ÎCCJ, decizie (scj.ro #87019)

Asigurări. Acțiune în regres formulată de asigurătorul CASCO împotriva asigurătorului RCA. Condiții și efecte

Cuprins pe materii: Drept comercial. Contracte

Index alfabetic: acțiune în regres

-asigurător CASCO

-asigurător RCA

-despăgubiri

Legea nr. 136/1995, art. 20, art. 22, art. 43, art. 54

Ordin CSA nr. 20/2008, art. 64 alin. (2)

Obligația de plată a asigurătorului RCA în regres este o obligație legală, el efectuând plata în temeiul legii, la termenele și după procedura stabilită de lege, cuantumul și modalitatea de plată a despăgubirilor fiind stabilite și constatate de asigurătorul CASCO, în conformitate cu prevederile art. 54, 43 și 49 din Legea nr. 136/1995 și a dispozițiilor din norma de aplicare a acesteia.

În cazul în care asigurătorul CASCO formulează acțiune în regres împotriva asigurătorului RCA, instanțele nu pot proceda la administrarea de probe în dovedirea temeiniciei despăgubirilor solicitate în baza art. 22 din Legea nr. 136/1995, obligația acestora fiind limitată în a verifica numai respectarea procedurii art. 64 din Norma de aplicare a legii, aprobată prin Ordinul CSA nr. 20/2008,  de către asigurătorul CASCO, luând act că stabilirea despăgubirilor s-a realizat prin procedura administrativă reglementată de art. 43 din lege și din norma de aplicare.

Ca atare, nu există posibilitatea reconsiderării despăgubirilor printr-o hotărâre judecătorească într-o acțiune judiciară a obligatului legal debitor în regres, a asigurătorului RCA, împotriva creditorului în regres, asigurătorului CASCO - nereglementată de legea specială - și în nici un caz în cadrul acțiunii în justiție a creditorului în regres - asigurătorul CASCO, în contra debitorului său, asigurătorul RCA -, acțiune pe care art. 64 din Norme o reglementează și care are ca finalitate obținerea unui titlu executor pentru o creanță devenită scadentă în condițiile acestui text normativ.

Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2000 din 3 iunie 2014

Prin sentința civilă nr. 17842 din 22 noiembrie 2012,

Tribunalul București, Secția a VI-a civilă, a admis în parte acțiunea promovată de reclamanta SC O.V.I.G. SA, în contradictoriu cu pârâta SC R.S.A. prin mandatar SC C. - Broker de Asigurare Reasigurare SA și cu intervenientul forțat F.D. A obligat pârâta la plata sumei de 203.002,66 lei reprezentând despăgubiri și la plata sumei de 157.936,06 lei reprezentând penalități de întârziere calculate de la data de 15 iulie 2009 până la data de 1 septembrie 2011, precum și la penalități de întârziere de 0,1% pe zi în continuare, până la achitarea integrală a debitului, respingând cererea împotriva intervenientului forțat.

Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată la data de 12 august 2011, reclamanta a solicitat obligarea pârâtei la despăgubiri de 360.938,72 lei reprezentând 203.002,66 lei contravaloare indemnizații de asigurări achitată de reclamantă asiguratului său CASCO pentru auto asigurat și 157.936,06 lei reprezentând penalități de întârziere calculate de la data scadenței 15 iulie 2009 până la 1 septembrie 2011 și de 0,1%/zi în continuare, până la achitarea integrală a debitului, solicitând, conform art. 54 alin. (2) din Legea nr. 136/1995, citarea în calitate de intervenient forțat a persoanei vinovate de producerea accidentului F.D. din data de 22 noiembrie 2008.

Cererea de chemare în judecată a fost întemeiată pe dispozițiile art. 22, 42, 48

1

, 49 din Legea nr. 136/1995, pe dispozițiile art. 4 pct. 4.5 și 4.6 din Regulamentul General privind Cartea Verde emis de BAAR, art. 26 și 64 din Ordinul nr. 20/2008 emis de CSA.

