ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2555/2012

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2555/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra recursului de

față;

Din examinarea

actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin sentința

comercială nr. 12773 din 7 decembrie 2010 Tribunalul București, secția a VI-a

comercială, a admis acțiunea formulată și precizată de reclamanta SC A.T.A. SA,

în contradictoriu cu pârâta SC A.R.A. SA, și intervenienta D.L.A. și a obligat

pârâta să plătească reclamantei suma de 3.235,64 lei penalități de întârziere

aferente perioadei 17 iulie 2010 – 3 august 2010.

A obligat pârâta să

plătească reclamantei suma de 29.424,35 lei cheltuieli de judecată.

Pentru a hotărî

astfel, instanța de fond a reținut că prin cererea înregistrată pe rolul

Tribunalului București, secția a VI-a comercială, la data de 3 august 2010,

reclamanta a solicitat obligarea pârâtei la plata sumei de 193.567,29 lei și a

cheltuielilor de judecată, arătând în motivarea cererii că a achitat

titularului unei polițe CASCO valoarea daunelor aduse autoturismului implicat

într-un accident rutier produs din culpa intervenientului forțat, care conducea

un autoturism pentru care se încheiase poliță RCA la pârâtă.

Pârâta a refuzat

nejustificat plata sumei reprezentând indemnizația plătită de reclamantă

asiguratului CASCO, deși, potrivit art. 22 din Legea nr. 136/1995 în limita

indemnizației plătite, asiguratorul este subrogat în toate drepturile

asiguratului său, astfel încât datorează atât suma de 190.331,65 plătită

asiguratului său, cât și penalități de întârziere de 3.235,64 lei.

A mai reținut

instanța de fond că la data de 7 decembrie 2010 reclamanta a depus note de

ședință prin care a arătat că ulterior introducerii cererii de chemare în

judecată, respectiv la data de 16 noiembrie 2010, pârâta a achitat suma de

190.331,65 lei cu OP nr. 141, sumă ce reprezintă indemnizația de asigurare,

motiv pentru care își restrânge cuantumul pretențiilor la plata sumei de

3.235,64 lei reprezentând penalități de întârziere calculate de la data de 17

iulie 2010 la data de 3 august 2010, și la plata sumei de 29.424,65 lei

reprezentând cheltuieli de judecată.

Deși pârâta a achitat

în cursul judecății suma pretinsă și pe care reclamanta i-o solicitase încă din

data de 15 iunie 2010, instanța de fond a apreciat că, potrivit art. 64 alin. (2)

din Ordinul CSA nr. 20/2008, pârâta avea obligația să achite suma datorată în

termen de 15 zile, motiv pentru care, în temeiul art. 64 alin. (4) din aceeași

normă, datorează și suma de 3.235,64 lei reprezentând penalități de întârziere

de 0,1 % pe zi, calculate de la data scadenței 17 iulie 2010 până la data de 3

august 2010.

Cum pârâta a căzut în

pretenții, potrivit art. 274 C. proc. civ. a fost obligată la plata cheltuielilor

de judecată făcute de reclamantă, în sumă de 29.424,35 lei.

Curtea de

Apel București, secția a V-a civilă, prin decizia civilă nr. 378 din 24

octombrie 2011 a r

espins

ca nefondat apelul declarat de pârâta SC A.R.A. SA, cu sediul în sector 3,

București, în contradictoriu cu intimatele SC A.T. SA, cu sediul în sector 1,

București și D.L.A., domiciliată în Ploiești, împotriva sentinței comerciale

nr. 12773 din 7 decembrie 2010, pronunțată de Tribunalul București, secția a

VI-a comercială, în dosarul nr. 37119/3/2010.

Instanța de apel,

pentru a pronunța această decizie a reținut următoarele:

Reducerea onorariului

de avocat în mod arbitrar, doar pentru că instanța de judecată are acest drept,

potrivit dispozițiilor art. 274 alin. (3) C. proc. civ., poate fi apreciată ca

fiind împotriva principiilor care guvernează dreptul la apărare.

