ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3439/2020

Ședința publică din data de 10 iulie 2020

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, la data de 13 ianuarie 2017, reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, a solicitat anularea Deciziei F.G.A. nr. 3260/27.12.2016 și obligarea pârâtului la plata sumei de 7051,47 RON, compusă din 3458,30 RON reprezentând despăgubire achitată de A. către asiguratul Casco, precum și la plata sumei de 3593,17 RON reprezentând penalități de întârziere, cu obligarea la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentința civilă nr. 3200 din 18 septembrie 2017, Curtea de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal a dispus următoarele:

- a admis excepția inadmisibilității capătului de cerere în obligare la plată;

- a admis în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților;

- a anulat Decizia nr. 3260/27.12.2016 emisă de Fondul de Garantare a Asiguraților, cu consecința obligării pârâtului Fondul de Garantare a Asiguraților la reanalizarea cererii de plată nr. x/11.03.2016 formulate de societatea A. S.A.;

- a obligat pârâtul la plata către reclamantă a sumei de 650 RON cu titlu de cheltuieli de judecată, respectiv taxă judiciară de timbru în cuantum de 50 de RON și onorariu de avocat în cuantum de 600 de RON, în condițiile art. 451 și art. 453 din C. proc. civ.

- a respins în rest cererea de chemare în judecată.

Împotriva sentinței civile nr. 3200 din 18 septembrie 2017, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, a declarat recurs pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea în parte a sentinței recurate și, în rejudecarea cauzei, respingerea în întregime a cererii de chemare în judecată formulată de către reclamanta A. S.A.

Printr-o primă critică de nelegalitate, recurentul-pârât a susținut că prima instanță a interpretat greșit dispozițiile art. 4 alin. (1) lit. b) pct. (iii) din Legea nr. 213/2015, referitor la calitatea de creditor de asigurare în privința reclamantei, apreciind că premisa de la care a plecat instanța de fond este una eronată și nu își găsește suportul în dispozițiile legale incidente.

Printr-un alt set de critici, recurentul-pârât a învederat greșita interpretare dată de prima instanță dispozițiilor art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015. A apreciat că interpretarea dată de instanța de fond acestor prevederi legale adaugă la lege și este de natură să încalce flagrant scopul înființării F.G.A., precum și modalitatea de funcționarea a mecanismului garantării, prevăzut de art. 2 alin. (1) și (3) și de art. 11 din Legea nr. 213/2015. A susținut că, contrar celor reținute în considerentele sentinței recurate, calitatea de creditor de asigurare a reclamantei nu este determinată în raport de fiecare contract de asigurare încheiat cu asigurătorul în faliment.

Nu în ultimul rând, recurentul-pârât a considerat că, în mod nelegal, prima instanță a înlăturat susținerile sale referitoare la corelarea procedurii derulate în baza Legii nr. 213/2015 cu procedura de faliment a societății B.. În acest sens, a apreciat că sentința recurată este pronunțată cu aplicarea greșită a dispozițiilor art. 2, art. 4 alin. (2), art. 12, art. 17, art. 18 din Legea nr. 213/2015, a prevederilor art. 22 din Legea nr. 503/2004, art. 252 alin. (2), art. 258 lit. c), art. 266 și art. 330 alin. (2), (3) și (5) din Legea nr. 85/2014.

4.1. Prin întâmpinarea înregistrată la dosarul cauzei la data de 17 ianuarie 2018, intimata-reclamantă A. S.A. a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

În motivare, a arătat că sentința recurată a fost pronunțată cu respectarea dispozițiilor art. 4 alin. (1) lit. b) pct. III și ale art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015.

II. Soluția instanței de recurs

Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de motivul de casare invocat, Înalta Curte constată că recursul declarat de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților este nefondat, pentru următoarele considerente:

Motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., ce vizează aplicarea sau interpretarea greșită a normelor de drept material este nefondat, iar în acest sens, Înalta Curte are în vedere că potrivit acestui motiv de recurs, casarea unor hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

Prin intermediul acestui motiv de recurs poate fi invocată numai încălcarea sau aplicarea greșită a legii materiale, nu și a legii procesuale. Hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii atunci când instanța a recurs la textele de lege aplicabile speței dar, fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, adăugând sau omițând unele condiții pe care textele nu le prevăd, fie le-a aplicat greșit.

În cauza de față aceste motive nu sunt incidente, soluția primei instanțe fiind expresia interpretării și aplicării corecte a prevederilor legale în raport cu starea de fapt rezultată din probele administrate în procedura judiciară.

Astfel, prin cererea înregistrată la Fondul de Garantare a Asiguraților sub numărul x/11.03.2016, reclamanta A. S.A. a solicitat plata sumei de 3458,30 RON, reprezentând despăgubiri achitate de reclamantă asiguratului său Casco, persoană păgubită în urma implicării într-un eveniment rutier alături de o terță persoană ce deținea asigurare R.C.A. eliberată de B. S.A., precum și suma de 3593,17 RON, reprezentând penalități de întârziere.

Prin Decizia nr. 3260/27.12.2016, recurentul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraților a respins cererea de plată formulată de societatea A. S.A., în esență, în baza dispozițiile art. 4 alin. (1) lit. e) coroborate cu cele ale art. 15 alin. (2) din Legea 213/2015 privind Fondul de garantare a asiguraților. Pentru a dispune respingerea cererii de plată, recurentul-pârât a avut în vedere exclusiv faptul că în privința intimatei-reclamante (care ar reprezenta un unic creditor de asigurare și în cadrul procedurii de faliment a B. S.A.) deja s-a aprobat și achitat suma de 450.000 RON din disponibilitățile Fondului, limită maximă prevăzută de Legea nr. 213/2015, pe creditor de asigurare, nu pe creanțe de asigurare.

