ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2555/2012

Asupra recursului de față; Din examinarea actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele: Prin sentința comercială nr. 12773 din 7 decembrie 2010 Tribunalul București, secția a VI-a comercială, a admis acțiunea formulată și precizată de reclamanta SC A.T.A. SA, în contradictoriu cu pârâta SC A.R.A. SA, și intervenienta D.L.A. și a obligat pârâta să plătească reclamantei suma de 3.235,64 lei penalități de întârziere aferente perioadei 17 iulie 2010 – 3 august 2010. A obligat pârâta să plătească reclamantei suma de 29.424,35 lei cheltuieli de judecată.

Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut că prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a comercială, la data de 3 august 2010, reclamanta a solicitat obligarea pârâtei la plata sumei de 193.567,29 lei și a cheltuielilor de judecată, arătând în motivarea cererii că a achitat titularului unei polițe CASCO valoarea daunelor aduse autoturismului implicat într-un accident rutier produs din culpa intervenientului forțat, care conducea un autoturism pentru care se încheiase poliță RCA la pârâtă. Pârâta a refuzat nejustificat plata sumei reprezentând indemnizația plătită de reclamantă asiguratului CASCO, deși, potrivit art. 22 din Legea nr. 136/1995 în limita indemnizației plătite, asiguratorul este subrogat în toate drepturile asiguratului său, astfel încât datorează atât suma de 190.331,65 plătită asiguratului său, cât și penalități de întârziere de 3.235,64 lei.

A mai reținut instanța de fond că la data de 7 decembrie 2010 reclamanta a depus note de ședință prin care a arătat că ulterior introducerii cererii de chemare în judecată, respectiv la data de 16 noiembrie 2010, pârâta a achitat suma de 190.331,65 lei cu OP nr. 141, sumă ce reprezintă indemnizația de asigurare, motiv pentru care își restrânge cuantumul pretențiilor la plata sumei de 3.235,64 lei reprezentând penalități de întârziere calculate de la data de 17 iulie 2010 la data de 3 august 2010, și la plata sumei de 29.424,65 lei reprezentând cheltuieli de judecată.

Deși pârâta a achitat în cursul judecății suma pretinsă și pe care reclamanta i-o solicitase încă din data de 15 iunie 2010, instanța de fond a apreciat că, potrivit art. 64 alin. (2) din Ordinul CSA nr. 20/2008, pârâta avea obligația să achite suma datorată în termen de 15 zile, motiv pentru care, în temeiul art. 64 alin. (4) din aceeași normă, datorează și suma de 3.235,64 lei reprezentând penalități de întârziere de 0,1 % pe zi, calculate de la data scadenței 17 iulie 2010 până la data de 3 august 2010. Cum pârâta a căzut în pretenții, potrivit art. 274 C. proc. civ. a fost obligată la plata cheltuielilor de judecată făcute de reclamantă, în sumă de 29.424,35 lei. Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, prin decizia civilă nr. 378 din 24 octombrie 2011 a r espins ca nefondat apelul declarat de pârâta SC A.R.A.

SA, cu sediul în sector 3, București, în contradictoriu cu intimatele SC A.T. SA, cu sediul în sector 1, București și D.L.A., domiciliată în Ploiești, împotriva sentinței comerciale nr. 12773 din 7 decembrie 2010, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a comercială, în dosarul nr. 37119/3/2010. Instanța de apel, pentru a pronunța această decizie a reținut următoarele: Reducerea onorariului de avocat în mod arbitrar, doar pentru că instanța de judecată are acest drept, potrivit dispozițiilor art. 274 alin. (3) C. proc. civ., poate fi apreciată ca fiind împotriva principiilor care guvernează dreptul la apărare. Jurisprudența C.E.D.O.