Jurisprudența

C.E.D.O. care, învestită fiind cu soluționarea pretențiilor la rambursarea

cheltuielilor de judecată, în care sunt cuprinse și onorariile avocațiale, a

statuat în același sens, respectiv că aceste cheltuieli urmează a fi recuperate

numai în măsura în care cheltuielile solicitate sunt dovedite (Cauza Croitoru

contra României, Cauza Iacob contra României) și constituie cheltuielile

necesare care au fost în mod real făcute în limita unui cuantum rezonabil

(Cauza Costin contra României).

În speță, Curtea de

Apel București a reținut că reclamanta a achitat indemnizația cu titlu de

despăgubire datorată asiguratului și s-a adresat pe cale administrativă pârâtei

în vederea recuperării acestei despăgubiri, în conformitate cu dispozițiile

Legii nr. 136/1995 și Ordinului C.S.A. nr. 20/2008, care a refuzat în mod

nejustificat să onoreze obligațiile de plată ce-i reveneau în temeiul

dispozițiilor legale precitate (a se vedea cererea de despăgubire înregistrată

la pârâtă la data de 15 iunie 2010 – fila 4 dosar Tribunalul București), după

cum nu a dat curs nici invitației la conciliere directă, în temeiul art. 720

1

C. proc. civ. pentru data de 16 iulie 2010.

După cum, în mod

corect, legal și temeinic instanța de fond a reținut că în situația în care

apelanta pârâtă ar fi avut obiecțiuni cu privire la suma solicitată cu titlu de

despăgubire, 190.331,65 lei, acestea urmau a fi făcute în termen de 15 zile de

la data primirii cererii de despăgubiri, ceea ce pârâta nu a dovedit că ar fi

făcut, astfel încât aceasta era obligată ca în același termen să efectueze

plata despăgubirilor.

Instanța de apel a

reținut că pârâta a efectuat plata despăgubirilor ulterior înregistrării

cererii de chemare în judecată, fiind evidentă culpa procesuală a acesteia care

prin atitudinea sa a pricinuit reclamantei cheltuieli suplimentare cu

introducerea cererii de chemare în judecată, cheltuieli cu taxa de timbru și

angajarea unui apărător și că onorariul de avocat a fost achitat, potrivit

înscrisurilor doveditoare, cu OP nr. 7111 din 8 octombrie 2010, anterior

efectuării plății debitului principal de către apelantă .

Așadar, atitudinea

culpabilă a pârâtei care nu a înțeles să achite suma datorată intimatei

reclamante în termenul legal prevăzut de Legea nr. 136/1995 și Ordinul C.S.A.

nr. 20/2008, astfel încât potrivit art. 43 C. com. se află de drept în

întârziere din ziua când obligația a devenit exigibilă, pricinuindu-i astfel

acesteia cheltuieli cu introducerea cererii de chemare în judecată, nu

reprezintă o împrejurare exoneratoare de răspundere a pârâtei pentru

cheltuielile de judecată suportate de reclamantă cu promovarea acțiunii,

inclusiv plata onorariului de avocat al cărui cuantum este stabilit la cca.10 %

din valoarea litigiului (19.300 lei + TVA).

Raportat la valoarea

evaluabilă în bani, a litigiului, precum și la munca îndeplinită de avocat,

astfel cum reiese din înscrisurile depuse la dosar, onorariul încasat de către

avocatul reclamantei se constituie într-o cheltuială necesară reclamantei care

a fost făcută de aceasta în mod real, în limita unui cuantum rezonabil.

Aceste aspecte au

fost avute în vedere în mod corect și de către instanța de fond care nu a

reținut cele susținute de către pârâtă și a obligat-o pe aceasta, față de culpa

procesuală constatată, la suportarea integrală a cheltuielilor de judecată

efectuate de către reclamanta intimată, inclusiv cu onorariul de avocat.

Împotriva

deciziei civile nr. 378 din 24 octombrie 2011, pronunțată

de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă,

a declarat recurs

pârâta SC A.R.A. SA, întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.,

criticând-o pentru nelegalitate, solicitând în concluzie admiterea recursului,

modificarea în parte a deciziei în sensul reducerii onorariului de avocat.