Instanța de fond, din coroborarea probelor administrate în cauză, expertiză și înscrisuri, a stabilit situația de fapt și a concluzionat că pârâta în calitate de asigurător RCA datorează reclamantei asigurător de răspundere facultativă despăgubirea plătită de 203.002,66 lei.

Instanța de fond a reținut, de asemenea, că pârâta nu a formulat obiecțiuni asupra sumelor solicitate în termenul de 15 zile prevăzut de art. 64 din Normele pentru asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule aprobate prin Ordinul 20/2008 al CSA, motiv pentru care datorează și penalitățile prevăzute de acest act normativ.

Curtea de Apel București, prin decizia nr. 363 din 16 octombrie 2013, a respins ca nefondat apelul declarat de pârâtă împotriva sentinței.

Instanța de apel a înlăturat criticile privind valoarea probatorie a procesului-verbal de contravenție, precum și criticile privind aprecierea probelor cu înscrisuri și expertiză administrate de instanța de fond, apreciind ca nefondate motivele de apel în susținerea nulității raportului de expertiză și stabilind că referatul întocmit la 6 octombrie 2011 în dosarul de daună privind inspecția locului declarat al accidentului are natura unui raport de expertiză extrajudiciară fiind întocmit la cererea pârâtei, fără a avea puterea probatorie a unei expertize judiciare.

Motivul de apel privind obligarea la plata penalităților a fost privit ca neîntemeiat față de incidența dispozițiilor art. 22 din Legea nr. 136/1995, prevederile art. 4 pct. 4.5 și 4.6 din Regulamentul General privind Cartea Verde emis de BAAR, art. 6 din Convenția tip interbirouri „Carte Verde”, art. 42, 48

1

, 49 din Legea nr. 136/1995 și a prevederilor art. 64 din Ordinul nr. 20/2008 al CSA.

În contra acestei decizii a declarat recurs pârâta R.S.A. prin mandatar SC C. Broker de Asigurare SA

pentru motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. în a cărui dezvoltare a arătat că decizia atacată încalcă:

- prevederile art. 129 alin. (5) C. proc. civ. prin nesocotirea obligației instanței de a preveni orice greșeală;

- art. 208 C. proc. civ., prin nesocotirea faptului că neconvocarea părților și neefectuarea lucrării în urma unei cercetări la fața locului determină nulitatea raportului de expertiză care a stat la baza pronunțării hotărârilor în cauză;

- art. 330

7

alin. (4) C. proc. civ., prin încălcarea caracterului obligatoriu al celor stabilite prin Decizia Curții Constituționale nr. 850 din 28 noiembrie 2006;

- dispozițiile Ordinului CSA nr. 20/2008 în privința consecinței unei eventuale culpe comune a celor doi conducători auto [art. 28 alin. (1)], în legătură cu efectul obiecțiunilor formulate de recurentă împotriva cererii de despăgubire;

- art. 261 pct. 5 C. proc. civ. prin nesoluționarea ultimului motiv privitor la irelevanța facturii proforme invocată de intimată în dovedirea caracterului just al despăgubirilor.

Recurenta, procedând la dezvoltarea motivelor, a arătat că instanța a încălcat art. 129 alin. (5) C. proc. civ. întrucât, deși utile, pertinente și concludente, instanța de apel a respins probele cu interogatoriul intimatului-pârât F.D. și expertiza tehnică auto.

În ce privește nesocotirea art. 208 C. proc. civ., recurenta a arătat că instanța de apel trebuia să observe că cercetarea la locul accidentului este o premisă obligatorie a efectuării unei expertize tehnice auto cu obiectivele încuviințate în cauză.

Contrar celor reținute de hotărârea atacată, instanța trebuia să constate că nu este ținută de procesul-verbal întocmit de organele de poliție, întrucât acest proces-verbal a fost întocmit pe baza declarațiilor celor doi conducători auto, iar nu în baza unei investigații a organelor de poliție, fiind întocmit ulterior procedurii pretinsului accident, vinovăția urmând a se stabili de instanță pe bază de probe.

Prejudiciul are drept cauză culpa exclusivă a asiguratului reclamantei ca rezultat al unei manevre executate greșit, situație în care instanța trebuia să constate că pretențiile intimatei-reclamante sunt nefondate în raport de art. 28 alin. (1) din Ordinul CSA 20/2008.