care, învestită fiind cu soluționarea pretențiilor la rambursarea cheltuielilor de judecată, în care sunt cuprinse și onorariile avocațiale, a statuat în același sens, respectiv că aceste cheltuieli urmează a fi recuperate numai în măsura în care cheltuielile solicitate sunt dovedite (Cauza Croitoru contra României, Cauza Iacob contra României) și constituie cheltuielile necesare care au fost în mod real făcute în limita unui cuantum rezonabil (Cauza Costin contra României). În speță, Curtea de Apel București a reținut că reclamanta a achitat indemnizația cu titlu de despăgubire datorată asiguratului și s-a adresat pe cale administrativă pârâtei în vederea recuperării acestei despăgubiri, în conformitate cu dispozițiile Legii nr. 136/1995 și Ordinului C.S.A.

nr. 20/2008, care a refuzat în mod nejustificat să onoreze obligațiile de plată ce-i reveneau în temeiul dispozițiilor legale precitate (a se vedea cererea de despăgubire înregistrată la pârâtă la data de 15 iunie 2010 – fila 4 dosar Tribunalul București), după cum nu a dat curs nici invitației la conciliere directă, în temeiul art. 720 1 C. proc. civ. pentru data de 16 iulie 2010. După cum, în mod corect, legal și temeinic instanța de fond a reținut că în situația în care apelanta pârâtă ar fi avut obiecțiuni cu privire la suma solicitată cu titlu de despăgubire, 190.331,65 lei, acestea urmau a fi făcute în termen de 15 zile de la data primirii cererii de despăgubiri, ceea ce pârâta nu a dovedit că ar fi făcut, astfel încât aceasta era obligată ca în același termen să efectueze plata despăgubirilor.

Instanța de apel a reținut că pârâta a efectuat plata despăgubirilor ulterior înregistrării cererii de chemare în judecată, fiind evidentă culpa procesuală a acesteia care prin atitudinea sa a pricinuit reclamantei cheltuieli suplimentare cu introducerea cererii de chemare în judecată, cheltuieli cu taxa de timbru și angajarea unui apărător și că onorariul de avocat a fost achitat, potrivit înscrisurilor doveditoare, cu OP nr. 7111 din 8 octombrie 2010, anterior efectuării plății debitului principal de către apelantă . Așadar, atitudinea culpabilă a pârâtei care nu a înțeles să achite suma datorată intimatei reclamante în termenul legal prevăzut de Legea nr. 136/1995 și Ordinul C.S.A. nr. 20/2008, astfel încât potrivit art. 43 C. com.

se află de drept în întârziere din ziua când obligația a devenit exigibilă, pricinuindu-i astfel acesteia cheltuieli cu introducerea cererii de chemare în judecată, nu reprezintă o împrejurare exoneratoare de răspundere a pârâtei pentru cheltuielile de judecată suportate de reclamantă cu promovarea acțiunii, inclusiv plata onorariului de avocat al cărui cuantum este stabilit la cca.10 % din valoarea litigiului (19.300 lei + TVA). Raportat la valoarea evaluabilă în bani, a litigiului, precum și la munca îndeplinită de avocat, astfel cum reiese din înscrisurile depuse la dosar, onorariul încasat de către avocatul reclamantei se constituie într-o cheltuială necesară reclamantei care a fost făcută de aceasta în mod real, în limita unui cuantum rezonabil.

Aceste aspecte au fost avute în vedere în mod corect și de către instanța de fond care nu a reținut cele susținute de către pârâtă și a obligat-o pe aceasta, față de culpa procesuală constatată, la suportarea integrală a cheltuielilor de judecată efectuate de către reclamanta intimată, inclusiv cu onorariul de avocat. Împotriva deciziei civile nr. 378 din 24 octombrie 2011, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, a declarat recurs pârâta SC A.R.A. SA, întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., criticând-o pentru nelegalitate, solicitând în concluzie admiterea recursului, modificarea în parte a deciziei în sensul reducerii onorariului de avocat.

