ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 6391/2020

Cererea de chemare în judecată Prin acțiunea formulată reclamanta A. S.A. în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților a solicitat anularea Deciziei FGA nr. 3311 din 27.12.2016, obligarea intimatei FGA la plata sumei de 3740,75 RON, compusă din: 3.334 RON, reprezentând despăgubire achitată de A. către asiguratul Casco și 406,75 RON, reprezentând penalități de întârziere, care a fost calculată prin aplicarea procentului de 0,1% asupra numărului de zile de întârziere, în conformitate cu articolul 64, pct. 4, Ordinul CSA 14/2011 - punerea în aplicare a Normelor privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, cu obligarea intimatei FGA la plata cheltuielilor de judecată.

Soluția instanței de fond Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, prin sentința nr. 1532 din 30 martie 2018, a admis cererea de chemare în judecată formulata de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, în parte, a anulat Decizia nr. 3311/27.12.2016 emisă de Fondul de Garantare a Asiguraților, cu consecința obligării pârâtului Fondul de Garantare a Asiguraților la reanalizarea cererii de plată formulate de reclamantă, respingând în rest cererea și a obligat pârâtul să plătească reclamantei 2.034 RON cheltuieli de judecată.

Calea de atac exercitată Împotriva hotărârii instanței de fond pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților a declarat recurs. Recursul este întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. După o amplă prezentare a situației de fapt, în motivarea recursului se arată că instanța de fond ajunge la concluzia eronata că, potrivit art. 23 din Norma ASF nr. 16/2015, plățile către reclamantă, considerată o altă persoană decât creditorul de asigurări, pot fi efectuate conform alin. (3) lit. f) din acest articol, respectiv "în alte situații, conform contractelor încheiate între părți și prevederile, legale în vigoare" Aplicarea greșită de către prima instanță a dispozițiilor art. 4 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 213/2015, art. 3 alin. (1) lit. h) din Legea nr. 503/2004, precum și a dispozițiilor legale care reglementează plata indemnizațiilor/despăgubirilor din disponibilitățile FGA. Creditorul de asigurare este definit atât la art. 4 alin. (1) lit. b) din Legea 213/2015, cât și la art. 3 alin (1) lit. h) din Legea nr. 503/2004. Așadar, din dispozițiilor legale citate mai sus, se poate observa că singurele persoane care pot beneficia de dispozițiile Legii nr. 213/2015, respectiv de plata unor despăgubiri de la Fondul de garantare a asiguraților sunt creditorii de asigurări, astfel încât, dacă instanța de fond a considerat că reclamanta intimată nu se încadrează în niciuna dintre aceste categorii, ar fi trebuit să respingă cererea de chemare în judecată și în consecință obligarea noastră la soluționarea pe fond a cererii de plată pentru lipsa calității reclamantei. Prin hotărârea atacată, sunt eludate astfel dispoziții legale care prevăd în mod imperativ că scopul FGA este acela de a proteja creditorii de asigurări, și implicit că plata despăgubirilor/indemnizațiilor din disponibilitățile sale se face doar către creditorii de asigurări. Raportat la aceste dispoziții, care instituie reguli de tehnică legislativă, nu s-ar putea reține că prin emiterea Normei ASF nr. 16/2015 s-a lărgit sfera beneficiarilor Legii nr. 213/2015. Norma ASF nr. 16/2015 vine în explicarea legii, iar nu în completarea ei. O a doua observație este aceea că, procedând în acest fel, prima instanță a interpretat greșit și apoi a aplicat greșit aceste prevederi unei situații de fapt care nu reclamă aplicabilitatea acestor dispoziții. Din cuprinsul acestor prevederi rezulta