ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5232/2020

Ședința publică din data de 16 octombrie 2020

Asupra recursurilor de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea formulată, reclamanta A. S.A. a solicitat în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, pronunțarea unei hotărâri prin care să se dispună anularea deciziei nr. 2254 din 18.10.2016 și obligarea pârâtului FGA la plata sumei de 51 312,4 RON, reprezentând despăgubiri achitate de A. către asiguratul Casco în cuantum de 39550 RON, penalități de întârziere în cuantum de 9412,90 RON și 2349,5 RON cheltuieli de judecată, precum și obligarea la plata cheltuielilor de judecată aferente prezentului dosar.

Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, prin sentința nr. 2191 din 9 iunie 2017, a admis în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, a anulat decizia nr. 2254/18.10.2016 emisă de Fondul de Garantare a Asiguraților, cu consecința obligării pârâtului Fondul de Garantare a Asiguraților la reanalizarea cererii de plată nr. x/15.03.2016 formulate de societatea A. S.A., a respins în rest cererea de chemare în judecată, ca nefondată, a obligat pârâtul la plata către reclamantă a sumei de 914 RON cu titlu de cheltuieli de judecată, respectiv taxă judiciară de timbru în cuantum de 50 RON și onorariu de avocat în cuantum de 864 de RON, în condițiile art. 451 și art. 453 din C. proc. civ.

Împotriva hotărârii instanței de fond atât reclamanta A. S.A. cât și pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților au declarat recurs.

I. Recurenta-reclamantă A. S.A., prin recursul formulat, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., arată că sentința recurată a fost dată cu nesocotirea normelor de drept material, litigiul dedus judecății fiind guvernat de dispozițiile Legii nr. 136/1995, iar nu de cele ale Legii nr. 213/2015.

Raportul juridic de garantare și raportul principal de asigurare s-au născut în același moment, ca urmare a încheierii poliței RCA emisă de B.. Falimentul B. nu prezintă relevanță sub aspectul nașterii dreptului legal de garantare.

În ceea ce privește publicarea falimentului B., acesta nu reprezintă altceva decât momentul la care, un drept născut în baza unui raport juridic preexistent, a devenit eficace. Cu alte cuvinte, garanția datorată de FGA a existat (în virtutea legii) pe toată durata raportului principal de asigurare, însă ea s-a activat abia la momentul îndeplinirii celor două condiții, respectiv producerea evenimentului asigurat - activarea asigurăriiși intervenirea falimentului societății de asigurări - activarea garanției datorată de FGA.

În ceea ce privește momentul formulării cererii de plată adresată FGA, acesta în nici un caz nu poate marca momentul nașterii raportului de garantare. Cererea de plată a putut fi formulată tocmai ca urmare a faptului că exista deja un raport juridic de garantare, pe care s-a și întemeiat de altfel.

În concluzie, făcând aplicarea dispozițiilor art. 6 alin. (1), (2) și (5) din noul C. civ., raportat la dispozițiile art. 15 alin. (2) din Constituție, este de netăgăduit faptul că raportul legal de garantare s-a născut odată cu raportul principal de asigurare, la momentul încheierii poliței RCA.

În opinia recurentului, soluția prin care instanța de fond a reținut aplicabilitatea în cauză a dispozițiilor Legii nr. 213/2015 a fost dată cu aplicarea eronată dispozițiilor art. 6 alin. (1), (2) și (5) din noul C. civ., raportat la dispozițiile art. 15 alin. (2) din Constituție.

Hotărârea recurată a fost pronunțată cu încălcarea art. 13,14 și 16 din Legea nr. 213/2015, art. 18 din Legea nr. 554/2004, art. 6 alin. (1) din CEDO, art. 47 alin. (2) din Carta Drepturilor Fundamentale a UE și art. 21 alin. (3) din Constituția României, privind dreptul la soluționarea cauzei într-un termen rezonabil.

Prin urmare, în considerarea dispozițiilor art. 18 din Legea nr. 554/2004, care consacră caracterul de plină jurisdicție a contenciosului administrativ si care conferă instanței posibilitatea să reformeze decizia administrativă dedusă judecății, ca urmare a anulării deciziei contestate, se impunea și obligarea Fondului la plata sumei indicată în cererea de plată.