Recurenta – pârâtă critică decizia atacată pentru nelegalitate sub aspectul menținerii obligației sale în continuare la suportarea integrală a cheltuielilor de judecată în cuantum de 29.424,35 lei din care 5.488,35 lei taxă judiciară de timbru și suma de 23.932 lei onorariu de avocat, susținând că instanța de apel nu a ținut seama de dispozițiile art. 274 alin. (3) C. proc. civ., respectiv de obiectul pricinii și de munca prestată de avocat. Față de valoarea pricinii, 190.331,65 lei, sumă achitată de către societatea sa înaintea primului termen de judecată, recurenta – pârâtă susține că acordarea unui onorariu de avocat în cuantum de 23.932 lei este exagerat, instanța având prerogativa de a reduce un astfel de onorariu, textul de lege, art. 274 alin. (3) C. proc.

civ., fiind menit să împiedice abuzul de drept, prin deturnarea onorariului de avocat de la finalitatea sa firească, aceea de a permite justițiabilului să beneficieze de o asistență judiciară calificată pe parcursul procesului, însă dreptul de apărare trebuie exercitat cu bună credință și potrivit scopului în vederea căruia a fost recunoscut de lege. Recurenta – pârâtă mai susține că, făcându-se aplicarea art. 274 alin. (3) C. proc. civ., nu se intervine în contractul de asistență juridică, care își produce efecte pe deplin între părți, ci doar se apreciază în ce măsură onorariul părții care a câștigat procesul trebuia suportat de partea care a pierdut, față de mărimea pretențiilor și complexitatea cauzei.

Hotărârea instanței de apel este în dezacord și cu jurisprudența CEDO, care consideră că cheltuielile de judecată în care sunt cuprinse onorariile de avocat trebuie restituite (recuperate) numai în măsura în care constituie cheltuieli necesare și au fost făcute în limita unui cuantum rezonabil. Mai mult, în absența unui tablou al onorariilor minimale, criteriile de apreciere a cuantumului onorariului de avocat pot fi cele prevăzute de art. 132 din Statutul profesiei de avocat. Instanța de apel nu a făcut o justă apreciere a proporționalității onorariului de avocat cu pretențiile reclamantei și cu complexitatea cauzei dedusă judecății, ceea ce contravine și Deciziei nr. 401 din 14 iulie 2005 a Curții Constituționale dată în soluționarea excepției de neconstituționalitate a art. 274 alin. (3) C. proc.

civ., Curtea constituțională apreciind că valoarea onorariului trebuie să fie proporțională cu serviciul prestat. Intimata reclamantă SC A.T.A. SA a formulat întâmpinare, solicitând respingerea recursului, arătând că instanța de apel nu a încălcat dispozițiile art. 274 alin. (3) C. proc. civ. Intimata a arătat că în ceea ce privește cuantumul onorariului de avocat, acesta nu este excesiv, suma de 23.932 lei (19.300 lei + TVA) achitată fiind un onorariu real și rezonabil, raportat la valoarea pretențiilor și munca depusă de avocat.

De asemenea, a mai arătat intimata, că onorariul de avocat a fost negociat de către reclamantă anterior introducerii cererii de chemare în judecată și achitat pe parcursul derulării procesului, la data de 8 octombrie 2010, astfel încât efectuarea plății de către pârâta apelantă după înregistrarea cererii de chemare în judecată, 16 noiembrie 2010, și după plata onorariului, nu are nicio relevanță asupra acestor cheltuieli, pe care partea le datorează, pârâta fiind în culpă procesuală. Intimata a susținut că și procedura administrativ necontencioasă, prevăzută de Legea nr. 136/1995 și Ordonanța CSA nr. 20/2008 a fost efectuată tot de către avocat, ca și procedura de conciliere directă. În fine, intimata a precizat că, prin raportare la practica instanței europene, având în vedere și totalitatea taxelor, impozitelor și contribuțiilor (31,5% din venituri), precum și alte cheltuieli pe care avocatul este obligat să le suporte, onorariul achitat nu este exagerat.