că, plata despăgubirilor se face direct către creditorii de asigurare, iar atunci când acest lucru nu este posibil, plata se va face către persoanele menționate în art. 23 alin. (3) din Norma ASF nr. 16/2015. Spre exemplu, în situația în care creditorul de asigurări a decedat, plata se va face către moștenitorii acestuia și indiferent de numărul acestora, plafonul de garantare de 450.000 RON se aplică pe creditorul de asigurare unic și nicidecum nu se poate aplica pe fiecare moștenitor al acestuia. Astfel, la art. 23 alin. (3) din Norma ASF nr. 16/2015 sunt menționate doar persoanele care pot încasa despăgubirea de la Fond, alte persoane decât creditorii de asigurare și nu alți beneficiari ai prevederilor Legii nr. 213/2015. Persoanele menționate la art. 23 alin. (3) lit. a) - b) din Norma ASF 16/2015 sunt moștenitorii legali sau testamentari ai creditorului de asigurări, acestea fiind persoanele care, dat fiind decesul creditorului de asigurare, pot încasa valoarea despăgubirilor de la Fond. "Creditorul de asigurări" nu este definit ca atare în Legea nr. 85/2014, aceasta făcând trimitere la definiția din Legea nr. 503/2004 republicată, cu modificările ulterioare a "creditorului de asigurări" (art. 244 alin. (1) din Legea nr. 85/2014) - respectiv cel căruia legiuitorul i-a creat atât o poziție privilegiata, atât în procedura de faliment, fiind înscris într-o categorie prioritara în ceea ce privește distribuirea sumelor încasate la masa credală (art. 267 alin. (1) din Legea nr. 85/2014), cât și în procedura administrativă de plata la FGA, care îi acordă o protecție suplimentara în raport de ceilalți creditori ai asigurătorului în faliment. În acest sens, art. 243 alin. (3) din Legea nr. 85/2014 indică în mod expres faptul că măsurile aplicate în cadrul falimentului reglementate de Capitolul IV urmăresc protejarea intereselor legitime și a drepturilor creditorilor de asigurări, prevederea fiind similara cu dispozițiile din Legea nr. 503/2004 republicată, cu modificările ulterioare și cu cele din Legea nr. 213/2015 referitoare la protecția creditorilor de asigurări, ca însăși scop al înființării subscrisei (art. 2 din Legea nr. 213/2015). În ceea ce privește aplicarea plafonului instituit de dispozițiile art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 prin raportare la persona vătămată și nu la reclamanta, prima instanță a încălcat aceste dispoziții, precum și cele ale art. 4 lit. e) din același act normativ - care definesc noțiunea de plafon de garantare prin raportare la creditorul de asigurare. În situația în care se reține că reclamanta nu este creditor de asigurare, aceasta nu poate beneficia de prevederile Legii nr. 213/2015, plata indemnizațiilor/despăgubirilor se poate face doar către un creditor de asigurare. Dimpotrivă, în situația în care s-ar reține că reclamanta este creditor de asigurare, plata de către Fond a creanțelor de asigurări se poate face doar în limita unui plafon de garantare de 450.000 RON pe un creditor de asigurare. În această situație însă raportarea plafonului nu se poate face la persoana vătămată întrucât reclamanta nu solicită plata creanței în calitate de reprezentant legal sau convențional al acesteia, ci în nume propriu. Dacă solicitanții - creditori de asigurări - se pot adresa atât Fondului cât și asigurătorului în procedura de faliment - precum intimata-reclamantă în cauza de față - este evident că, raportul juridic de asigurare își păstrează părțile de la momentul încheierii lui -asigurător - asigurat, în condițiile în care nu s-ar putea susține în mod logic faptul că, în unul și același raport juridic să existe atât un subrogat cât și un titular. În susținerea recursului sunt redate texte de lege incidente pricinii și practică judiciară.