Înalta Curte, examinând cererea de recurs, constată că motivele de nelegalitate expuse de pârât pot fi grupate și rezumate după cum urmează:

- critici vizând greșita aplicare a dispozițiilor art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, respectiv cu privire la plafonul maxim al despăgubirilor, în sumă de 450.000 RON pe creditor de asigurare, iar nu pe creanță de asigurare;

- critici vizând greșita aplicare a dispozițiilor art. 4 alin. (1) lit. b) pct. (iii) din Legea nr. 213/2015, referitor la calitatea de creditor de asigurare al intimatei-reclamante;

- critici privind incidența procedurii falimentului asigurătorului B. în privința modului de soluționare a prezentei cereri de plată.

Referitor la criticile vizând modalitatea de interpretare și aplicare a dispozițiilor art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, vizând plafonul maxim de despăgubire, Înalta Curte constată că acestea sunt nefondate și vor fi respinse în consecință.

Astfel, ulterior pronunțării sentinței recurate, prin Decizia nr. 29 din 02 martie 2020, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a constatat că:

"În interpretarea dispozițiilor art. 4 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 213/2015 privind Fondul de garantare a asiguraților, prin creditor de asigurare se înțelege și societatea de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său, titulară a dreptului de regres izvorât dintr-o poliță CASCO împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment.

În interpretarea dispozițiilor art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, prin creanță de asigurare se înțelege și creanța izvorâtă din dreptul de regres al societății de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment.

În interpretarea dispozițiilor art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, plafonul de 450.000 RON se aplică pe creanțe de asigurare, în situațiile în care se exercită dreptul de regres de către societatea de asigurare care a efectuat plata indemnizației către propriul asigurat, ca efect al subrogării în drepturile asiguratului CASCO, pentru fiecare creanță în parte."

În acest sens, Înalta Curte va avea în vedere următoarele considerente ale Deciziei nr. 29/2020, relevante pentru modalitatea de interpretare a dispozițiilor care reglementează plafonul maxim de despăgubire:

"157. Interpretarea prevederilor art. 15 alin. (2) din lege în sensul plafonării despăgubirii pe creditor de asigurare, afectează esențial nu numai conținutul obligației legale de garanție care incumbă Fondului de garantare a asiguraților, dar și dreptul societății de asigurare de a fi despăgubită, în cazul fiecărui dosar de daună, ceea ce aduce atingere dispozițiilor legale, în contextul în care finalitatea creării Fondului de garantare a fost aceea de a prelua riscurile din piață în scopul protejării creditorilor de asigurare de consecințele insolvenței unui asigurător, urmare a producerii unui risc asigurat.

Față de prevederile art. 521 alin. (2) din C. proc. civ., în conformitate cu care dezlegarea dată problemelor de drept este obligatorie pentru toate instanțele de judecată de la data publicării deciziei în Monitorul Oficial al României, Înalta Curte constată că interpretarea și aplicarea de către prima instanță a normelor de drept material din cuprinsul Legii nr. 213/2015 (în principal art. 4 alin. (1) lit. a) și b) și art. 15 alin. (2), referitoare la calitatea de creditor de asigurare a reclamantei și la limitele despăgubirii acesteia sunt corecte, fiind congruente celor statuate prin Decizia nr. 29/02.03.2020.

Ca urmare a caracterului obligatoriu al acestei decizii, Înalta Curte apreciază că nu se mai impune dezvoltarea considerentele instanței de recurs asupra criticilor recurentului-pârât, constatând că decizia prin care a fost respinsă cererea de plată formulată de intimata-reclamantă cu privire la suma de 3458,30 RON (pe motiv că s-a achitat deja suma de 450.000 RON către A., în limita plafonului de garantare prevăzut de Legea nr. 213/2015 pentru un creditor de asigurare și luând în considerare întregul portofoliu de creanțe deținute ca urmare a mai multor operațiuni de subrogare) este nelegală, urmând a fi menținută soluția de anulare a acesteia, pronunțată de către prima instanță. Astfel, argumentele prezentate de către recurentul-pârât, cu privire la legalitatea actului administrativ contestat, sunt neîntemeiate, aspect confirmat și de considerentele Deciziei nr. 29 din 02 martie 2020, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept.

În egală măsură, Înalta Curte apreciază a nu mai fi necesară nici analiza motivelor de recurs referitoare la efectele procedurii falimentului asigurătorului, având în vedere că toate argumentele prezentate în susținerea acestor critici erau subsumate susținerii interpretării pârâtului asupra chestiunii de drept disputate vizând modul de aplicare a plafonului maxim de despăgubire prevăzut de art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, inclusiv din perspectiva calității de creditor de asigurare a societății de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său, titulară a dreptului de regres izvorât dintr-o poliță Casco împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment. Or, aceste aspecte au fost dezlegate, cu caracter obligatoriu, prin Decizia nr. 29/02.03.2020, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, în sensul celor reținute de către prima instanță, determinând pronunțarea de către instanța de control judiciar a unei soluții de respingere a acestor critici.

Pentru argumentele expuse, constatând că sentința este legală, nefiind incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților împotriva sentinței nr. 3200 din 18 septembrie 2017 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 10 iulie 2020.