ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1889/2020

Ședința publică din data de 19 mai 2020

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București la data de 19.08.2016, reclamantul A. a solicitat instanței de contencios administrativ anularea parțială a deciziei nr. 1244/29.07.2016, emisă de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților (FGA), în sensul acordării dreptului pentru suma totală de 7.186,10 RON, cu titlu de despăgubire în dosarul de daună x, aferentă autovehiculului marca x cu număr de înmatriculare x, asigurat CASCO la B. S.A. cu polița de asigurare x.

Prin sentința civilă nr. 761 din 07 martie 2017, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a admis acțiunea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților și a anulat art. 2 din Decizia nr. 1244/29.07.2016, emisă de pârât și l-a obligat pe acesta să plătească reclamantului diferența dintre suma de 7.186,10 și suma prevăzută la art. 1 din decizia anterior menționată.

Împotriva sentinței civile nr. 761 din 07 martie 2017, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a formulat recurs, pârâtul Fondul de Garantare al Asiguraților prin care a solicitat admiterea recursului, desființarea în tot a sentinței recurate, iar pe fond să se respingă acțiunea reclamantului ca neîntemeiată.

În susținerea cererii de recurs, recurentul-pârât a invocat următoarele critici:

Sentința Civilă nr. 761/07.03.2017 este netemeinică si nelegală, fiind rezultatul unei interpretări superficiale și vadit eronate a situației de fapt și a probelor administrate în cauză, precum si a unei gresite interpretări si aplicări a legii de către instanța de fond.

Recurentul afirmă că potrivit prevederilor art. 48 alin. (2) din Legea nr. 136/1995 privind asigurările și reasigurările în România: "Contractul de asigurare atestă existența asigurării de răspundere civilă pentru pagube produse prin accidente de autovehicule. Încheierea contractului de asigurare de răspundere civilă pentru pagube produse din accidente de vehicule se dovedește cu polița de asigurare/documentul Cartea verde."

Recurentul susține că CASCO este o asigurare facultativă în baza căreia societatea de asigurare achită despăgubiri pentru avariile accidentale (parțiale sau totale) și/sau furtul suferite de vehiculul asigurat și înscris în polița de asigurare.

În ceea ce privește costul reparațiilor pentru avariile la autoturismul aparținând reclamantului, recurentul-pârât precizează că, a ținut cont la instrumentarea dosarului de daună de prevederile poliței de asigurare CASCO nr. x încheiată între A., în calitate de asigurat, și B.., în calitate de asigurător, și de prevederile de la art. 5.12 din Condițiile de asigurare

Astfel în cadrul instrumentării dosarului de daună preluat de FGA de la asigurătorul B. S.A., în faliment și în conformitate cu prevederile Condițiilor de asigurare care fac parte integrantă la polița de asigurare CASCO nr. x încheiată între A., în calitate de asigurat, și B. S.A., în calitate de asigurător, Fondul de garantare a asiguraților a stabilit că, întrucât creditorul nu a făcut dovada suportării unor cheltuieli cu reparația la momentul depunerii cererii de plată la FGA și nici ulterior plății de către FGA, acesta nu a dovedit că a suportat cheltuieli superioare sumei achitate de FGA.

Recurentul-pârât a apreciat că suma solicitată în plus față de suma achitată de FGA nu este dovedită prin costuri suplimentare, întrucât reparația nu a fost efectuată de unitatea care a emis devizul de reparație, această apreciere pentru un cost mai mare având doar un caracter orientativ în cazul în care reparația s-ar efectua la unitatea emitentă a devizului de reparație, ceea ce nu s-a întâmplat.

Recurentul susține că despăgubirea ce se poate plăti creditorului de asigurare nu poate depăși cuantumul despăgubirilor calculate conform prevederilor legale incidente, întrucât despăgubirea are doar caracter reparator și nu este menită a aduce o îmbogățire fără justă cauză asiguratului.

Recurentul-pârât susține că el nu preia ope legis obligațiile vreunui asigurător în faliment, ci are ca scop protejarea creditorilor de asigurare de consecințele insolventei unui asigurător.

FGA nu este succesoarea în drepturi și obligații a vreunui asigurător și nu datorează despăgubiri prin "efectul legii", asa cum a înțeles reclamantul.

FGA nu plătește pentru asigurătorul în faliment, după cum nici asigurătorul în faliment nu plătește prin subscrisa FGA.

FGA nu plătește în baza răspunderii contractuale, FGA neavând niciun raport contractual cu creditorul de asigurare astfel ca FGA-ului nu i se pot impune tarife și prețuri ale pieselor practicate de diferite unități reparatoare.