Instanța a nesocotit art. 64 din Ordinul CSA nr. 20/2008 ignorând că, față de culpa proprie a intimatei, aceasta nu poate pretinde pretenții și faptul că prin refuzul de a se conforma solicitărilor recurentei, intimata a împiedicat modul de stabilire și de plată a daunei.

Instanța trebuia să observe că indiferent de modul de raportare, la termenul de 15 zile prevăzut de art. 64 alin. (2) lit. a) sau la cel de 30 zile prevăzut de art. 64 alin. (3) din Ordinul CSA 20/2008, relațiile solicitate de recurentă în legătură cu modul de stabilire a daunei echivalează cu formularea unor obiecțiuni în legătură cu acest aspect, fapt care a făcut ca obligația de plată să nu fie scadentă.

Un argument esențial în susținerea apelului a vizat, a arătat recurenta, faptul că factura proforma invocată de intimată în cuantificarea pretențiilor sale nu poate dovedi prin ea însăși dauna totală a autoturismului avariat și nu s-a făcut dovada că aceasta provine de la o societate specializată în domeniul reparațiilor auto, ceea ce înseamnă o nesocotire a dispozițiilor art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., lipsa unei motivări corespunzătoare echivalând cu lăsarea nesoluționată a cererii de apel, fapt care impune casarea cu trimitere pentru rejudecare, recurenta fiind împiedicată să-și exercite drepturile în acord cu principiile unui proces echitabil și cu cerințele art. 6 din Convenția europeană.

Recursul nu este fondat.

Recurenta și-a întemeiat recursul pe motivul reglementat de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. care, conform art. 312 alin. (1) C. proc. civ. atrage modificarea hotărârii, raportându-se la dispoziții legale de drept procedural constând în nerespectarea rolului activ al judecătorului reglementat de art. 129 alin. (5) C. proc. civ. în încuviințarea probelor pe care le-a solicitat și în neevaluarea probelor administrate de instanța de fond cu respectarea prevederilor legale, anume art. 208 C. proc. civ., art. 29 alin. (1) din Ordinul CSA 20/2008, sau a celor statuate prin decizia Curții Constituționale nr. 850/2006 cu privire la valoarea probatorie a procesului-verbal de contravenție încheiat pe baza declarațiilor celor doi conducători auto, iar nu în baza unei investigații a organului de poliție.

S-a mai criticat greșita aplicare a prevederilor art. 64 din Ordinul CSA nr. 20/2008 prin neechivalarea informațiilor solicitate reclamantei cu obiecțiile la care referă acest text de lege și nerespectarea art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., prin neexaminarea argumentului constând în valoarea probatorie a unei facturi proforme. În ce privește încălcarea art. 330

7

alin. (4) C. proc. civ. raportat la decizia Curții Constituționale menționată, se constată că acest text de lege nu are ca obiect de reglementare obligativitatea deciziilor Curții Constituționale.

Se observă așadar că, exceptând critica cu privire la aplicarea art. 64 din Ordinul CSA 20/2008 în ce privește respectarea termenului normativ prin neechivalarea informațiilor pe care le-a solicitat recurenta-pârâtă cu obiecțiile la care acest text referă, toate criticile de nelegalitate vizează procedura de încuviințare și administrare a probelor din perspectiva unora din dispozițiile legale care o reglementează sau a celor statuate prin decizia instanței de contencios constituțional cu caracter obligatoriu, susmenționată.

Înalta Curte constată că acțiunea cu care reclamanta a învestit instanța de fond s-a întemeiat pe dispozițiile art. 20 din Legea nr. 136/1995 care reglementează regresul asigurătorului, în speță al asigurătorului CASCO, prin subrogare în drepturile asiguratului său, în contra asigurătorului de răspundere civilă, în limitele obligației acestuia.

