ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 6099/2020

Circumstanțele cauzei. Cererea de chemare în judecată. Prin cererea înregistrată pe rolul acestei instanțe, la data de 28.12.2016, sub nr. x/2016, reclamanta A. S.A. a solicitat în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, pronunțarea unei hotărâri prin care să se dispună anularea deciziei nr. 2462/02.11.2016 și obligarea pârâtului FGA la plata sumei de 22.361,00 RON, reprezentând despăgubiri achitate de A. către asiguratul Casco în cuantum de 15.700 RON, penalități de întârziere în cuantum de 5.055,40 RON și 1.606,21 RON cheltuieli de judecată obținute în dosarul nr. x/2015, precum și obligarea la plata cheltuielilor de judecată aferente prezentului dosar.

Hotărârea primei instanțe. Prin sentința civilă nr. 3224 din data de 19.09.2017, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a admis în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, a anulat decizia nr. 2462/02.11.2016 emisă de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, a obligat pârâtul să reanalizeze cererea de plată nr. x/15.03.2016 (Ref. A. dosar daună nr. x), a respins cererea de chemare în judecată în rest, ca neîntemeiată și a obligat pârâtul să plătească reclamantei suma de 906,24 RON reprezentând cheltuieli de judecată.

Cererea de recurs. Împotriva sentinței civile nr. 3224 din data de 19.09.2017, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal au declarat recurs reclamanta A. S.A. și pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților. Prin motivele de recurs formulate, recurenta-reclamantă A. S.A. criticată hotărârea instanței de fond exclusiv în ceea ce privește următoarele aspecte: soluția prin care instanța de fond a reținut că în speță ar fi aplicabile dispozițiile Legii nr. 213/2015, iar nu cele ale Legii nr. 135/1995, soluția prin care instanța de fond a respins cererea A. de obligare a FGA la plata directă a sumei solicitate. A menționat recurenta că sentința instanței de fond a fost dată cu nesocotirea normelor de drept material intertemporal și că litigiul dedus judecății este guvernat de dispozițiile Legii nr. 136/1995, iar nu de cele ale Legii nr. 213/2015. Raportul juridic de garantare și raportul principal de asigurare s-au născut în același moment, ca urmare a încheierii poliței RCA emise de B., iar falimentul B. nu prezintă relevanță sub aspectul nașterii dreptului legal de garantare. Legea aplicabilă dreptului de a solicita sumele cuvenite din partea fondului este legea în vigoare la momentul nașterii situației juridice care a generat acest drept, respectiv Legea nr. 136/1995, iar suprimarea sau plafonarea garanției legale prin legea nouă nu s-ar putea face fără ca legea nouă să aibă efect retroactiv. Soluția prin care instanța de fond a reținut aplicabilitatea în cauză a dispozițiilor Legii nr. 213/2015 a fost dată cu aplicarea eronată a dispozițiilor art. 6 alin. (1), (2) și 5 din C. proc. civ., raportat la dispozițiile art. 15 alin. (2) din Constituție. Totodată, hotărârea recurată a fost pronunțată cu încălcarea art. 13, 14, 16 din Legea nr. 213/2015, art. 18 din Legea nr. 554/2004, art. 6 alin. (1) din CEDO, art. 47 alin. (2) din Carta Drepturilor Fundamentale a UE și art. 21 alin. (3) din Constituția României privind dreptul la soluționarea cauzei într-un termen rezonabil. A menționat recurenta că FGA este obligat să pronunțe o singură decizie prin raportare la toate documentele, informațiile și prevederile contractuale pe care este chemată să le verifice. În considerarea dispozițiilor art. 18 din Legea nr. 554/2004 care consacră caracterul de plină jurisdicție a contenciosului administrativ și care conferă instanței posibilitatea să reformeze decizia administrativă dedusă judecății, ca urmare a anulării deciziei contestate, se impunea și obligarea Fondului la plata sumei indicate prin cererea de plată. Soluția de admitere în parte a cererii în sensul obligării FGA să reanalizeze pe fond cererea de plată, ignoră dreptul reclamantei la soluționarea procesului într-un termen rezonabil. A mai arătat recurenta că sentința recurată a fost pronunțată cu nesocotirea dispozițiilor art. 16 din Norma 16/2015 a ASF și că orice soluție a instanței care ar permite