Pe de altă parte, soluția de admitere în parte a cererii, în sensul obligării FGA să reanalizeze pe fond cererea de plată (chiar și cu condiția respectării aspectelor tranșate de către instanță), ignoră efectele evocate și încalcă dreptul A. la soluționarea procesului într-un termen rezonabil.

De asemenea, reclamanta consideră că hotărârea recurată a fost pronunțată cu nesocotirea dispozițiilor art. 16 din Norma 16/2015 a ASF privind Fondul de garantare a asiguraților, din analiza căruia rezultă obligația direcțiilor de specialitate și, ulterior, a comisiei specială din cadrul FGA de a analiza cererea de plată într-o singură etapă, sub toate aspectele, inclusiv cele tehnice (fiecare direcție de specialitate cu privire la aspectele pentru care este competentă).

II. Recurentul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraților, în motivarea recursului, formulat în temeiul dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., susține că instanța de fond ajunge la concluzia eronată că, potrivit art. 23 din Norma ASF nr. 16/2015, plățile către reclamantă, considerată o altă persoană decât creditorul de asigurări, pot fi efectuate conform alin. (3) lit. f) din acest articol, respectiv "în alte situații, conform contractelor încheiate între părți și prevederile, legale în vigoare"

Creditorul de asigurare este definit atât la art. 4 alin (1) lit. b) din Legea 213/2015, cât și la art. 3 alin. (1) lit. h) din Legea nr. 503/2004.

Așadar, se poate observa că singurele persoane care pot beneficia de dispozițiile Legii nr. 213/2015, respectiv de plata unor despăgubiri de la Fondul de garantare a asiguraților sunt creditorii de asigurări, astfel încât, dacă instanța de fond a considerat că reclamanta-intimată nu se încadrează în niciuna dintre aceste categorii, ar fi trebuit să respingă cererea de chemare în judecată.

Prin hotărârea atacată, sunt eludate astfel dispoziții legale care prevăd în mod imperativ că scopul FGA este acela de a proteja creditorii de asigurări, și implicit că plata despăgubirilor/indemnizațiilor din disponibilitățile sale se face doar către creditorii de asigurări.

Așadar, raportat la aceste dispoziții, care instituie reguli de tehnică legislativă, nu s-ar putea reține că prin emiterea Normei ASF nr. 16/2015 s-a lărgit sfera beneficiarilor Legii nr. 213/2015.

Norma ASF nr. 16/2015 vine în explicarea legii, iar nu în completarea ei.

Procedând în acest fel, prima instanță a interpretat greșit și apoi a aplicat greșit aceste prevederi unei situații de fapt care nu reclamă aplicabilitatea acestor dispoziții.

Din cuprinsul acestor prevederi rezulta că, plata despăgubirilor se face direct către creditorii de asigurare, iar atunci când acest lucru nu este posibil, plata se va face către persoanele menționate în art. 23 alin. (3) din Norma ASF nr. 16/2015. Spre exemplu, în situația în care creditorul de asigurări a decedat, plata se va face către moștenitorii acestuia și indiferent de numărul acestora, plafonul de garantare de 450.000 RON se aplică pe creditorul de asigurare unic și nicidecum nu se poate aplica pe fiecare moștenitor al acestuia. Astfel, la art. 23 alin. (3) din Norma ASF nr. 16/2015 sunt menționate doar persoanele care pot încasa despăgubirea de la Fond, alte persoane decât creditorii de asigurare și nu alți beneficiari ai prevederilor Legii nr. 213/2015.

Persoanele menționate la art. 23 alin. (3) lit. a) - b) din Norma ASF 16/2015 sunt moștenitorii legali sau testamentari ai creditorului de asigurări, acestea fiind persoanele care, dat fiind decesul creditorului de asigurare, pot încasa valoarea despăgubirilor de la Fond.

În mod nelegal prima instanța nu a ținut cont de susținerile FGA referitoare la corelarea procedurii derulate în baza Legii nr. 213/2015 cu procedura de faliment a B. și implicit puterea de lucru judecat.

Dreptul de regres este un drept propriu al asigurătorului CASCO, care a efectuat plata indemnizației către propriul asigurat.

