ÎCCJ, decizie (scj.ro #153063)

Asigurări. Acțiune în regres formulată de asigurătorul CASCO împotriva asigurătorului RCA. Condiții și efecte

Cuprins pe materii: Drept comercial. Contracte

Index alfabetic: acțiune în regres

asigurător CASCO

asigurător RCA

despăgubiri

Ordinul C.S.A. nr. 11/2007, art. 35, art. 38 alin. (2), art. 39, art. 46, art. 64

În cazul în care plata daunelor este realizată de asigurătorul de bunuri, în baza unei asigurări facultative CASCO, asigurătorul RCA are obligația să plătească dauna, potrivit constatărilor de daune a asigurătorului de bunuri, fără a o putea respinge, dacă persoana asigurată RCA este vinovată de producerea accidentului de vehicule.

Ca modalitate a obligației de plată, condiția stabilirii vinovăției șoferului asigurat RCA funcționează ca o condiție suspensivă, indiferent de procedura constatării sale, în procesul penal, civil sau prin propriile verificări ale asigurătorului RCA.

O dată constatată îndeplinită condiția, obligația afectată devine perfectă sub aspect execuțional, în mod retroactiv, și, prin urmare, obligația de plată este datorată de la data scadenței sale, scadență calculată potrivit art. 64 din Ordinul C.S.A. nr. 11/2007.

Obiecțiunile asigurătorului RCA, pe care le circumstanțiază art. 64 alin. (2) lit. b) din Ordinul C.S.A. nr. 11/2007 pentru reconfigurarea scadenței obligației de plată a despăgubirilor, pot privi sumele solicitate prin avizarea scrisă de daună.

Solicitarea asigurătorului RCA de a-i fi înaintate de către asigurătorul CASCO dovezile privind stabilirea vinovăției în dinamica accidentului - considerată de către acesta a fi temeiul de fapt care justifică atitudinea refuzului său de plată a despăgubirii - nu poate fi calificată drept obiecțiuni întemeiate cu privire la sumele solicitate, neavând, prin urmare, vocația de a amâna scadența plății obligației proprii.

Secția a II-a civilă, Decizia nr. 442 din 28 februarie 2019

Notă

: Ordinul Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor nr. 11/2007 pentru punerea în aplicare a Normelor privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule a fost abrogat de Ordinul CSA nr. 8/2008 la data de 03 iulie 2008.

Prin cererea înregistrată la Tribunalul București, Secția a VI-a civilă la data de 17 februarie 2011 sub nr. x/3/2011, reclamanta SC A. SA a chemat în judecată pârâta SC B. SA și intervenientul-forțat C., solicitând instanței ca prin hotărârea pe care o va pronunța să oblige pârâta SC B. SA la plata sumei de 124.672,52 lei reprezentând despăgubiri plătite  de către A. pentru reparațiile auto YYY, precum și la plata penalităților de întârziere, conform art. 64 alin. (4) din Ordinul CSA nr. 11/2007, aplicate cuantumului inițial până la data achitării integrale a debitului, precum și la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentința civilă nr. 511 din 27 februarie 2018 pronunțată de Tribunalul București, Secția a VI-a civilă în dosarul nr. x/2/2011, s-a admis în parte cererea de chemare în judecată, în sensul obligării pârâtei la plata către reclamantă a sumei de 124.672,52 lei cu titlu de debit principal, reprezentând despăgubire și s-a respins ca neîntemeiat capătul de cerere referitor la penalitățile de întârziere.

Prin aceeași sentință a fost obligată pârâta să achite reclamantei suma de 5.604,44 lei cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu expert și taxă de timbru, în legătură cu capătul de cerere vizând debitul principal. A fost respinsă ca neîntemeiată cererea reclamantei de acordare a cheltuielilor de judecată reprezentând onorariu de avocat și taxă judiciară de timbru cu privire la capătul de cerere referitor la penalități.

Pentru a pronunța această hotărâre, prima instanță a reținut că din expertiza tehnică judiciară efectuată în cauză a reieșit că starea de pericol pentru producerea accidentului din data 29 iulie 2008 a aparținut intervenientului forțat C., care a avut o viteză de 76 km/h pe un sector de drum pe care viteza maximă era de 70 km/h și, de asemenea, nu a păstrat distanța corespunzătoare față de autoturismul X cu nr. de înmatriculare YYY, condus de numitul D.