Conform art. 22 din Legea nr. 136/1995, în forma în vigoare la data încheierii polițelor de asigurare:

„În limitele indemnizației plătite, asigurătorul este subrogat în toate drepturile asiguratului sau ale beneficiarului asigurării contra celor răspunzători de producerea pagubei, cu excepția asigurărilor de persoane,

iar în cazul în care în vigoare era o asigurare obligatorie de răspundere civilă pentru pagube produse prin accidente de vehicule, și împotriva asigurătorului de răspundere civilă,

în limitele obligației acestuia, conform art.54. /…/ Asigurătorul poate renunța, în totalitate sau în parte, la exercitarea dreptului prevăzut la alin.1”.

Punerea în aplicare a acestei dispoziții legale este realizată de art. 64 din Norma 2008 – privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule,  aprobată prin Ordinul nr. 20/2008 al CSA în vigoare la acea dată, articol inclus în Titlul III

Plata despăgubirilor,

în aplicarea art. 53 din Legea nr. 136/1995, conform căruia prin norme adoptate de Comisia de Supraveghere a Asigurărilor conform legii se stabilesc și: nivelul despăgubirilor, condițiile de plată, facilitățile și penalizările aplicabile asiguraților.

Conform art. 64 alin. (2) din acest act normativ,

„În cazul în care în drepturile persoanei prejudiciate

s-a subrogat asigurătorul acesteia, conform prevederilor art. 22 din Legea nr. 136/1995

, cu modificările și completările ulterioare,

asigurătorul RCA efectuează plata despăgubirilor

astfel

:

a) dacă nu există obiecții întemeiate asupra sumelor solicitate, acestea se vor achita

în cel mult 15 zile calendaristice de la data avizării scrise, efectuată de asigurătorul subrogat

în drepturile persoanei păgubite, însoțită de documentele justificative./…/Acțiunea în justiție împotriva asigurătorului RCA poate fi exercitată, în mod alternativ, la /…/; b)

dacă există obiecții întemeiate

asupra sumelor solicitate, acestea se vor comunica asigurătorului CASCO în termenul prevăzut la lit.a),

urmând ca în termen de 30 de zile calendaristice de la soluționarea obiecțiilor să se efectueze plata

. (3) În cazul neformulării obiecțiilor în termen de 30 de zile,

asigurătorul RCA nu mai poate emite obiecții, datoria devenind scadentă.

(4) Dacă asigurătorul RCA nu își îndeplinește obligațiile în termenele prevăzute la alin.(2) și (3) sau le îndeplinește defectuos

, la suma solicitată pentru plata asigurătorului RCA se aplică o penalizare de 0,1%,

calculată pentru fiecare zi de întârziere

.”

Se observă așadar că obligația de plată a asigurătorului RCA în regres este o obligație legală, el efectuează plata în temeiul legii, la termenele și după procedura stabilită de lege, iar plata constă în despăgubirile al căror cuantum și modalitate au fost stabilite și constatate de asigurătorul CASCO, în conformitate cu prevederile art. 54, 43 și 49 din Legea nr. 136/1995 și a dispozițiilor din Norma 2008 în aplicarea acestora, neexistând posibilitatea reconsiderării acestora printr-o hotărâre judecătorească într-o acțiune judiciară a obligatului legal debitor în regres, a asigurătorului RCA, împotriva creditorului în regres, asigurătorului CASCO, nereglementată de legea specială, și în nici un caz în cadrul acțiunii în justiție a creditorului în regres - asigurătorul CASCO, în contra debitorului său, asigurătorul RCA -, acțiune pe care art. 64 din Norme o reglementează și care are ca finalitate obținerea unui titlu executor pentru o creanță devenită scadentă în condițiile acestui text normativ.

Conform prevederilor legale susmenționate cuantumul, întinderea și modalitatea legală de stabilire a despăgubirilor

sunt în sarcina asigurătorului care efectuează plata acestora

, după caz, asigurătorului CASCO, pentru propriul asigurat, în situația unei asigurări CASCO, sau asigurătorului RCA, pentru terța persoană îndreptățită legal, în situația unei asigurări RCA.

Despăgubirile se stabilesc și se efectuează de asigurătorul care efectuează plata în temeiul poliței de asigurare conform art. 43 din Legea nr. 136/1995,

fie

în baza documentelor pe care textul le prevede în conformitate cu legislația în vigoare,

fie

prin hotărâre judecătorească.

