ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5361/2020

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, la data de 13.01.2017, sub nr. x/2017, reclamanta A. S.A. a chemat în judecată pe pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților (denumit F.G.A.), solicitând anularea Deciziei nr. 3275 din 27.12.2016 și, pe cale de consecință, obligarea pârâtului la plata sumei de 5472,45 RON, reprezentând despăgubire achitată de A. către asiguratul Casco și la plata cheltuielilor de judecată avansate de reclamanta A. în vederea soluționării prezentului litigiu.

Prin sentința civilă nr. 2238 din 12 iunie 2017 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal s-a admis, în parte, acțiunea formulată de reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, a fost anulată Decizia FGA nr. 3275/27.12.2016, a fost obligat pârâtul să analizeze pe fond cererea de plată a reclamantei ce a făcut obiectul deciziei anulate și s-au respins, în rest, pretențiile formulate ca neîntemeiate.

Totodată, a fost obligat pârâtul să plătească reclamantei suma de 50 RON cu titlu de cheltuieli de judecată constând în taxă judiciară de timbru și s-a luat act că s-a solicitat plata onorariului de avocat pe cale separată.

Împotriva sentinței civile nr. 2238 din 12 iunie 2017 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților a declarat recurs, criticând-o pentru nelegalitate, solicitând admiterea recursului, casarea sentinței recurate și, în rejudecare, respingerea în tot a acțiunii și obligarea intimatei la plata cheltuielilor de judecată.

În contextul unei succinte prezentări a situației de fapt, recurentul-pârât a susținut că, în mod greșit, a reținut instanța de fond că acesta a recunoscut calitatea de creditor de asigurare a A. conform Legii nr. 213/2015.

Astfel, arată că FGA a considerat contestatoarea ca unic creditor de asigurare, în aplicarea dispozițiilor art. 3 lit. h) din Legea nr. 503/2004, creditoarea subrogându-se în drepturile persoanei păgubite, definite ca și creditor de asigurare la art. 4 lit. b) din Legea nr. 213/2015, respectiv art. 3 alin. (1) lit. h) din Legea nr. 503/2004 republicată, solicitând prin cererea de plată suma ce i se cuvenea din disponibilitățile FGA, urmând în acest sens procedura administrativă de plată reglementată de Legea nr. 213/2015, supunându-se rigorilor impuse de acest act normativ.

În aceste condiții, în opinia recurentului, contestatoarea a formulat cerere de plată la FGA ca și creditor de asigurare, în condițiile și limitele Legii nr. 213/2015, inclusiv cu aplicarea prevederilor art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, respectiv a plafonului de garantare pe un creditor de asigurare.

Cu privire la acest aspect, a susținut recurentul-reclamant că interpretarea dată de prima instanță dispozițiilor art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 adaugă la lege.

Sub un prim aspect, interpretarea dată dispozițiilor Legii nr. 213/2015 în sensul că plafonul de 450.000 RON se aplică pentru fiecare contract de asigurare în baza căruia s-au născut creanțe împotriva B. S.A. adaugă la lege, alături de enunțarea unor texte din actul normativ menționat a invocat și hotărârile judecătorești prin care s-a statuat în mod definitiv că: FGA nu preia funcțiile unui asigurator, procedura de efectuare a plăților din disponibilitățile FGA este un aspecială reglementată de Legea nr. 213/2015, creditorul de asigurări nu poate recurge la procedura de executare silită a FGA pentru titlurile executorii obținute de petent ămpotriva asiguratorului B. întrucât legea reglemntează procedura de urmat pentru obținerea sumelor cuvenite din disponibilitățile acestuia; FGA nu are calitatea de asigurator, nu se subrogă în drepturile și obligațiilor aflate în faliment, FGA nu are nicio obligație comună cu un asigurator.

De asemenea, recurentul-pârât a apreciat că interpretarea dată de judecătorul fondului este de natură să încalce flagrant scopul înființării FGA, precum și modalitatea de funcționare a mecanismului protecției prevăzut de art. 2 alin. (1) și (3) și art. 11 din Legea nr. 213/2015.