FGA analizează cu ajutorul sistemului de calcul AUDATEX care este un sistem agreat atât de unitățile reparatoare cât și de asigurători.

În concluzie, recurentul afirmă că FGA in baza dispozițiilor legale nu preia riscul neexecutarii contractului de asigurare.

Mai arată recurentul-pârât că potrivit practicii judiciare în materie nu sunt acordate daune-interese, în ipoteza in care există neexecutare fara sa existe prejudiciu. În plus, art. 1.537 C. civ. întărește și el acest punct de vedere, arătând că nu este suficientă proba neexecutării pentru acordarea de daune-interese, fiind cerută și dovada prejudiciului.

Recurentul susține că în cazul dedus judecații beneficiarul asigurării de tip CASCO a suferit un prejudiciu constând în avariile produse la autoturism, însă acesta nu s-a prezentat la unitatea service, acesta solicitând efectuarea reparațiilor în regie proprie.

Potrivit art. 12, alin. (2) din Legea 213/2015:

"... Instrumentarea dosarelor de daună se va face cu respectarea dispozițiilor legale în vigoare la data producerii evenimentului asigurat și a condițiilor de asigurare generale și specifice prevăzute în contractele de asigurare".

Raportat la aceste dispoziții FGA este obligat la a analiza și instrumenta dosarele de dauna conform acestor condiții insa, ce se confunda este faptul ca, acestea sunt condiții de asigurare și nu condiții de tarifare sau de prețuri impuse de către unitățile reparatoare.

Instrumentarea dosarului de dauna s-a făcut întocmai conform condițiilor de asigurare și nu in afara acestora.

Fondul de Garantare a Asiguraților acoperă creanțele de asigurări. în virtutea principiului protecției consumatorilor produselor si serviciilor de asigurări. iar nu ca obligații proprii, obligația fiind născuta din raportul, contractual, al asiguratului sau beneficiarul asigurării cu asigurătorul.

Recurentul-pârât precizează că a respectat procedura de despăgubire prevăzută de Legea nr. 213/2015 și cea prevăzută de Norma ASF nr. 16/2015 astfel că despăgubirea ce se poate plați asiguratului nu poate depasi cuantumul pagubei suferite, intrucat despăgubirea are doar caracter reparator, si nu este menita a aduce o inibogatirc fara justa cauza asiguratului.

Acesta este si criteriul pe baza căruia FGA instrumentează dosarele de dauna și acordă despăgubiri creditorilor de asigurare, FGA nefiind ținut în analiza dosarelor de dauna de preturile practicate de anumite unități reparatoare, aceasta situație fiind aplicabila asigurătorilor care sunt autorizați si sunt liberi sa dispună de resursele proprii potrivit propriilor politici si cu atât mai mult, FGA nu a preluat o obligație exigibilă, asa cum susține reclamantul.

În drept, recurentul-pârât a invocat motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.

Intimatul-reclamant a depus întmpinare în cauză prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat și menținerea sentinței recurate ca temeinică și legală.

În cauză, au fost avute în vedere modificările aduse prin Legea nr. 212/2018 dispozițiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ în sensul că procedura de filtrare a recursurilor, reglementată prin dispozițiile art. 493 C. proc. civ., este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ și fiscal, precum și măsurile luate prin Hotărârea Colegiului de Conducere nr. 106 din data de 20 septembrie 2018 prin care s-a luat act de hotărârea Plenului judecătorilor secției de contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți de Casație și Justiție adoptată la data de 13 septembrie 2018 în sensul că procedura de filtrare a recursurilor, reglementată prin dispozițiile art. 493 C. proc. civ., este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ și fiscal.

Față de aceste aspecte, în temeiul art. 494, raportat la art. 475 alin. (2) și art. 201 din C. proc. civ., astfel cum au fost completate prin dispozițiile XVII alin. (3), raportat la art. XV din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanțelor judecătorești, precum și pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ. și dispozițiile art. 109 din Regulamentul de ordine interioară al instanțelor judecătorești, prin rezoluția din 22.11.2018 s-a fixat termen de judecată pe fond a recursului la data de la data de 08.09.2020, iar ulterior prin încheierea din 17 aprilie 2019 s-a preschimbat din oficiu termenul de judecată la data de 19 mai 2020.

II. Considerentele Înaltei Curți asupra recursului declarat în cauză

Examinând sentința recurată raportat la criticile ce i-au fost aduse, față de probatoriul administrat, dar și prin prisma prevederilor legale aplicabile și a jurisprudenței relevante, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, în considerarea celor în continuare înfățișate.