Aceasta realitate juridică este confirmată de art. 2 pct. 1 din Legea 237/2015 și, anterior acesteia, de art. 2 pct. 1 din Legea 32/2000, potrivit cărora: "activitatea de asigurare - activitatea exercitată în sau din România, care desemnează, în principal, oferirea, intermedierea, negocierea, încheierea de contracte de asigurare și reasigurare, încasarea de prime, lichidarea de daune, activitatea de regres și de recuperare, precum și investirea sau fructificarea fondurilor proprii și atrase prin activitatea desfășurată". Prin urmare, activitatea de regres este o activitate de asigurare, comercială. Creanța urmărită de asigurător este prin urmare o creanță de asigurare proprie, exclusivă asigurătorilor și nu și persoanelor în dreptul cărora asigurătorul s-a subrogat în urma plății indemnizației de asigurare. Așadar asigurătorul își exercita dreptul de regres în nume propriu, ca titular al creanței și nu ca reprezentant al asiguratului. Reclamanta-intimată își exercită un drept de regres împotriva asigurătorului de răspundere civila obligatorie ca urmare a subrogării acesteia în drepturile asiguraților despăgubiți. Astfel, potrivit art. 2210 C. civ., în limitele indemnizației plătite, asigurătorul este subrogat în toate drepturile asiguratului sau ale beneficiarului asigurării împotriva celor răspunzători de producerea pagubei, cu excepția asigurărilor de persoane. Asiguratul îi garantează acest drept asigurătorului întrucât, potrivit prevederii legale menționate, asiguratul răspunde de prejudiciile aduse asigurătorului prin care ar împiedica realizarea acestui drept.

Reclamanta-intimată este înscrisă în Tabelul preliminar al creanțelor debitoarei B. S.A., în faliment, ca un singur creditor de asigurare. Ca mențiune, se precizează în tabel ca petenta are o creanță scadentă în cuantum de 450.000 RON, înscrisă sub condiția rezolutorie a plății de către FGA a acestei sume, respectiv a plafonului de garantare prevăzut de Legea nr. 213/2015, pe un creditor de asigurare.

Reclamanta-intimată este înscrisă la masa credală a B. tocmai în virtutea principiului subrogării legale la care face referire în punctele sale de vedere, ignorând însă faptul că, în cadrul procedurii administrative, suma ce o poate solicita este limitată, printr-o lege specială, la un plafon maxim.

Ori "creditorul de asigurări" nu este definit ca atare în Legea nr. 85/2014, aceasta făcând trimitere la definiția din Legea nr. 503/2004 republicată, cu modificările ulterioare a "creditorului de asigurări" (art. 244 alin. (1) din Legea nr. 85/2014) - respectiv cel căruia legiuitorul i-a creat atât o poziție privilegiată, atât în procedura de faliment, fiind înscris într-o categorie prioritară în ceea ce privește distribuirea sumelor încasate la masa credală (art. 267 alin. (1) din Legea nr. 85/2014), cât și în procedura administrativă de plată la FGA, care îi acordă o protecție suplimentară în raport de ceilalți creditori ai asigurătorului în faliment. În acest sens, art. 243 alin. (3) din Legea nr. 85/2014 indică în mod expres faptul că măsurile aplicate în cadrul falimentului reglementate de Capitolul IV urmăresc protejarea intereselor legitime și a drepturilor creditorilor de asigurări, prevederea fiind similara cu dispozițiile din Legea nr. 503/2004 republicată, cu modificările ulterioare și cu cele din Legea nr. 213/2015 referitoare la protecția creditorilor de asigurări, ca însăși scop al înființării subscrisei (art. 2 din Legea nr. 213/2015).

În ceea ce privește aplicarea plafonului instituit de dispozițiile art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 prin raportare la persona vătămată și nu la reclamantă, prima instanță a încălcat aceste dispoziții, precum și cele ale art. 4 lit. e) din același act normativ - care definesc noțiunea de plafon de garantare prin raportare la creditorul de asigurare.

În situația în care se reține că reclamanta nu este creditor de asigurare, aceasta nu poate beneficia de prevederile Legii nr. 213/2015, plata indemnizațiilor/despăgubirilor se poate face doar către un creditor de asigurare.