Apărările formulate în cauză Intimata A. a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Soluția instanței de recurs Analizând sentința atacată, prin prisma criticilor formulate de recurent, a apărărilor expuse în întâmpinarea intimatei, Înalta Curte apreciază că recursul este nefondat. Pentru a ajunge la această soluție instanța a avut în vedere considerentele în continuare arătate. Din actele și lucrările dosarului rezultă că prin cererea înregistrată la Fondul de Garantare a Asiguraților reclamanta a solicitat plata contravalorii daunelor produse autovehiculului asigurat, reprezentând despăgubiri achitate de reclamantă asiguratului său CASCO, persoană păgubită în urma implicării într-un eveniment rutier alături de o terță persoană ce deținea asigurare RCA eliberată de B. S.A.. Prin Decizia atacată pârâtul FGA a respins cererea de plată formulată de reclamantă, în esență în baza dispozițiile art. 4 alin. (1) lit. e) coroborate cu cele ale art. 15 alin. (2) din Legea 213/2015 privind Fondul de garantare a asiguraților. Pentru a dispune respingerea cererii de plată, pârâtul FGA a avut în vedere exclusiv faptul că în privința reclamantei (care ar reprezenta un unic creditor de asigurare și în cadrul procedurii de faliment a B. S.A.) deja s-a aprobat și achitat suma de 450.000 RON din disponibilitățile Fondului, limită maximă prevăzută de Legea nr. 213/2015, pe creditor de asigurare, nu pe creanțe de asigurare. Un prim aspect care se impune a fi lămurit este cel al legii aplicabile în timp dreptului reclamantei de a fi despăgubită din disponibilitățile Fondului (dreptului de garantare). Înalta Curte apreciază că soluția Curții de apel este corectă, fiind adoptată și de instanța de control judiciar. Din această perspectivă este relevantă Decizia nr. 29/02.03.2020 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, ca urmare a sesizării Înaltei Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, prin încheierea din 30 octombrie 2019 dată în Dosarul nr. x/2017, asupra următoarelor chestiuni de drept: - dacă prin creditor de asigurare, în sensul definit de art. 4 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 213/2015 privind Fondul de garantare a asiguraților (Legea nr. 213/2015), se înțelege și societatea de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său, titulară a dreptului de regres izvorât dintr-o poliță CASCO împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment, sau, dimpotrivă, constituie unic creditor de asigurare în aplicarea dispozițiilor art. 3 lit. h) din Legea nr. 503/2004 privind redresarea financiară, falimentul, dizolvarea și lichidarea voluntară în activitatea de asigurări, republicată, cu modificările și completările ulterioare (Legea nr. 503/2004) pentru toate creanțele sale neonorate de societatea de asigurare aflată în faliment; - dacă prin creanța de asigurare, în sensul definit de art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, se înțelege și creanța izvorâtă din dreptul de regres al societății de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment; - dacă plafonul de 450.000 RON stabilit de art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 se aplică pe creditor de asigurare, indiferent de numărul creanțelor, sau pe creanțe de asigurare, în situațiile în care se exercită dreptul de regres de către societatea de asigurare care a efectuat plata indemnizației către propriul asigurat, ca efect al subrogării în drepturile asigurătorului CASCO, pentru fiecare creanță în parte. - dacă prin creditor de asigurare în sensul definit de art. 4 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 213/2015 se înțelege și societatea de asigurare, care a despăgubit pe asiguratul său, titulară a dreptului de regres izvorât dintr-o poliță CASCO, împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment, sau, dimpotrivă, constituie unic creditor de asigurare în aplicarea dispozițiilor art. 3 lit. h) din Legea nr. 503/2004 privind redresarea financiară, falimentul, dizolvarea și lichidarea voluntară în activitatea de asigurări, pentru toate creanțele sale neonorate de societatea de asigurare aflată în faliment; - dacă prin creanța de asigurare, în sensul definit de art. 4 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 213/2015, se înțelege și creanța izvorâtă din dreptul de regres al societății de asigurare, care a despăgubit pe asiguratul său împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment; - dacă plafonul de 450.000 RON stabilit de art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 se aplică pe creditor de asigurare, indiferent de numărul creanțelor, sau pe creanțe de asigurare, în situațiile în care se exercită dreptul de regres de către societatea de asigurare care a efectuat plata indemnizației către propriul asigurat, ca efect al subrogării în drepturile asigurătorului CASCO, pentru fiecare creanță în parte. Prin Decizia nr. 29/02.03.2020, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, admițând sesizarea formulată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, în Dosarul nr. x/2017, a stabilit că, "În interpretarea dispozițiilor art. 4 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 213/2015 privind Fondul de garantare a asiguraților, prin creditor de asigurare se înțelege și societatea de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său, titulară a dreptului de regres izvorât dintr-o poliță CASCO împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment. În interpretarea dispozițiilor art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, prin creanță de asigurare se înțelege și creanța izvorâtă din dreptul de regres al societății de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment. În interpretarea dispozițiilor art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, plafonul de 450.000 RON se aplică pe creanțe de asigurare, în situațiile în care se exercită dreptul de regres de către societatea de asigurare care a efectuat plata indemnizației către propriul asigurat, ca efect al subrogării în drepturile asiguratului CASCO, pentru fiecare creanță în parte". Așadar, potrivit Deciziei nr. 29/02.03.2020, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 509 din 15 iunie 2020, obligatorie pentru instanțele de judecată în temeiul art. 521 alin. (2) din C. proc. civ., prin creditor de asigurare se înțelege și societatea de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său, titulară a dreptului de regres izvorât dintr-o poliță CASCO împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment. De asemenea, prin creanță de asigurare se înțelege și creanța izvorâtă din dreptul de regres al societății de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment, iar plafonul de 450.000 RON se aplică pe creanțe de asigurare, în situațiile în care se execută dreptul de regres de către societatea de asigurare care a efectuat plata indemnizațiilor către propriul asigurat, ca efect al subrogării în drepturile asiguratului CASCO pentru fiecare creanță în parte. În aceste condiții, Înalta Curte constată că nu este incident motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., invocat de recurentul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraților, interpretarea și aplicarea de către judecătorul fondului a normelor de drept material, cu referire la art. 4 alin. (1) lit. e) și art. 15 alin. (2) fiind corectă. De asemenea, în atare situație nu se mai impune dezvoltarea argumentelor și considerentelor instanței de recurs asupra problemelor de drept care formează obiectul criticilor formulate în calea de atac, toate acestea fiind dezlegate prin Decizia nr. 29/02.03.2020 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept. Prin urmare, instanța constată că susținerile și criticile recurentului sunt neîntemeiate și nu pot fi primite, iar instanța de fond a pronunțat o hotărâre legală.

Temeiul legal al soluției instanței de recurs Pentru toate considerentele expuse la punctul anterior, în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.