Totodată, în opinia recurentului, calitatea de creditor de asigurare a intimatei-reclamate A. nu este determinată în raport de fiecare contract de asigurare încheiat cu asiguratorul în faliment.

În fine, recurentul a susținut că greșita interpretare a mențiunilor listei potențialilor creditori de asigurări conduce la încălcarea de către prima instanță a prevederilor art. alin. (4)-(6) C. proc. civ. și ale art. 23 alin. (1) și (3) din Legea nr. 503/2004.

Cererea de recurs a fost întemeiată pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Intimata-reclamantă a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat, apreciind că sentința recurată este temeinică și legală, fiind dată cu aplicarea corectă a normelor de drept material incidente situației de fapt reținute, precum și obligarea recurentului la plata cheltuielilor de judecată.

Prin răspunsul la întâmpinare, recurentul-pârât a solicitat respingerea apărărilor formulate de intimata-reclamantă, reiterând, în esență, argumentele invocate prin cererea de recurs.

Cu privire la examinarea recursului în completul filtru, în cauză, au fost avute în vedere modificările aduse prin Legea nr. 212/2018 dispozițiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ în sensul că procedura de filtrare a recursurilor, reglementată prin dispozițiile art. 493 C. proc. civ., este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ și fiscal, precum și măsurile luate prin Hotărârea Colegiului de Conducere nr. 106 din data de 20 septembrie 2018 prin care s-a luat act de hotărârea Plenului judecătorilor secției de contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți de Casație și Justiție adoptată la data de 13 septembrie 2018 în sensul că procedura de filtrare a recursurilor, reglementată prin dispozițiile art. 493 C. proc. civ., este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ și fiscal.

Față de aceste aspecte, în temeiul art. 494, raportat la art. 475 alin. (2) și art. 201 din C. proc. civ., astfel cum au fost completate prin dispozițiile XVII alin. (3), raportat la art. XV din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanțelor judecătorești, precum și pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ. și dispozițiile art. 109 din Regulamentul de ordine interioară al instanțelor judecătorești, prin rezoluția din 31 octombrie 2018 s-a fixat termen de judecată la data de 30 octombrie 2019, în ședință publică, cu citarea părților.

La termenul din data de 30 octombrie 2019 judecarea cauzei a fost suspendată, în temeiul dispozițiilor art. 520 alin. (4) C. proc. civ., iar la termenul din 21 octombrie 2020, cauza a fost repusă pe rol, la cererea intimatei-reclamante, având în vedere că nu mai subzistă motivul suspendării, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept pronunțându-se prin Decizia nr. 29/02.03.2020 asupra chestiunii de drept cu care a fost sesizată.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți asupra recursului

Examinând sentința recurată prin prisma criticilor invocate prin cererea de recurs, a apărărilor invocate prin întâmpinare și a dispozițiilor legale incidente în materia suspusă verificării, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele expuse în continuare.

Înalta Curte constată că toate criticile de nelegalitate formulate prin recurs sunt menite să sprijine interpretarea autorității pârâte cu privire la plafonul maxim de despăgubire de care poate beneficia reclamanta potrivit dispozițiilor art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, recurentul-pârât susținând că decizia contestată este legală, pe motiv că s-a achitat deja suma de 450.000 RON către A., în limita plafonului de garantare prevăzut de lege pentru un creditor de asigurare și luând în considerare întregul portofoliu de creanțe deținute de reclamantă ca urmare a mai multor operațiuni de subrogare.

Înalta Curte va respinge aceste critici, ca nefondate, apreciind că prima instanță a făcut o corectă interpretare și aplicare a dispozițiilor legale incidente cauzei.