FGA să reanalizeze pe fond cererea de plată ar reprezenta o sancționare a reclamantei pentru omisiunea culpabilă a FGA de a analiza fondul cererii. Prin recursul formulat, pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților arată că hotărârea primei instanțe este nelegală, fiind pronunțată cu analizarea altui raport juridic decât cel dedus judecății de către intimata-reclamantă; hotărârea a fost dată cu nesocotirea prevederilor legale care reglementează mecanismul garantării plății de despăgubiri/indemnizații rezultate din contracte de asigurare în ipoteza deschiderii procedurii falimentului unui asigurător; sentința conține motive străine de natura cauzei deduse judecății și fiind dată cu încălcarea sau alicarea greșită a normelor de drept material, fiind incidente cazurile de casare prevăzute la art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ. Referitor la calitatea de creditor de asigurare al A., în sensul Legii nr. 213/2015 recurentul-pârât incovă greșita interpretare a dispozițiilor art. 4 alin. (1) lit. b) pct. (iii) din Legea nr. 213/2015. Sub acest aspect, reține instanța de fond că, "se constată că plafonul de 450.000 RON este incident pentru drepturile izvorâte primar dintr-un singur contract de asigurare încheiat cu debitorul falit", înlăturând în totalitate toate apărările pârâtului cu privire la scopul Legii nr. 213/2015, interpretarea dispozițiilor art. 4 alin. (1) lit. b) pct. (iii), natura acțiunii în regres, precum și interpretarea dispozițiilor art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015. Premisa de la care pleacă instanța de fond este una eronată și nu-și găsește suportul în dispozițiile legale incidente. Creanța contestatoarei este o creanță de asigurare proprie și exclusivă, în condițiile în care își exercită un drept de regres în nume propriu împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie, în cazul de față B. - în faliment, iar dreptul de regres nu este un drept nou ca și conținut în patrimoniul asigurătorului, acest drept obținut ca efect al subrogarii, dar fără tăgadă este un drept propriu asigurătorului CASCO care a efectuat plata indemnizației către propriul asigurat. Așadar, asigurătorul își exercită dreptul de regres în nume propriu ca titular al creanței, nu ca reprezentant al asiguratului, prestând o activitate de asigurare, în condițiile dispozițiilor legale menționate mai sus. Dreptul de regres este un drept subsecvent, independent și care ia naștere prin voința legiuitorului doar după încheierea tuturor raporturilor de asigurare finalizate prin plata despăgubirii. Însă, în baza activității de asigurare, pe care o desfășoară asigurătorul, ca activitate pur comercială, prin frecvența încheierii polițelor de asigurare facultative asigurătorul, în întregul său, este un creditor de asigurare și el, în cadrul procedurii administrative de plata prevăzută de Legea nr. 213/2015 și în cadrul procedurii falimentului prevăzută de Legea nr. 85/2014 - nu devine creditor de asigurare pentru fiecare poliță de asigurare în parte. Contestatoarea își exercită un drept de regres împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie ca urmare a subrogarii acestuia în drepturile asiguraților despăgubiți. Astfel, potrivit art. 2210 C. civ., în limitele indemnizației plătite, asigurătorul este subrogat în toate drepturile asiguratului sau ale beneficiarului asigurării împotriva celor răspunzători de producerea pagubei, cu excepția asigurărilor de persoane. Astfel, asiguratul îi garantează acest drept asigurătorului întrucât, potrivit prevederii legale menționate, asiguratul răspunde de prejudiciile aduse asigurătorului prin care ar împiedica realizarea acestui drept. În speța de față, persoana indreptatită a solicita despăgubiri de la asigurătorul RCA aflat in faliment este persoana păgubită, respectiv asiguratul Casco care și-a recuperat însă în întregime prejudiciul. Persoana păgubită și-ar fi putut execita acest drept în mod direct la asigurătorul RCA - respectiv la societatea B., însă a preferat să și-l exercite în fața asigurătorului Casco, în temeiul contractului de asigurare facultativ. Subrogația este definită ca reprezentând un mijloc de transmitere legală sau convențională a dreptului de