Dimpotrivă, în situația în care s-ar reține că reclamanta este creditor de asigurare, plata de către Fond a creanțelor de asigurări se poate face doar în limita unui plafon de garantare de 450.000 RON pe un creditor de asigurare. În această situație însă raportarea plafonului nu se poate face la persoana vătămată întrucât reclamanta nu solicită.

Într-o altă ordine de idei, prima instanță ignora cu desăvârșire dispozițiile art. 2 alin. (1) coroborat cu art. 11 alin. (1) din Legea nr. 213/2015. raportat la art. 9 alin. (1) și (2) din Norma ASF nr. 16/2015, dispoziții care determină scopul înființării Fondului, ca schemă de garantare în domeniul asigurărilor, respectiv protejarea creditorilor de asigurări de consecințele insolventei unui asigurător, asigurând totodată efectuarea plății indemnizațiilor/despăgubirilor din disponibilitățile sale, către creditorii de asigurări, potrivit condițiilor și plafonului de garantare stabilite de lege.

Totodată, Curtea Constituțională prin decizia nr. 80/2017 referitoare la excepția de neconstituționalitatea prevederilor art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/2015, a reținut ca dispozițiile art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/2015 instituie o procedură necontencioasă pentru soluționarea petițiilor formulate de creditori, insistând asupra faptului că obținerea de despăgubiri din disponibilitățile Fondului nu se face prin acțiune în justiție pe calea dreptului comun, ci este necesar ca persoanele care se consideră creditori să sesizeze Fondul prin formularea unei cereri de plată, să declanșeze procedura de plată administrativă necontencioasă, pusă la dispoziție de Legea nr. 213/2015 și prevăzută de art. 22 alin. (1) din Norma ASF nr. 16/2015 privind Fondul de garantare a asiguraților.

Recurentul consideră că nu este succesor sau continuator al vreunei societăți de asigurare - în cauza, B. - ci o persoană juridică de drept public, având ca scop realizarea unui interes public de protecție a creditorilor de asigurări în cazul falimentului unui asigurător, sens în care desfășoară doar operațiuni administrative, activitatea nefiind comercială și nerealizând profit.

Contrar celor reținute de către prima instanța, calitatea de creditor de asigurare a intimatei-reclamante C. nu este determinată în raport de fiecare contract de asigurare încheiat cu asigurătorul în faliment.

Concluzia primei instanțe în sensul că, plafonul prevăzut de dispozițiile Legii nr. 213/2015 se aplică pe contract de asigurare și nu pe creditor de asigurare, adaugă la lege, neputând fi în niciun caz primită.

În fine, recurentul reia definițiile date de Legea nr. 213/2015 cu referire la noțiunile de creditor de asigurări și creanță de asigurare, ce se regăsesc în conținutul art. 4 din Lege, precizând că legea definește chiar plafonul de garantare în cadrul acestui text de lege, făcând trimitere și la limitele de despăgubire stabilite prin Norma ASF nr. 23/2014 privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă - art. 24 lit. a) și b), invocând, totodată, Ordinele CSA nr. 5/2010 și nr. 11/2011.

În susținerea recursurilor sunt redate texte de lege incidente pricinii și practică judiciară.

Părțile au formulat întâmpinări reciproce prin care au solicitat respingerea recursurilor, ca nefondate.

Având în vedere că prin încheierea din 30 octombrie 2019, pronunțată în dosarul nr. x/2017, Înalta Curte de Casație, secția contencios administrativ și fiscal a dispus sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în vederea pronunțării unei hotărâri prin care să se dea o rezolvare de principiu chestiunilor de drept cu care a fost sesizată, constatând că prezenta cauză și dosarul nr. x/2017 au un obiect similar și că problema de drept suspusă judecății este identică, în temeiul dispozițiilor art. 520 alin. (4) din C. proc. civ., potrivit cărora " cauzele similare, aflate pe rolul instanțelor judecătorești, pot fi suspendate până la soluționarea sesizării" s-a dispus suspendarea judecării cauzei.

Cauza a fost repusă pe rol după pronunțarea Deciziei nr. 29/02.03.2020, prin care Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a admis sesizarea formulată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, în Dosarul nr. x/2017.