Recurenta – pârâtă

critică decizia atacată pentru nelegalitate sub aspectul menținerii obligației

sale în continuare la suportarea integrală a cheltuielilor de judecată în

cuantum de 29.424,35 lei din care 5.488,35 lei taxă judiciară de timbru și suma

de 23.932 lei onorariu de avocat, susținând că instanța de apel nu a ținut

seama de dispozițiile art. 274 alin. (3) C. proc. civ., respectiv de obiectul

pricinii și de munca prestată de avocat.

Față de valoarea

pricinii, 190.331,65 lei, sumă achitată de către societatea sa înaintea

primului termen de judecată, recurenta – pârâtă susține că acordarea unui

onorariu de avocat în cuantum de 23.932 lei este exagerat, instanța având

prerogativa de a reduce un astfel de onorariu, textul de lege, art. 274 alin. (3)

C. proc. civ., fiind menit să împiedice abuzul de drept, prin deturnarea

onorariului de avocat de la finalitatea sa firească, aceea de a permite

justițiabilului să beneficieze de o asistență judiciară calificată pe parcursul

procesului, însă dreptul de apărare trebuie exercitat cu bună credință și

potrivit scopului în vederea căruia a fost recunoscut de lege.

Recurenta – pârâtă

mai susține că, făcându-se aplicarea art. 274 alin. (3) C. proc. civ., nu se

intervine în contractul de asistență juridică, care își produce efecte pe

deplin între părți, ci doar se apreciază în ce măsură onorariul părții care a

câștigat procesul trebuia suportat de partea care a pierdut, față de mărimea

pretențiilor și complexitatea cauzei.

Hotărârea instanței

de apel este în dezacord și cu jurisprudența CEDO, care consideră că

cheltuielile de judecată în care sunt cuprinse onorariile de avocat trebuie

restituite (recuperate) numai în măsura în care constituie cheltuieli necesare

și au fost făcute în limita unui cuantum rezonabil.

Mai mult, în absența

unui tablou al onorariilor minimale, criteriile de apreciere a cuantumului

onorariului de avocat pot fi cele prevăzute de art. 132 din Statutul profesiei

de avocat.

Instanța de apel nu a

făcut o justă apreciere a proporționalității onorariului de avocat cu

pretențiile reclamantei și cu complexitatea cauzei dedusă judecății, ceea ce

contravine și Deciziei nr. 401 din 14 iulie 2005 a Curții Constituționale dată

în soluționarea excepției de neconstituționalitate a art. 274 alin. (3) C.

proc. civ., Curtea constituțională apreciind că valoarea onorariului trebuie să

fie proporțională cu serviciul prestat.

Intimata reclamantă SC

A.T.A. SA a formulat întâmpinare, solicitând respingerea recursului, arătând că

instanța de apel nu a încălcat dispozițiile art. 274 alin. (3) C. proc. civ.

Intimata a arătat că

în ceea ce privește cuantumul onorariului de avocat, acesta nu este excesiv,

suma de 23.932 lei (19.300 lei + TVA) achitată fiind un onorariu real și

rezonabil, raportat la valoarea pretențiilor și munca depusă de avocat.

De asemenea, a mai

arătat intimata, că onorariul de avocat a fost negociat de către reclamantă

anterior introducerii cererii de chemare în judecată și achitat pe parcursul

derulării procesului, la data de 8 octombrie 2010, astfel încât efectuarea

plății de către pârâta apelantă după înregistrarea cererii de chemare în

judecată, 16 noiembrie 2010, și după plata onorariului, nu are nicio relevanță

asupra acestor cheltuieli, pe care partea le datorează, pârâta fiind în culpă

procesuală.

Intimata a susținut

că și procedura administrativ necontencioasă, prevăzută de Legea nr. 136/1995

și Ordonanța CSA nr. 20/2008 a fost efectuată tot de către avocat, ca și

procedura de conciliere directă.

În fine, intimata a

precizat că, prin raportare la practica instanței europene, având în vedere și

totalitatea taxelor, impozitelor și contribuțiilor (31,5% din venituri), precum

și alte cheltuieli pe care avocatul este obligat să le suporte, onorariul

achitat nu este exagerat.