creanță (asiguratul CASCO), cu toate garanțiile și accesoriile sale către un terț care a plătit pe creditorul inițial (beneficiarul asigurării RCA), în locul debitorului (asigurătorul RCA). Greșita interpretare dată de prima instanță dispozițiilor art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 deoarece, prima instanță a reținut, pe de o parte faptul că, plafonul de garantare de 450.000 RON trebuie raportat la fiecare contract de asigurare în parte, iar, pe de altă parte, faptul că, relevant este contractul de asigurare obligatorie RCA încheiat între B. și vinovatul de producerea accidentului și nu cel de asigurare facultativă încheiat între A. și asiguratul său. Cu alte cuvinte, instanța de fond, identificând ca fapt generator al obligației de plata a Fondului contractul de asigurare obligatorie RCA, a reținut ca intimata-reclamanta A. are dreptul la despăgubiri împotriva pârâtului în baza fiecăruia dintre contractele de asigurare RCA care au născut în sarcina B. S.A. obligații de plata către A.. În raport de această statuare, a reținut în continuare prima instanță că sunt nerelevante orice alte "apărări referitoare la natura proprie a dreptului de regres sau cu privire la scopul final al acestuia (recuperarea unor sume în scop de profil, iar nu de despăgubire)." în ce privește limitele de despăgubire stabilite prin Norma ASF nr. 23/2014 privind asigurarea obligatorie de răspundere civila, la art. 24 lit. a) și b) se prevede că "Limitele de despăgubire stabilite de către Autoritatea de Supraveghere Financiară sunt: a) pentru pagubele materiale produse în unul și același accident, indiferent de numărul persoanelor păgubite, limita de despăgubire se stabilește, pentru accidente produse începând cu anul 2012, la un nivel de 1.000.000 euro, echivalent în RON la cursul de schimb al pieței valutare la data producerii accidentului, comunicat de Banca Națională a României; b) pentru vătămări corporale și decese, inclusiv pentru prejudicii fără caracter patrimonial produse în unul și același accident, indiferent de numărul persoanelor păgubite, limita de despăgubire se stabilește, pentru accidente produse începând cu anul 2012, la un nivel de 5.000.000 euro, echivalent în RON la cursul de schimb al pieței valutare la data producerii accidentului, comunicat de Banca Națională a României." Prin urmare, nu se poate susține ca legiuitorul nu are proprietatea termenilor folosiți - atât în ce privește Legea nr. 213/2015, cât și în ce privește actele normative citate anterior - sau că reglementarea nu este constantă, explicită și limitativă în materie de răspundere a asigurătorilor, stabilind pentru asigurători limita de despăgubire în funcție de eveniment (riscul asigurat) și nu de numărul de persoane vătămate -creditori de asigurare, care sunt îndreptățiți la despăgubiri. În cazul acestei limitări - ce privește exclusiv și explicit asigurătorii - limitarea este raportată la un eveniment -risc asigurat - și nu la un creditor de asigurare, în timp ce pentru obligațiile Fondului de garantare a asiguraților limitarea este expresă și neechivocă prin raportare la un creditor de asigurare, făcându-se astfel distincția clară și tranșantă între asigurător și Fond. Astfel, necesitatea limitării acoperirii daunelor din disponibilitățile FGA la un plafon de garantare maxim, rezultă din faptul că FGA nu preia funcțiile unui asigurător, astfel cum stabilește explicit și neechivoc dispoziția art. 9 alin. (2) din Norma ASF 16/2016, "Fondul nu preia funcțiile unui asigurător și nu are obligația de a opera în baza de date CEDAM și de a elibera certificat privind daunele înregistrate". Prin urmare, interpretarea dată de prima instanță dispozițiilor art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 în sensul că plafonul de garantare este stabilit nu pe un creditor de asigurare - așa cum prevede explicit textul de lege, și așa cum este definit plafonul de garantare în cadrul art. 4 lit. e) -, ci pe fiecare contrat de asigurare RCA încheiat de asigurătorul în faliment care presupune un creditor de asigurare și, în final, o creanță de asigurare, este vădit nelegală și încalcă întreg mecanismul de garantare, astfel cum acesta este reglementat prin dispoziții legale exprese.

