încheiat contractul, totuși trebuia avută în vedere perioada de valabilitate a polițelor

de asigurare 1 februarie 2006 - 31 decembrie 2006.

- Pentru accidentul

produs cu autoturismul în data de 9 martie 2006, suma corectă a despăgubirii

este de 2026,75 lei și nu suma de 2020,75 lei reținută greșit de instanța de

fond.

Reclamanta-recurentă

SC A. SA - în motivarea recursului său, întemeiat pe prevederile art. 304

1

C. proc. civ., a arătat în esență următoarele:

- În mod greșit,

instanța de fond a considerat că părțile au înțeles să nu sancționeze cu

rezoluțiunea contractului, neplata primei de asigurare.

În ceea ce privește

aprecierea caracterului de contract cu executare succesivă, în cazul de față se

arată că datorită faptului că obligația esențială, a plății prețului

serviciilor, rămânând neexecutată, contractul capătă caracterul unui contract

uno ictu, cu executare instantanee.

- Prima instanță

greșit a apreciat că nu poate fi reținută culpa asiguratorului la neefectuarea

inspecției de risc, ci doar neglijența asiguratorului care nu îi poate imputa

primului acest aspect.

Se arată că după

semnarea polițelor de asigurare intimata-pârâtă avea obligația de a prezenta

conform art. 9 din Contract (…) orice informație pe care aceasta o considera

necesară în vederea îndeplinirii Contractului.

Această situație

rezultă și din raportul de expertiză întocmit în cauză prin care experta a

stabilit că asigurarea nu poate intra în vigoare anterior efectuării inspecției

de risc, iar obligativitatea efectuării inspecției de risc cade în sarcina

asiguratorului de comun acord cu asiguratul care era obligat să pună la

dispoziția asiguratorului și documentele de identificare a lor (carte de

identitate, talon).

Apreciază recurenta

că sunt singurii care au insistat în efectuarea inspecției fiscale și au făcut

numeroase demersuri atât telefonice cât și în scris pentru a efectua

inspecțiile de risc pentru autoturismele asigurate în baza contractului.

Presupusa încercare de plată a primei de către pârâta-reclamantă nu are

relevanță întrucât s-ar fi făcut la data de 30 martie 2006, deci tot cu

depășirea termenului de scadență al facturii.

Conform contractului

din 20 februarie 2006, recurenta-reclamantă arată că avea dreptul fie de a

percepe penalități de întârziere a plății primei de asigurare (art. 12 pct.

12.2) fie de a solicita rezoluțiunea Contractului (art. 12 pct. 15.1).

Recurenta-reclamantă

a formulat cerere de repunere în termenul legal de a formula și motiva cererea

de recurs în conformitate cu prevederile art. 103 C. proc. civ., arătând în

principal că pe parcursul derulării judecății de fond, A. și-a schimbat sediul

social, aspect adus la cunoștința instanței de fond printr-o cerere

precizatoare care se afla la dosarul de fond.

Instanța de fond a

dispus comunicarea hotărârii tot la vechiul sediu al recurentei-reclamante așa

cum rezultă din comunicarea aflată la dosarul de fond.

Ministerul Justiției

a formulat întâmpinare la cererea de recurs formulată de reclamanta SC A. SA, a

invocat excepția tardivității recursului și a apreciat că acesta este nefondat,

că reclamanta-pârâtă nu a urmărit să-și execute cu bună-credință obligațiile

contractuale, invocând propria culpă în motivarea cererii de rezoluțiune a

contractului prin neefectuarea inspecției de risc.

SC A. SA a formulat,

de asemenea, întâmpinare la cererea de recurs a pârâtului Ministerul Justiției,

arătând că în mod corect a fost respinsă de instanța de fond cererea privind

acordarea de penalități de întârziere ținând cont de gradul de culpă pe care

l-a avut în desfășurarea contractului.

Analizând cererea de

repunere în termenul de formulare și motivare a recursului, formulată de

reclamanta-pârâtă SC A. SA Înalta Curte, constată că sunt întemeiate

susținerile recurentei în sensul că deși și-a îndeplinit obligațiile

procedurale ce-i reveneau în conformitate cu dispozițiile art. 98 C. proc. civ.

și a adus la cunoștința instanței de fond schimbarea sediului social,

solicitând comunicarea actelor de procedură la noul sediu, instanța de fond din

eroare a comunicat sentința pronunțată la vechiul sediu al reclamantei.

În consecință fiind

îndeplinite condițiile art. 103 alin. (1) C. proc. civ. și dovedită

împrejurarea fortuită, se va admite cererea de repunere în termenul de

formulare a cererii de recurs.

Considerentele

Înaltei Curți asupra recursurilor formulate:

Recursul

pârâtului-reclamant Ministerul Justiției este nefondat.