Înalta Curte, analizând sentința recurată din perspectiva primului motiv de casare, prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., în raport cu criticile recurentului-pârât, constată că acestea nu sunt întemeiate.

În temeiul art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., republicat, instanța este obligată să arate motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția pronunțată, arătând atât motivele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților.

Motivarea este, așadar, un element esențial al hotărârii judecătorești, o puternică garanție a imparțialității judecătorului și a calității actului de justiție, precum și o premisă a exercitării corespunzătoare de către instanța superioară a atribuțiilor de control judiciar de legalitate și temeinicie. Obligativitatea motivării hotărârilor judecătorești constituie o condiție a procesului echitabil, garantat de art. 21 alin. (3) din Constituția României și art. 6 par. 1 din Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale.

În speță, Înalta Curte, analizând raționamentul juridic ce a stat la baza soluției pronunțate de prima instanță, prin raportare la critica subsumată motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., constată că nu pot fi identificate aspecte contradictorii, ori argumente străine de natura pricinii în considerentele sentinței recurate, prima instanță pronunțând o hotărâre care s-a raportat la argumentele prezentate de părți și la textele de lege aplicabile în materie. În fapt, Înalta Curte apreciază că acest motiv de casare nu este susținut de critici exprese, ci recurentul-pârât l-a invocat mai mult formal fără a arăta care ar fi motivele contradictorii, ori străine de natura pricinii pe care judecătorul fondului le-a exprimat în cuprinsul considerentelor sentinței recurate.

În ceea ce privește criticile recurentului-pârât subscrise motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte apreciază de asemenea că acestea nu sunt întemeiate, având în vedere următoarele:

Înalta Curte cu privire la situația de fapt reține că între părți a apărut o situație litigioasă deoarece prin decizia nr. 1244/29.07.2016 emisă de Fondul de Garantare a Asiguraților, a fost admisă cererea de plată formulată de reclamant pentru suma de 3030,71 RON, fiind respinsă pentru diferența în cuantum de 4155,39 RON.

În justificarea deciziei sale de acordare parțială a despăgubirilor FGA a arătat că suma ce nu a fost acordată constituie diferența dintre devizul antecalculat depus de reclamant și evaluarea realizată de pârât cu ajutorul sistemului de specialitate, decizia respectând dispozițiile Normei ASF nr. 23/2014 privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii și dispozițiile Legii nr. 213/2015.

În soluționarea prezentului recurs, Înalta Curte va avea în vedere Decizia nr. 29/02.03.2020 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, ca urmare a sesizării Înaltei Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, prin încheierea din 30 octombrie 2019 dată în Dosarul nr. x/2017, asupra următoarelor chestiuni de drept:

- dacă prin creditor de asigurare, în sensul definit de art. 4 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 213/2015 privind Fondul de garantare a asiguraților (Legea nr. 213/2015), se înțelege și societatea de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său, titulară a dreptului de regres izvorât dintr-o poliță CASCO împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment, sau, dimpotrivă, constituie unic creditor de asigurare în aplicarea dispozițiilor art. 3 lit. h) din Legea nr. 503/2004 privind redresarea financiară, falimentul, dizolvarea și lichidarea voluntară în activitatea de asigurări, republicată, cu modificările și completările ulterioare (Legea nr. 503/2004) pentru toate creanțele sale neonorate de societatea de asigurare aflată în faliment;

- dacă prin creanța de asigurare, în sensul definit de art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, se înțelege și creanța izvorâtă din dreptul de regres al societății de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment;

- dacă plafonul de 450.000 RON stabilit de art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 se aplică pe creditor de asigurare, indiferent de numărul creanțelor, sau pe creanțe de asigurare, în situațiile în care se exercită dreptul de regres de către societatea de asigurare care a efectuat plata indemnizației către propriul asigurat, ca efect al subrogării în drepturile asigurătorului CASCO, pentru fiecare creanță în parte.

- dacă prin creditor de asigurare în sensul definit de art. 4 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 213/2015 se înțelege și societatea de asigurare, care a despăgubit pe asiguratul său, titulară a dreptului de regres izvorât dintr-o poliță CASCO, împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment, sau, dimpotrivă, constituie unic creditor de asigurare în aplicarea dispozițiilor art. 3 lit. h) din Legea nr. 503/2004 privind redresarea financiară, falimentul, dizolvarea și lichidarea voluntară în activitatea de asigurări, pentru toate creanțele sale neonorate de societatea de asigurare aflată în faliment;

- dacă prin creanța de asigurare, în sensul definit de art. 4 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 213/2015, se înțelege și creanța izvorâtă din dreptul de regres al societății de asigurare, care a despăgubit pe asiguratul său împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment;

- dacă plafonul de 450.000 RON stabilit de art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 se aplică pe creditor de asigurare, indiferent de numărul creanțelor, sau pe creanțe de asigurare, în situațiile în care se exercită dreptul de regres de către societatea de asigurare care a efectuat plata indemnizației către propriul asigurat, ca efect al subrogării în drepturile asigurătorului CASCO, pentru fiecare creanță în parte.