Apărările formulate în cauză. Intimatul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraților a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea ca nefondat a recursului declarat de reclamanta A. S.A. și menținerea sentinței atacate. Intimata-reclamantă A. S.A. a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului declarat de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, ca nefondat și menținerea sentinței ca temeinică și legală.

Procedura de soluționare a recursului Cu privire la examinarea recursului în completul filtru În cauză, au fost avute în vedere modificările aduse prin Legea nr. 212/2018 dispozițiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ în sensul că procedura de filtrare a recursurilor, reglementată prin dispozițiile art. 493 C. proc. civ., este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ și fiscal, precum și măsurile luate prin Hotărârea Colegiului de Conducere nr. 106 din data de 20 septembrie 2018 prin care s-a luat act de hotărârea Plenului judecătorilor secției de contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți de Casație și Justiție adoptată la data de 13 septembrie 2018 în sensul că procedura de filtrare a recursurilor, reglementată prin dispozițiile art. 493 C. proc. civ., este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ și fiscal. Față de aceste aspecte, în temeiul art. 494, raportat la art. 475 alin. (2) și art. 201 din C. proc. civ., astfel cum au fost completate prin dispozițiile XVII alin. (3), raportat la art. XV din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanțelor judecătorești, precum și pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ. și dispozițiile art. 109 din Regulamentul de ordine interioară al instanțelor judecătorești, prin rezoluție s-a fixat termen de judecată la data de 15 ianuarie 2020.

Soluția Înaltei Curți de Casație și Justiție Analizând actele și lucrările dosarului, sentința recurată în raport cu motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursurile sunt nefondate, pentru considerentele ce vor urma. Controlul judiciar declanșat de reclamanta A. S.A. are ca obiect verificarea legalității Deciziei nr. 2462/02.11.2016 prin care pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților FGA a respins cererea de plată nr. x/15.03.2016, cu privire la plata sumei de 22.361,00 RON, având în vedere că s-a aprobat la plată și plătit către reclamantă din disponibilitățile fondului suma de 450.000 RON, limita maximă prevăzută de Legea nr. 213/2015. Prima instanță a admis, în parte, cererea de chemare în judecată, a anulat decizia nr. 2462/02.11.2016 emisă de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, a obligat pârâtul să reanalizeze cererea de plată nr. x/15.03.2016 (Ref. A. dosar daună nr. x) și a respins cererea de chemare în judecată în rest, ca neîntemeiată. Această concluzie este împărtășită de instanța de control judiciar, însă se va proceda la substituirea parțială a motivării primei instanțe în sensul analizării aspectelor deduse judecății prin prisma Deciziei nr. 29/02.03.2020 pronunțate ulterior hotărârii recurate de către Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept. Referitor la motivul de recurs formulat de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, prin prisma cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., Înalta Curte constată căîn cadrul acestui motiv de recurs se invocă faptul că prima instanță a reținut considerente contradictorii atunci când s-a referit la calitatea reclamantei de creditor de asigurare. Această critică este nefondată, dat fiind faptul că, prima instanță a reținut că, potrivit art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, creanța de asigurări reprezintă "creanțele creditorilor de asigurări care rezultă dintr-un contract de asigurare. De asemenea, prevederile art. 4 alin. (1) lit. b) (iii) din Legea nr. 213/2015 definesc drept creditor de asigurare în cazul asigurării de răspudere civilă, "persoana îndreptățită să primească despăgubiri pentru prejudiciul suferit ca urmare a producerii unui risc acoperit printr-un contract de asigurare. Atunci când se referă la