Primul motiv de

recurs privind penalitățile de întârziere este nefondat întrucât așa cum a

reținut și prima instanță, ambele părți din contract și-au executat cu

întârziere obligațiile contractuale. Astfel recurentul Ministerul Justiției nu

a achitat sau a achitat cu întârziere prima de asigurare, nu a cooperat pentru

efectuarea inspecției de risc, chiar dacă după 4 zile de la semnarea

contractului reclamanta SC A. nu a achitat contravaloarea reparațiilor.

Potrivit art. 12.1

din Contractul de servicii - nr. X/2006 - „În cazul în care, din vina sa

exclusivă, prestatorul nu reușește să își îndeplinească obligațiile asumate

prin contract, achizitorul are dreptul de a deduce penalități în cuantum de

0,5% din valoarea neefectuată a contractului până la îndeplinirea efectivă a

obligațiilor”.

Ministerul Justiției

nu a răspuns solicitărilor recurentei-reclamante SC A. SA pentru efectuarea

inspecției de risc, aceasta putând a fi efectuată până la data de 27 februarie

2006 - atunci când s-a constituit garanția de execuție bancară - conform art.

5.1. din Contract.

- Se observă așadar

că raportat la data intrării în vigoare a contractului - deci data constituirii

garanției de bună execuție (27 februarie 2006) - pentru autoturismele asigurate

care au fost avariate, nu s-a plătit contravaloarea reparațiilor pentru

neefectuarea inspecției de risc și neplata primei de asigurare.

Prevederile art. 12.2

din Contract stipulează că „În cazul în care achizitorul nu semnează factura în

termenul menționat acesta are obligația de a plăti, ca penalități, o sumă

echivalentă cu o cotă de 0,05% pe ziua de întârziere din plata neefectuată,

până la data efectuării plății”.

Cum pârâtul-recurent

Ministerul Justiției - a plătit prima de asigurare la data de 31 martie 2006 -

(nu a făcut dovada că a achitat anterior într-un cont eronat) suma prevăzută în

factura din 22 februarie 2006 - nu a putut fi plătită de SC A. SA întrucât

răspunderea A. începe la data precizată în contractul de asigurare dar nu mai

devreme de 24 de ore de la sfârșitul zilei în care s-a plătit prima de

asigurare (art. 20 din Condiții de asigurare). Reclamanta recunoaște că a

plătit cu întârziere prima și că datorează penalități dar condiționează plata

acestora de plata despăgubirilor de către A. Rezultă de aici culpa contractuală

a ambelor părți.

- Referitor la al

doilea motiv de recurs - se reține că potrivit art. 315 alin. (1) C. proc. civ.

- cererea de acordare a despăgubirii cu privire la autoturismul implicat în

accidentul de circulație din data de 17 februarie 2006, a fost o problemă de

drept dezlegată de Înalta Curte de Casație și Justiție prin Decizia civilă nr.

446 din 29 ianuarie 2009.

- Al doilea motiv de

recurs privind reținerea sumei de 2020,75 lei în loc de 2026,75 reprezintă o

simplă eroare materială susceptibilă de a fi valorificată potrivit art. 281

1

C. proc. civ.

Recursul

reclamantei-recurente SC A. SA.

- Motivul de recurs

privind nesancționarea cu rezoluțiunea contractului a neplății primei de

asigurare - a fost o problemă dezlegată în drept de Înalta Curte de Casație și

Justiție prin Decizia nr. 446 din 29 ianuarie 2009 - care a fost preluată în

mod obligatoriu de instanța de fond - statuându-se că părțile nu au înțeles să

sancționeze această întârziere cu rezoluțiunea contractului, ci prin acordarea unor

penalități de întârziere.

- Motivul de recurs

privind culpa asiguratului în neefectuarea inspecției de risc apare nerelevantă

în contextul în care cererea de rezoluțiune a contractului de servicii a fost

respinsă ca neîntemeiată, acesta constituind un argument în susținerea cererii

de rezoluțiune a contractului.

Prin urmare, văzând

și cele arătate mai sus privind culpa ambelor părți în neexecutarea

obligațiilor contractuale (Ministerul Justiției trebuia să coopereze la

inspecția de risc, iar SC A. SA trebuia să facă aplicarea prevederilor art. 17

alin. (2) din Legea nr. 136/1995) acestea fiind doar argumentele SC A. pentru

cererea de rezoluțiune, se constată că sunt nerelevante în acest context, având

în vedere prevederile art. 315 alin. (1) C. proc. civ.

Având în vedere, cele

arătate mai sus, în conformitate cu prevederile art. 312 alin. (1) C. proc.

civ., constatând că instanța de fond a pronunțat o sentință legală și

temeinică, se vor respinge recursurile ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite cererea de

repunere în termenul de formulare a recursului declarat de recurenta-reclamantă

SC A. SA București.

Respinge recursurile

declarate de Ministerul Justiției și SC A. SA București împotriva Sentinței nr.

2410 din 19 mai 2010 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios

administrativ și fiscal, ca nefondate.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 12 aprilie 2011.