Analizând sentința atacată, prin prisma criticilor formulate de recurenți, a apărărilor expuse în întâmpinări, Înalta Curte apreciază că recursurile sunt nefondate.

Cu toate că au fost invocate motive de recurs distincte Înalta Curte le va analiza și va răspunde criticilor formulate prin considerente comune.

Din actele și lucrările dosarului rezultă că prin cererea înregistrată la FGA sub numărul 18769/15.03.2016, reclamanta A. S.A. a solicitat plata sumei de 51 312,4 RON, reprezentând despăgubiri achitate de A. către asiguratul Casco în cuantum de 39550 RON, penalități de întârziere în cuantum de 9412,90 RON și 2349,5 RON cheltuieli de judecată.

În susținerea cererii de plată, A. a depus sentința civilă nr. 18003 din 07.10.2015 a Judecătoriei Sectorului 1 București pronunțată în dosarul x/2015, prin care instanța a dispus obligarea B. la plata sumelor mai sus indicate către A..

Prin Decizia nr. 2254/18.10.2016, pârâtul FGA a respins cererea de plată formulată de A. S.A., în baza dispozițiile art. 4 alin. (1) lit. e) coroborate cu cele ale art. 15 alin. (2) din Legea 213/2015 privind Fondul de garantare a asiguraților.

Pentru a dispune respingerea cererii de plată, pârâtul FGA a avut în vedere exclusiv faptul că în privința reclamantei, (care reprezintă un unic creditor de asigurare și în cadrul procedurii de faliment a B. S.A.) deja s-a aprobat și achitat suma de 450.000 RON din disponibilitățile Fondului, limită maximă prevăzută de Legea nr. 213/2015, pe creditor de asigurare, nu pe creanțe de asigurare.

Înalta Curte constată că sunt nefondate criticile recurentului care vizează, în esență, înțelesul noțiunii de creditor de asigurare/creditor unic de asigurare raportat la existența plafonului maxim în sumă de 450.000 RON.

Din această perspectivă este relevantă Decizia nr. 29/02.03.2020 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, ca urmare a sesizării Înaltei Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, prin încheierea din 30 octombrie 2019 dată în Dosarul nr. x/2017, asupra următoarelor chestiuni de drept:

- dacă prin creditor de asigurare, în sensul definit de art. 4 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 213/2015 privind Fondul de garantare a asiguraților (Legea nr. 213/2015), se înțelege și societatea de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său, titulară a dreptului de regres izvorât dintr-o poliță CASCO împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment, sau, dimpotrivă, constituie unic creditor de asigurare în aplicarea dispozițiilor art. 3 lit. h) din Legea nr. 503/2004 privind redresarea financiară, falimentul, dizolvarea și lichidarea voluntară în activitatea de asigurări, republicată, cu modificările și completările ulterioare (Legea nr. 503/2004) pentru toate creanțele sale neonorate de societatea de asigurare aflată în faliment;

- dacă prin creanța de asigurare, în sensul definit de art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, se înțelege și creanța izvorâtă din dreptul de regres al societății de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment;

- dacă plafonul de 450.000 RON stabilit de art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 se aplică pe creditor de asigurare, indiferent de numărul creanțelor, sau pe creanțe de asigurare, în situațiile în care se exercită dreptul de regres de către societatea de asigurare care a efectuat plata indemnizației către propriul asigurat, ca efect al subrogării în drepturile asigurătorului CASCO, pentru fiecare creanță în parte.

- dacă prin creditor de asigurare în sensul definit de art. 4 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 213/2015 se înțelege și societatea de asigurare, care a despăgubit pe asiguratul său, titulară a dreptului de regres izvorât dintr-o poliță CASCO, împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment, sau, dimpotrivă, constituie unic creditor de asigurare în aplicarea dispozițiilor art. 3 lit. h) din Legea nr. 503/2004 privind redresarea financiară, falimentul, dizolvarea și lichidarea voluntară în activitatea de asigurări, pentru toate creanțele sale neonorate de societatea de asigurare aflată în faliment;

- dacă prin creanța de asigurare, în sensul definit de art. 4 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 213/2015, se înțelege și creanța izvorâtă din dreptul de regres al societății de asigurare, care a despăgubit pe asiguratul său împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment;

- dacă plafonul de 450.000 RON stabilit de art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 se aplică pe creditor de asigurare, indiferent de numărul creanțelor, sau pe creanțe de asigurare, în situațiile în care se exercită dreptul de regres de către societatea de asigurare care a efectuat plata indemnizației către propriul asigurat, ca efect al subrogării în drepturile asigurătorului CASCO, pentru fiecare creanță în parte.