contract de asigurare, nu se are în vedere contractul de asigurare facultativă încheiat între reclamantă și clientul său (contractul CASCO), ci pe cel de asigurare de răspundere civilă delictuală (contractul RCA) încheiat de B. S.A. cu persoana vinovată de săvârșirea faptei ilicite. Prin urmare, prima instanță a reținut că sunt lipsite de relevanță apărările pârâtului referitoare la natura proprie a dreptului de regres sau cu privire la scopul final al acestuia (recuperarea unor sume în scop de profit, iar nu de despăgubire), în condițiile în care elementul esențial care stă la baza despăgubirilor achitate de Fond este contractul de asigurare de răspundere civilă delictuală în care B. S.A. figurează ca debitor. În aceste condiții, Înalta Curte apreciază că hotărârea recurată îndeplinește exigențele dispozițiilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., explicând în mod convingător soluția pronunțată în dispozitiv, prin argumente de fapt și de drept care demonstrează că judecătorul fondului a analizat în mod adecvat situația de fapt și susținerile părților, trecându-le prin filtrul propriei sale aprecieri. Astfel, motivarea hotărârii atacate este clară, concisă și concretă, în concordanță cu probele de la dosar și cu împrejurările de fapt ale cauzei, judecătorul fondului expunând în mod logic și gradual argumentele care au fundamentat soluția adoptată. În ceea ce privește motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte reține că, la soluționarea cererii societății reclamante, recurentul-pârât a avut în vedere că în privința acesteia, care ar reprezenta un unic creditor de asigurare și în cadrul procedurii de faliment a B. S.A., deja s-a aprobat și achitat suma de 450.000 RON din disponibilitățile Fondului de Garantare a Asiguraților, limită maximă prevăzută de Legea nr. 213/2015, pe creditor de asigurare și nu pe creanțe de asigurare. Curtea de Apel București a admis în parte cererea formulată de reclamantă, în sensul anulării deciziei atacate și a obligat pârâtul să soluționeze pe fond cererea de plată formulată de reclamantă. În esență, judecătorul fondului a reținut că plafonul de garantare prevăzut de dispozițiile art. 4 alin. (1) lit. e) și 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 ("nivelul maxim al garantării pe un creditor de asigurare al asigurătorului în faliment") nu poate face abstracție de definiția creditorului, prin raportare la un singur contract de asigurare, apreciind astfel că plafonul de 450.000 de RON este incident pentru drepturile izvorâte primar dintr-un singur contract de asigurare încheiat cu debitorul falit. Prin urmare, a apreciat că decizia contestată încalcă normele juridice cu forță superioară și anume dispozițiile Legii nr. 213/2015, fiind nelegală și vătămând dreptul reclamantei de a-i fi analizată cererea de plată pe fond. Soluția Curții de apel este corectă, fiind adoptată și de instanța de control judiciar. Înalta Curte constată că sunt nefondate criticile recurentului, care vizează înțelesul noțiunii de creditor de asigurare/creditor unic de asigurare raportat la existența plafonului maxim în sumă de 450.000 RON. Din această perspectivă este relevantă Decizia nr. 29/02.03.2020 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, ca urmare a sesizării de către Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, prin încheierea din 30 octombrie 2019 dată în dosarul nr. x/2017, care a tranșat cu caracter definitiv asupra următoarelor chestiuni de drept: - dacă prin creditor de asigurare, în sensul definit de art. 4 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 213/2015 privind Fondul de garantare a asiguraților (Legea nr. 213/2015), se înțelege și societatea de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său, titulară a dreptului de regres izvorât dintr-o poliță CASCO împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment, sau, dimpotrivă, constituie unic creditor de asigurare în aplicarea dispozițiilor art. 3 lit. h) din Legea nr. 503/2004 privind redresarea financiară, falimentul, dizolvarea și lichidarea voluntară în activitatea de asigurări, republicată, cu modificările și completările