În procedură administrativă, potrivit art. 43 din Normă, despăgubirile se stabilesc în conformitate cu art. 43 și 54 din Legea nr. 136/1995, cu modificările și completările ulterioare, pe baza actelor eliberate de persoanele cuprinse în formularul „Constatare amiabilă de accident” ori pe baza actelor eliberate de persoanele care au competențe să constate accidentele de vehicule, pe baza înștiințării sau a procesului-verbal de constatare a pagubelor întocmit de asigurător.

Prin hotărâre judecătorească, despăgubirile se stabilesc numai în cazurile limitativ prevăzute de art. 45 din Norma 2008, când: se formulează pretenții de despăgubiri pentru lipsa de folosință a bunului avariat ori distrus, pentru partea respectivă de despăgubire; se formulează pretenții de despăgubiri pentru hârtii și obiecte de valoare; nu se pot trage concluzii cu privire la persoana răspunzătoare de producerea prejudiciului, la cauzele și împrejurările producerii accidentului, precum și la cuantumul prejudiciilor produse.

În situația în speță, asigurătorul CASCO a plătit asiguratului său despăgubiri stabilite în conformitate cu documentele și criteriile prevăzute de lege și norma de aplicare a acesteia, valorificând prima alternativă prevăzută de art. 43 din Legea nr. 136/1995.

Întrucât obligatul în regres, asigurătorul RCA, nu a efectuat plata în condițiile reglementate de art. 64 alin. (2) din Norma 2008, asigurătorul CASCO a intentat acțiunea în justiție de față împotriva asigurătorului RCA, cale procedurală reglementată de această normă în favoarea sa, pentru datoria devenită scadentă în condițiile acestui text, solicitând și penalitățile pe care alin. (4) al art. 64 le instituie pentru situația neîndeplinirii obligației de plată la termenele prevăzute la alin. (2) și (3).

Termenele de plată la care referă aceste alineate sunt de cel mult 15 zile calendaristice de la data avizării scrise, efectuată de asigurătorul subrogat în drepturile persoanei păgubite, însoțită de actele justificative, sau de cel mult 30 de zile calendaristice de la soluționarea obiecțiilor întemeiate asupra sumelor solicitate dacă au fost formulate în termenul de cel mult 15 zile, în caz contrar, asigurătorul RCA nemaiputând emite obiecții, datoria devenind scadentă.

Instanța de fond a constatat că pârâta-recurentă nu a respectat termenul de 15 zile pentru formularea obiecțiilor, că prin mail-ul din data de 23 iulie 2009 cu depășirea termenului, pârâta nu a formulat obiecții, ci a solicitat relații, constatare confirmată de instanța de apel în verificarea calculului penalităților, aspect care, vizând temeinicia hotărârii, nu poate forma obiect de verificare pentru instanța de recurs.

Critica recurentului sub aspectul aplicării art. 64 din Norma 2008 nu poate fi primită întrucât, pe de o parte, referă la o modalitate de calcul a termenului, anume pe zile libere, alta decât modalitatea reglementată de acest articol,

pe zile calendaristice

, cu consecința unei concluzii contrare, iar, pe de altă parte, opunând operațiunea de echivalare a relațiilor solicitate cu obiecțiile la care referă textul normativ, confirmă inexistența acestora, echivalarea nefiind permisă de actul normativ în rigoarea sa procedurală.

Obiecțiile la care referă alin. (2) lit. a) al art. 64 din Normă nu constituie o cauză de exonerare a plății, plata trebuie efectuată: „..

asigurătorul RCA efectuează plata despăgubirilor astfel..”,

ci de deplasare a datei scadenței de la care în caz de neplată curg penalitățile, de asemenea reglementate de acest articol.