Prin Decizia nr. 29/02.03.2020, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, admițând sesizarea formulată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, în Dosarul nr. x/2017, a stabilit că:

"În interpretarea dispozițiilor art. 4 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 213/2015 privind Fondul de garantare a asiguraților, prin creditor de asigurare se înțelege și societatea de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său, titulară a dreptului de regres izvorât dintr-o poliță CASCO împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment.

În interpretarea dispozițiilor art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, prin creanță de asigurare se înțelege și creanța izvorâtă din dreptul de regres al societății de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment.

În interpretarea dispozițiilor art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, plafonul de 450.000 RON se aplică pe creanțe de asigurare, în situațiile în care se exercită dreptul de regres de către societatea de asigurare care a efectuat plata indemnizației către propriul asigurat, ca efect al subrogării în drepturile asiguratului CASCO, pentru fiecare creanță în parte".

Așadar, potrivit Deciziei nr. 29/02.03.2020, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 509 din 15 iunie 2020, obligatorie pentru instanțele de judecată în temeiul art. 521 alin. (2) din C. proc. civ., prin creditor de asigurare se înțelege și societatea de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său, titulară a dreptului de regres izvorât dintr-o poliță CASCO împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment.

De asemenea, prin creanță de asigurare se înțelege și creanța izvorâtă din dreptul de regres al societății de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment, iar plafonul de 450.000 RON se aplică pe creanțe de asigurare, în situațiile în care se execută dreptul de regres de către societatea de asigurare care a efectuat plata indemnizațiilor către propriul asigurat, ca efect al subrogării în drepturile asiguratului CASCO pentru fiecare creanță în parte.

Înalta Curte apreciază că instanța de fond în mod temeinic și legal a reținut că potrivit art. 12 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, în vederea protejării drepturilor creditorilor de asigurări, Fondul va lua măsurile necesare cu privire la deschiderea dosarelor de daună, constatarea tehnică a avariilor, instrumentarea dosarelor de daună și avizarea dosarelor de daună din punct de vedere tehnic. Instrumentarea dosarelor de daună se va face cu respectarea dispozițiilor legale în vigoare la data producerii evenimentului asigurat și a condițiilor de asigurare generale și specifice prevăzute în contractele de asigurare.

Totodată în mod corect a reținut instanța de fond și că refuzul la plata integrală a cererii de despăgubiri, prin decizia 1244/29.07.2016 emisă de Fondul de Garantare a Asiguraților întemeiat pe dispozițiile Normei ASF nr. 23/2014, este greșit, deoarece aceste dispoziții sunt aplicabile exclusiv contractelor de asigurare civilă obligatorie, nefiind incidentă în cauză, deoarece intimatul-reclamant a formulat cerere de despăgubire în temeiul unei polițe CASCO.

Așadar, instanța de recurs apreciază că instanța de fond a reținut în mod corect că decizia contestată este parțial nelegală deoarece nu fundamentează refuzul de plată a diferenței în cuantum de 4155,39 RON, în condițiile în care suma solicitată se situează net sub pragul de 450.000 RON prevăzut de art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, precum și cel stabilit în contractul de asigurare, ale cărui clauze sunt obligatorii pentru recurentul-pârât în temeiul art. 12 alin. (2) din Legea nr. 213/2015.

Înalta Curte mai reține că devizul estimativ a fost emis de o reprezentanță a mărcii de autoturisme x, iar împrejurarea că alte reprezentanțe x practivă prețuri mai mici, nu poate constitui un temei al reducerii cuntumului despăgubirilor.

În concluzie, Înalta Curte constată că sentința recurată este legală, fiind dată cu corecta interpretare și aplicare a normelor de drept incidente în cauză.

Pentru considerentele expuse, nefiind identificate motive de casare a sentinței prin prisma dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., invocate de recurentul-pârât, Înalta Curte, în temeiul dispozițiilor art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de pârâtul FONDUL DE GARANTARE A ASIGURAȚILOR împotriva sentinței civile nr. 761 din 7 martie 2017 a Curții de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 19 mai 2020.