ulterioare (Legea nr. 503/2004) pentru toate creanțele sale neonorate de societatea de asigurare aflată în faliment; - dacă prin creanța de asigurare, în sensul definit de art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, se înțelege și creanța izvorâtă din dreptul de regres al societății de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment; - dacă plafonul de 450.000 RON stabilit de art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 se aplică pe creditor de asigurare, indiferent de numărul creanțelor, sau pe creanțe de asigurare, în situațiile în care se exercită dreptul de regres de către societatea de asigurare care a efectuat plata indemnizației către propriul asigurat, ca efect al subrogării în drepturile asigurătorului CASCO, pentru fiecare creanță în parte. - dacă prin creditor de asigurare în sensul definit de art. 4 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 213/2015 se înțelege și societatea de asigurare, care a despăgubit pe asiguratul său, titulară a dreptului de regres izvorât dintr-o poliță CASCO, împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment, sau, dimpotrivă, constituie unic creditor de asigurare în aplicarea dispozițiilor art. 3 lit. h) din Legea nr. 503/2004 privind redresarea financiară, falimentul, dizolvarea și lichidarea voluntară în activitatea de asigurări, pentru toate creanțele sale neonorate de societatea de asigurare aflată în faliment; - dacă prin creanța de asigurare, în sensul definit de art. 4 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 213/2015, se înțelege și creanța izvorâtă din dreptul de regres al societății de asigurare, care a despăgubit pe asiguratul său împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment; - dacă plafonul de 450.000 RON stabilit de art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 se aplică pe creditor de asigurare, indiferent de numărul creanțelor, sau pe creanțe de asigurare, în situațiile în care se exercită dreptul de regres de către societatea de asigurare care a efectuat plata indemnizației către propriul asigurat, ca efect al subrogării în drepturile asigurătorului CASCO, pentru fiecare creanță în parte. Prin Decizia nr. 29/02.03.2020, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, admițând sesizarea formulată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal în dosarul nr. x/2017, a stabilit că: "În interpretarea dispozițiilor art. 4 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 213/2015 privind Fondul de garantare a asiguraților, prin creditor de asigurare se înțelege și societatea de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său, titulară a dreptului de regres izvorât dintr-o poliță CASCO împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment. În interpretarea dispozițiilor art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, prin creanță de asigurare se înțelege și creanța izvorâtă din dreptul de regres al societății de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment. În interpretarea dispozițiilor art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, plafonul de 450.000 RON se aplică pe creanțe de asigurare, în situațiile în care se exercită dreptul de regres de către societatea de asigurare care a efectuat plata indemnizației către propriul asigurat, ca efect al subrogării în drepturile asiguratului CASCO, pentru fiecare creanță în parte". Așadar, potrivit Deciziei nr. 29/02.03.2020, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 509 din 15 iunie 2020, obligatorie pentru instanțele de judecată în temeiul art. 521 alin. (2) din C. proc. civ., prin creditor de asigurare se înțelege și societatea de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său, titulară a dreptului de regres izvorât dintr-o poliță CASCO împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment. De asemenea, din aceeași decizie reiese că prin creanță de asigurare se înțelege și creanța izvorâtă din dreptul de regres al societății de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment, iar plafonul de 450.000 RON se aplică pe creanțe de asigurare, în situațiile în care se execută dreptul de regres