Prin Decizia nr. 29/02.03.2020, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, admițând sesizarea formulată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, în Dosarul nr. x/2017, a stabilit că:

"În interpretarea dispozițiilor art. 4 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 213/2015 privind Fondul de garantare a asiguraților, prin creditor de asigurare se înțelege și societatea de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său, titulară a dreptului de regres izvorât dintr-o poliță CASCO împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment.

În interpretarea dispozițiilor art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, prin creanță de asigurare se înțelege și creanța izvorâtă din dreptul de regres al societății de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment.

În interpretarea dispozițiilor art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, plafonul de 450.000 RON se aplică pe creanțe de asigurare, în situațiile în care se exercită dreptul de regres de către societatea de asigurare care a efectuat plata indemnizației către propriul asigurat, ca efect al subrogării în drepturile asiguratului CASCO, pentru fiecare creanță în parte".

Așadar, potrivit Deciziei nr. 29/02.03.2020, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 509 din 15 iunie 2020, obligatorie pentru instanțele de judecată în temeiul art. 521 alin. (2) din C. proc. civ., prin creditor de asigurare se înțelege și societatea de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său, titulară a dreptului de regres izvorât dintr-o poliță CASCO împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment.

De asemenea, prin creanță de asigurare se înțelege și creanța izvorâtă din dreptul de regres al societății de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment, iar plafonul de 450.000 RON se aplică pe creanțe de asigurare, în situațiile în care se execută dreptul de regres de către societatea de asigurare care a efectuat plata indemnizațiilor către propriul asigurat, ca efect al subrogării în drepturile asiguratului CASCO pentru fiecare creanță în parte.

În aceste condiții, Înalta Curte constată că nu este incident motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., interpretarea și aplicarea de către judecătorul fondului a normelor de drept material, cu referire la art. 4 alin. (1) lit. e) și art. 15 alin. (2) fiind corectă.

În atare situație nu se mai impune dezvoltarea argumentelor și considerentelor instanței de recurs asupra problemelor de drept care formează obiectul criticilor formulate în calea de atac, toate acestea fiind dezlegate prin Decizia nr. 29/02.03.2020 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept.

Înalta Curte constată că instanța de fond în mod corect a apreciat că respingerea cererii de plată a despăgubirilor pe motiv că recurenta-reclamantă a depășit plafonul instituit de Legea 213/2015 nu are temei legal, motiv pentru care a anulat decizia contestată.

De asemenea, Înalta Curte constată că instanța de fond în mod corect a reținut că susținerile potrivit cărora instanța de contencios administrativ poate dispune direct obligarea pârâtului la plata sumei pretinse cu titlu de despăgubire, sunt neîntemeiate și vor fi respinse, având în vedere că față de elementele cauzei instanța nu poate stabili coordonatele deciziei pe care FGA urmează să o adopte întrucât în faza administrativă situația de fapt nu a fost evaluată deloc de autoritate.

Înalta Curte constată că și celelalte critici formulate sunt nefondate, judecătorul fondului apreciind în mod corect și legal starea de fapt dedusă judecății, hotărârea pronunțată nefiind susceptibilă de criticile formulate, dimpotrivă, aceasta a fost dată cu aplicarea corectă a dispozițiilor legale aplicabile cauzei, după cercetarea atentă a fondului și a probatoriilor administrate.

Prin urmare, instanța constată că susținerile și criticile recurenților sunt neîntemeiate și nu pot fi primite, iar instanța de fond a pronunțat o hotărâre legală, motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., fiind nefondat.

Pentru toate considerentele expuse la punctul anterior, în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursurile, ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursurile declarate de recurentul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraților și de recurenta-reclamantă A. S.A. împotriva sentinței civile nr. 2191 din 09 iunie 2017, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondate.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 16 octombrie 2020.