Înalta Curte reține că, ulterior pronunțării sentinței recurate, prin Decizia nr. 29 din 02.03.2020 Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a constatat că:

"În interpretarea dispozițiilor art. 4 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 213/2015 privind Fondul de garantare a asiguraților, prin creditor de asigurare se înțelege și societatea de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său, titulară a dreptului de regres izvorât dintr-o poliță CASCO împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment.

În interpretarea dispozițiilor art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, prin creanță de asigurare se înțelege și creanța izvorâtă din dreptul de regres al societății de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment.

În interpretarea dispozițiilor art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, plafonul de 450.000 RON se aplică pe creanțe de asigurare, în situațiile în care se exercită dreptul de regres de către societatea de asigurare care a efectuat plata indemnizației către propriul asigurat, ca efect al subrogării în drepturile asiguratului CASCO, pentru fiecare creanță în parte."

În acest sens, Înalta Curte va avea în vedere următoarele considerente ale deciziei nr. 29/2020, relevante pentru modalitatea de interpretare a dispozițiilor care reglementează plafonul maxim de despăgubire:

"157. Interpretarea prevederilor art. 15 alin. (2) din lege în sensul plafonării despăgubirii pe creditor de asigurare, afectează esențial nu numai conținutul obligației legale de garanție care incumbă Fondului de garantare a asiguraților, dar și dreptul societății de asigurare de a fi despăgubită, în cazul fiecărui dosar de daună, ceea ce aduce atingere dispozițiilor legale, în contextul în care finalitatea creării Fondului de garantare a fost aceea de a prelua riscurile din piață în scopul protejării creditorilor de asigurare de consecințele insolvenței unui asigurător, urmare a producerii unui risc asigurat.

Față de prevederile art. 521 alin. (2) din C. proc. civ., în conformitate cu care dezlegarea dată problemelor de drept este obligatorie pentru toate instanțele de judecată de la data publicării deciziei în Monitorul Oficial al României, Înalta Curte constată că nu poate fi primită interpretarea normelor de drept substanțial din cuprinsul Legii nr. 213/2015 (în principal art. 4 alin. (1) lit. a) și b) și art. 15 alin. (2), referitoare la calitatea de creditor de asigurare a reclamantei și la limitele despăgubirii acesteia, conform susținerilor recurentului-pârât.

Ca urmare a caracterului obligatoriu al acestei decizii, Înalta Curte apreciază că nu mai este necesar a dezvolta considerentele instanței de recurs asupra criticilor formulate de pârât, nelegalitatea deciziei prin care recurentul-pârât a respins cererea de plată formulată de reclamantă (pe motiv că s-a achitat deja suma de 450.000 RON către A., în limita plafonului de garantare prevăzut de Legea nr. 213/2015 pentru un creditor de asigurare și luând în considerare întregul portofoliu de creanțe deținute ca urmare a mai multor operațiuni de subrogare) fiind confirmată de dezlegările date prin decizia nr. 29 din 02.03.2020 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept.

Față de dispozițiile art. 453 alin. (1) din C. proc. civ., constatând culpa procesuală a recurentului-pârât, care a formulat critici în recurs privind modul de soluționare a fondului litigiului de către prima instanță, ceea ce a necesitat din partea intimatei-reclamante avansarea unor cheltuieli pentru asistență juridică calificată, Înalta Curte reține caracterul întemeiat al cererii de obligare a recurentului la plata cheltuielilor de judecată formulată de intimata-reclamantă, urmând a o încuviința, conform dovezii de achitare a onorariului de avocat depusă de acesta în dosarul de recurs.

Temeiul legal al soluției adoptate în recurs

Pentru considerentele expuse, nefiind identificate motive de casare a sentinței prin prisma dispozițiilor invocate de recurent, Înalta Curte, în temeiul prevederilor art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) și art. 453 C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat și va obliga recurentul-pârât la plata către intimata-reclamantă a sumei de 1734 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurentul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraților, împotriva sentinței nr. 2238 din 12 iunie 2017, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Obligă recurentul-pârât la plata către intimata-reclamantă a sumei de 1734 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 21 octombrie 2020.