de către societatea de asigurare care a efectuat plata indemnizațiilor către propriul asigurat, ca efect al subrogării în drepturile asiguratului CASCO pentru fiecare creanță în parte. În aceste condiții, Înalta Curte constată că nu se mai impune dezvoltarea argumentelor și considerentelor instanței de recurs asupra problemelor de drept care formează obiectul criticilor formulate în calea de atac, toate acestea fiind dezlegate prin decizia amintită. Prin urmare, toate criticile formulate sunt nefondate, soluția pronunțată de prima instanță reflectând interpretarea și aplicarea corectă a prevederilor legale incidente cauzei. Referitor la recursul declarat de reclamanta A. S.A., prin care se critică hotărârea primei instanțe din perspectiva normei de drept aplicabilă raportului de drept substanțial dedus judecății, Înalta Curte reține că recurenta-reclamantă a invocat încălcarea principiului neretroactivității legii civile prin aplicarea dispozițiilor Legii nr. 213/2015 unor situații juridice născute anterior intrării în vigoare a acestui act normativ, când era în ființă Legea nr. 213/1995, ce nu prevedea niciun plafon de garantare. Recurenta-reclamantă a susținut că raportul juridic de garantare dedus judecății a luat naștere odată cu încheierea contractului de asigurare, iar falimentul B. S.A. nu prezintă relevanță sub aspectul nașterii dreptului legal de garantare. Critica este nefondată, având în vedere că la momentul încheierii poliței de asigurare nu era prevăzut, din punct de vedere legal, un raport juridic de garantare între Fondul de Garantare a Asiguraților și asigurător sau asigurat. Nicio prevedere legală invocată de către recurenta-reclamantă nu conține existența unui raport juridic de acest fel, deoarece Fondul garantează plata de indemnizații/despăgubiri ce rezultă din contractele de asigurare numai în cazul falimentului asigurătorului. Raportul legal de garantare are o existență de sine stătătoare, nu este accesoriu raportului juridic din contractul de asigurare, deoarece dreptul la plată se naște numai în ipoteza în care are loc falimentul asigurătorului. Din acest motiv, legea aplicabilă dreptului la plata indemnizației/despăgubirii se supune normei în vigoare la data rămânerii definitive a hotărârii judecătorești prin care s-a deschis procedura falimentului - 28.04.2016, iar cererea de plată a fost depusă la recurentul-pârât în data de 15.03.2016, Legea nr. 213/2015 intrând în vigoare la 27.07.2015. Așadar, se poate vorbi de două raporturi juridice distincte, primul de drept civil, născut prin încheierea poliței de asigurare, iar cel de-al doilea de drept administrativ, născut ca urmare a falimentului asigurătorului. Raportul de drept civil existent între recurenta-reclamantă și asigurătorul B. S.A. produce efecte numai între aceste părți, conform disp. art. 1280 C. civ., iar raportul de drept administrativ este rezultatul îndeplinirii condițiilor cerute de legea specială în vigoare la data falimentului, respectiv Legea nr. 213/2015, care a abrogat Legea nr. 136/1995. Referitor la criticile vizând considerentele prin care s-a făcut interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, vizând plafonul maxim de despăgubire, Înalta Curte constată că se impun a fi avute în vedere considerentele instanței de recurs cu privire la recursul pârâtului, prin care s-a reținut incidența Deciziei nr. 29 din 02.03.2020 Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept. Astfel fiind, reclamanta are calitatea de societate de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său, devenind titulară a dreptului de regres izvorât dintr-o poliță CASCO împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment. Astfel cum în mod corect a indicat intimatul-pârât, între FGA și recurenta-reclamantă există un raport de drept administrativ, ivit ca urmare a falimentului asigurătorului, în temeiul căruia Fondului îi revine obligația de a primi cererea de plată și de a o soluționa în raport de dispozițiile legale în vigoare și de actele depuse în probațiune de solicitant. Anterior falimentului asigurătorului, între Fond și reclamantă nu a existat niciun raport juridic, de