Legea nr. 136/1995, distinct de art. 22, prin art. 58 reglementează un al doilea caz de regres, de această dată al asigurătorului RCA, de recuperare a sumelor plătite drept despăgubiri de la persoanele răspunzătoare de producerea pagubei în cazurile limitativ prevăzute de text, în aplicarea căruia art. 57 din Norma 2008, aplicabil

mutatis mutandis

și primului caz, dispune că

suma de recuperat

reprezintă: a)

despăgubirea stabilită în lei

, în cazul în care

plata acesteia s-a făcut de către asigurător în lei;

b)

despăgubirea

stabilită și plătită în

valută, echivalată în lei la cursul de schimb al pieței valutare comunicat de Banca Națională a României

la data efectuării plății externe de către asigurător.

Astfel cum a statuat și Curtea Constituțională prin examenul de constituționalitate a art. 58 din Legea nr. 136/1995, interpretându-l, „

În cazurile prevăzute de art. 58 din Legea nr. 136/1995, asigurătorul are

un rol de simplu garant al plății despăgubirilor avansând, fără a o suporta finalmente,

o sumă care va reintra în patrimoniul său pe calea regresului.

În toate celelalte situații asigurătorul nu este doar un simplu garant, ci adevăratul debitor al despăgubirii care se cuvine terțului prejudiciat, deoarece el nu doar avansează, ci suportă, efectiv și definitiv, prejudiciul cauzat prin culpa asiguratului său.”

(deciziile nr. 317/2013 și 77 din 11 februarie 2014).

Ca atare, sesizate cu o acțiune în regres, în mod greșit instanțele au procedat și la administrarea de probe în dovedirea temeiniciei despăgubirilor solicitate în baza art. 22 din Legea nr. 136/1995 și art. 64 din Norma 2008, obligația instanțelor fiind limitată de aceste norme care reglementează regresul asigurătorului CASCO împotriva asigurătorului RCA în a verifica numai respectarea procedurii art. 64 din Normă de către pârâtă, luând act că stabilirea despăgubirilor s-a realizat prin procedura administrativă reglementată de art. 43 din lege și din Norma de aplicare de către asiguratorul reclamant care a și plătit suma astfel stabilită.

Drept urmare, invocarea de către recurenta-pârâtă a deciziei Curții Constituționale nr. 850/2008 în argumentarea criticii sale cu privire la acordarea prin decizia atacată de valoare probatorie procesului-verbal de contravenție întocmit de organul constatator pe baza declarațiilor conducătorilor auto a căror conivență o acuză, nu prin constatare proprie, este neavenită în acest cadru procesual. Această decizie statuează asupra posibilității asigurătorului de a formula acțiune în justiție în baza contractului de asigurare încheiat, pentru stabilirea cuantumului despăgubirilor ce se vor acorda în funcție de vinovăția asiguratului pe bază de probe, prin acțiune directă, când asigurătorul, care ca debitor direct trebuie să facă plata, nu a optat pentru a stabili despăgubirea administrativ, ci prin hotărâre judecătorească. Or, acțiunea din cauza de față este o acțiune în regres, cu o reglementare legală, având ca obiect obligarea la întoarcerea sumei reprezentând

despăgubiri deja stabilite in condițiile legii de un asigurător și plătite de acesta

în aceleași condiții legale, într-un mecanism juridic cu o reglementare de asemenea legală instituit de legiuitor în considerarea caracterului aleatoriu al contractului de asigurare și a faptului că odată produs riscul asigurat, despăgubirea trebuie plătită.

Înalta Curte constată, așadar, pentru considerentele expuse, că motivele de nelegalitate subsumate art. 304 pct. 9 C. proc. civ. constând în critica aplicării art. 64 din Norma 2008 aprobată prin Ordinul 20/2008 al CSA în aplicarea art. 22 din Legea nr. 136/1995 nu poate fi primită, că cele privind aplicarea dispozițiilor legale menționate supra în încuviințarea, administrarea și evaluarea de probe în temeinicia despăgubirilor acordate sunt rămase fără suport, față de confirmarea legalității deciziei atacate sub aspectul aplicării reglementării art. 64 din Normă care are drept consecință inutilitatea analizării temeiniciei obligației de plată, context în care este rămasă fără obiect și critica relativă la art. 261 pct. 5 C. proc. civ., situație față de care recursul declarat a fost respins ca nefondat cu observarea și a prevederilor art. 274 C. proc. civ.