Recursul pârâtei este

nefondat pentru considerentele următoare:

Potrivit art. 274 alin.

(1) C. proc. civ., partea care cade în pretenții va fi obligată la cerere, să

plătească cheltuieli de judecată.

Dispozițiile art. 274

alin. (3) C. proc. civ., prevăd că judecătorii au dreptul să mărească sau să

micșoreze onorariile avocaților potrivit cu cele prevăzute în tabloul

onorariilor minimale, ori de câte ori vor constata motivat că sunt nepotrivite

de mici sau de mari, față de valoarea pricinii sau munca îndeplinită de avocat.

Astfel se constată

că, instanța de apel, față de situația de fapt corect reținută de instanța de

fond, în sensul că pârâta SC A.R.A. SA a refuzat în mod nejustificat plata

sumei de 190.331,65 lei, reprezentând indemnizație plătită de reclamantă

asiguratului CASCO, în condițiile în care, potrivit art. 22 din Legea nr. 136/1995

în limita indemnizației plătite, asiguratorul este subrogat în toate drepturile

asiguratului său, că aceasta datorează atât suma de 190.331,65 lei plătită

asiguratului său, cât și penalitățile de întârziere de 3.235,64 lei.

Cum pârâta nu a

efectuat plata despăgubirilor decât ulterior înregistrării cererii de chemare

în judecată, respectiv la data 16 noiembrie 2010 (cererea fiind înregistrată la

3 august 2010 pe rolul Tribunalului București), este evidentă culpa procesuală

a acesteia care, prin atitudinea sa în totală neconcordanță cu normele legale

incidente a pricinuit reclamantei cheltuieli suplimentare cu introducerea

cererii de chemare în judecată, cheltuieli cu taxa de timbru și angajarea unui

apărător, iar onorariul de avocat a fost achitat, potrivit înscrisurilor

doveditoare, cu OP nr. 7111 din 8 octombrie 2010, anterior efectuării plății

debitului principal de către pârâtă (16 noiembrie 2010).

Cum potrivit textului

de lege enunțat instanța de judecată poate să reducă onorariul avocatului în

raport de valoarea litigiului, dificultatea și complexitatea muncii depuse de

avocat sau volumul de muncă care presupune pregătirea apărării, se reține că

instanța de apel a făcut aplicarea acestui text de lege la împrejurări concrete

a căror stabilire și apreciere este la latitudinea instanțelor.

De altfel, referitor

la posibilitatea instanței de a cenzura onorariile avocaților, nu este lipsit

de relevanță faptul că în ipoteza aplicării art. 274 alin. (3) C. proc. civ.,

se constată că instanța judecătorească nu intervine în contractul de asistență

juridică încheiat între părți, adică nu stânjenește executarea acestuia, nici

nu-l modifică și nici nu-l anulează.

În această situație,

raportul juridic generat de încheierea contractului de asistență juridică se

menține, instanța având doar posibilitatea să mărească sau să micșoreze

cuantumul cheltuielilor de judecată la care urmează a fi obligată partea care

le datorează.

De altfel și

jurisprudența CEDO, a statuat că cheltuielile de judecată urmează a fi

recuperate numai în măsura în care cheltuielile solicitate sunt dovedite și

constituie cheltuieli necesare care au fost făcute în mod real în limita unui

cuantum rezonabil, aspecte care au fost dovedite în cauză, astfel cum reiese

din înscrisurile depuse la dosar (efectuarea procedurii prealabile

administrative și a concilierii prealabile, redactarea și susținerea cererii de

chemare în judecată, precum și depunerea probatoriilor în susținerea cererii).

Așa fiind, Înalta

Curte constatând că motivele de recurs evocate de recurenta – pârâtă sunt

nefondate, în temeiul art. 312 alin. (1) și art. 274 alin. (1) și alin. (3) C.

proc. civ., urmează să respingă recursul pârâtei.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge

recursul declarat de pârâta SC A.R.A. SA BUCUREȘTI împotriva deciziei civile

nr. 378 din 24 octombrie 2011, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a

V–a civilă, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 16 mai 2012.