drept civil ori de drept administrativ, obligația legală de garantare ce revine intimatului neputând fi interpretată ca generând raporturi juridice cu asigurații sau cu asigurătorii. Nicio prevedere legală invocată de către recurenta-reclamantă nu confirmă nașterea unui raport juridic cu Fondul la data emiterii poliței RCA, deoarece Fondul garantează plata de indemnizații/despăgubiri ce rezultă din contractele de asigurare numai în cazul falimentului asigurătorului. Ca atare, nici referința la o condiție suspensivă nu poate fi primită. În concluzie, există două raporturi juridice distincte, primul de drept civil, născut prin încheierea poliței de asigurare, iar cel de-al doilea de drept administrativ, născut ca urmare a falimentului asigurătorului. Raportul de drept civil existent între recurenta-reclamantă și asigurătorul B. produce efecte numai între aceste părți, conform art. 1280 C. civ. și este guvernat de legea în vigoare la data contractării (în cauză, Legea nr. 136/1995), iar raportul de drept administrativ este rezultatul îndeplinirii condițiilor cerute de legea specială în vigoare la data falimentului asigurătorului, și anume, Legea nr. 213/2015. Raportul legal de garantare are o existență de sine stătătoare, nu este accesoriu al raportului juridic din contractul de asigurare, deoarece dreptul la plată se naște numai în situația în care are loc falimentul asigurătorului. Pe cale de consecință, sunt neîntemeiate susținerile recurentei-reclamante potrivit cărora momentul nașterii raporturilor de garantare este același cu momentul încheierii fiecărui contract de asigurare, reclamanta făcând o confuzie între reglementarea legală a obligației de garantare în sarcina Fondului și nașterea obligației efective de garantare, în situația în care are loc falimentul asigurătorului. Înalta Curte mai constată că nemulțumirea reclamantei referitoare la legea în temeiul căreia a fost examinată cererea sa de plată este determinată strict de interpretarea pe care autoritatea pârâtă a dat-o prevederilor art. 15 din Legea nr. 213/2015, care reglementează plafonul maxim al despăgubirilor, Fondul apreciind că acest plafon se aplică pe creditor de asigurare, iar nu pe creanță de asigurare, astfel cum a considerat recurenta. Or, această chestiune de drept nu se circumscrie unor aspecte de aplicare a legii civile în timp, Înalta Curte constatând că actul normativ care reglementează condițiile și procedura de soluționare a cererii de plată este Legea nr. 213/2015, iar verificarea modalității de interpretare și aplicare a acestui act normativ de către intimatul-pârât nu implică examinarea unor aspecte de aplicare temporală a legii. Concluzionând, legea aplicabilă este Legea nr. 213/2015, intrată în vigoare la 27.07.2015, sub imperiul căreia s-a publicat Decizia ASF nr. 2034/27.08.2015 privind închiderea procedurii de redresare financiară a B. S.A. (31.08.2015), a rămas definitivă sentința de deschidere a procedurii falimentului asigurătorului (28.01.2016) și a fost depusă cererea de plată de către reclamantă (15.03.2016). Cu privire la motivul de recurs prin care se invocă aptitudinea instanței de judecată de a reforma decizia administrativă dedusă judecății și de a impune obligarea Fondului la plata sumei indicate prin cererea de plată, în virtutea dispozițiilor art. 18 din Legea nr. 554/2004 care consacră caracterul de plină jurisdicție a contenciosului administrativ, Înalta Curte constată că în mod corect a reținut prima instanță că nu se pot stabili coordonatele deciziei pe care FGA urmează să o adopte întrucât în faza administrativă situația de fapt nu a fost evaluată deloc de autoritate, iar soluția propusă de recurenta-reclamantă ar conduce la o imixtiune în activitatea autorității care ar fi lipsită de posibilitatea de a analiza pe fond cererea de plată. Prin urmare, Înalta Curte constată că atât susținerile și criticile recurentului-pârât cât și cele ale recurentei-reclamante sunt neîntemeiate în raport de motivele invocate și vor fi respinse.

Temeiul legal al soluției adoptate în recurs. Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursurile, ca nefondate. PENTRU ACESTE MOTIVE,