Recursul pârâtei este nefondat pentru considerentele următoare: Potrivit art. 274 alin. (1) C. proc. civ., partea care cade în pretenții va fi obligată la cerere, să plătească cheltuieli de judecată. Dispozițiile art. 274 alin. (3) C. proc. civ., prevăd că judecătorii au dreptul să mărească sau să micșoreze onorariile avocaților potrivit cu cele prevăzute în tabloul onorariilor minimale, ori de câte ori vor constata motivat că sunt nepotrivite de mici sau de mari, față de valoarea pricinii sau munca îndeplinită de avocat. Astfel se constată că, instanța de apel, față de situația de fapt corect reținută de instanța de fond, în sensul că pârâta SC A.R.A.

SA a refuzat în mod nejustificat plata sumei de 190.331,65 lei, reprezentând indemnizație plătită de reclamantă asiguratului CASCO, în condițiile în care, potrivit art. 22 din Legea nr. 136/1995 în limita indemnizației plătite, asiguratorul este subrogat în toate drepturile asiguratului său, că aceasta datorează atât suma de 190.331,65 lei plătită asiguratului său, cât și penalitățile de întârziere de 3.235,64 lei.

Cum pârâta nu a efectuat plata despăgubirilor decât ulterior înregistrării cererii de chemare în judecată, respectiv la data 16 noiembrie 2010 (cererea fiind înregistrată la 3 august 2010 pe rolul Tribunalului București), este evidentă culpa procesuală a acesteia care, prin atitudinea sa în totală neconcordanță cu normele legale incidente a pricinuit reclamantei cheltuieli suplimentare cu introducerea cererii de chemare în judecată, cheltuieli cu taxa de timbru și angajarea unui apărător, iar onorariul de avocat a fost achitat, potrivit înscrisurilor doveditoare, cu OP nr. 7111 din 8 octombrie 2010, anterior efectuării plății debitului principal de către pârâtă (16 noiembrie 2010). Cum potrivit textului de lege enunțat instanța de judecată poate să reducă onorariul avocatului în raport de valoarea litigiului, dificultatea și complexitatea muncii depuse de avocat sau volumul de muncă care presupune pregătirea apărării, se reține că instanța de apel a făcut aplicarea acestui text de lege la împrejurări concrete a căror stabilire și apreciere este la latitudinea instanțelor.

De altfel, referitor la posibilitatea instanței de a cenzura onorariile avocaților, nu este lipsit de relevanță faptul că în ipoteza aplicării art. 274 alin. (3) C. proc. civ., se constată că instanța judecătorească nu intervine în contractul de asistență juridică încheiat între părți, adică nu stânjenește executarea acestuia, nici nu-l modifică și nici nu-l anulează. În această situație, raportul juridic generat de încheierea contractului de asistență juridică se menține, instanța având doar posibilitatea să mărească sau să micșoreze cuantumul cheltuielilor de judecată la care urmează a fi obligată partea care le datorează.

De altfel și jurisprudența CEDO, a statuat că cheltuielile de judecată urmează a fi recuperate numai în măsura în care cheltuielile solicitate sunt dovedite și constituie cheltuieli necesare care au fost făcute în mod real în limita unui cuantum rezonabil, aspecte care au fost dovedite în cauză, astfel cum reiese din înscrisurile depuse la dosar (efectuarea procedurii prealabile administrative și a concilierii prealabile, redactarea și susținerea cererii de chemare în judecată, precum și depunerea probatoriilor în susținerea cererii). Așa fiind, Înalta Curte constatând că motivele de recurs evocate de recurenta – pârâtă sunt nefondate, în temeiul art. 312 alin. (1) și art. 274 alin. (1) și alin. (3) C. proc.

civ., urmează să respingă recursul pârâtei.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de pârâta SC A.R.A. SA BUCUREȘTI împotriva deciziei civile nr. 378 din 24 octombrie 2011, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V–a civilă, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 16 mai 2012.