Tribunalul a constatat că valoarea maximă de despăgubire conform Ordinului nr. 11/2007 al CSA este de 127.065 lei, o sumă mai mare decât cea solicitată la plată de către reclamantă. S-a mai reținut că niciuna dintre părți nu a formulat obiecțiuni la raportul de expertiză tehnică auto efectuat în cauză și că autovehiculul condus de intervenientul forțat C. era asigurat obligatoriu la data accidentului de societatea pârâtă.

Făcând aplicarea dispozițiilor art. 422 și art. 49 din Legea nr. 136/1995, tribunalul a obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 124.672,52 lei cu titlu de debit principal, reprezentând despăgubire.

În ceea ce privește penalitățile de întârziere au fost avute în vedere dispozițiile art. 64 alin. (4) din Ordinul CSA nr. 11/2007 și s-a reținut că societatea pârâtă a contestat, în termen, suma solicitată la plată de către reclamantă. S-a evidențiat că dificultatea în stabilirea responsabilității cu privire la producerea accidentului rezultă și din faptul că ambii șoferi, atât intervenientul forțat, cât și numitul D. au fost absolviți de vină de către organele penale, așa încât se explică solicitarea pârâtei care a cerut de la reclamantă un act emis de poliție sau o hotărâre judecătorească din care să rezulte culpa intervenientului forțat.

Prin urmare, prima instanță a constatat că nu sunt incidente, în speță, ipotezele descrise la art. 64 din Ordinul CSA nr. 11/2007.

Împotriva acestei sentințe a declarat apel reclamanta A. SA, care a fost soluționat prin decizia nr. 1897/A din 9 octombrie 2018 pronunțată de Curtea de Apel București, Secția a VI-a civilă, în sensul respingerii ca nefondat a apelului.

În motivarea acestei decizii, instanța de apel a prezentat situația de fapt cu privire la dinamica producerii accidentului, reținând, totodată, că, la data producerii incidentului rutier, autoturismul ZZZ, condus de intervenientul forțat, avea încheiată asigurarea obligatorie de răspundere civilă la societatea SC B. SA, cu polița nr. HW000195186, în timp ce autoturismul YYY, avariat în accident, era asigurat CASCO la A. SA, prin polița seria C nr. 512549.

Pârâtă a solicitat reclamantei la data de 22 ianuarie 2009, în legătură cu dosarul de daună nr. 29040002, comunicarea de informații constând în acte emise de poliție sau hotărâre judecătorească de stabilire a vinovăției producerii accidentului, precum și fotografii ale autovehiculului X cu nr. YYY din care să reiasă avariile rezultate, întrucât fotografiile transmise erau cele efectuate la încheierea asigurării.

Instanța de apel a reținut că, urmare a producerii accidentului rutier, s-a întocmit dosar de cercetare penală privind pe C. și D., fapt comunicat pârâtei de către Inspectoratul de Poliție al județului Constanța Serviciul Poliției Rutiere.

Procesul penal s-a finalizat prin pronunțarea sentinței penale nr. 113 din 11 februarie 2016, în dosarul nr. x/212/2012/a1*, în sensul că instanța a dispus încetarea procesului cu privire la inculpații C. și D. în baza art. 396 alin. (6) C. proc. pen., raportat la art. 16 alin. (1) lit. f ), ca urmare a intervenirii prescripției răspunderii penale.

Întrucât în cursul procesului penal nu s-a stabilit cu caracter definitiv vinovăția în legătură cu producerea accidentului rutier, instanța civilă a dispus efectuarea unei expertize având ca obiective stabilirea dinamicii producerii accidentului, respectiv pentru a se stabili care dintre șoferi a creat starea de pericol și care este valoarea maximă a despăgubirii.

În acest context, instanța de apel a reținut că reclamanta a contestat soluția primei instanțe cu privire la respingerea penalităților. Sub acest aspect, instanța de apel a apreciat că, în mod corect, tribunalul a interpretat poziția pârâtei în legătură cu cererea de plată a despăgubirii, care i-a fost transmisă la data de 6 ianuarie 2009, constatându-se că pârâta SC B. SA a solicitat reclamantei A. SA, în legătură cu dosarul de daună nr. 29040002, comunicarea unor informații constând în act poliție sau hotărâre judecătorească de stabilire a vinovăției producerii accidentului, precum și fotografii ale autovehiculului X cu nr. YYY din care să reiasă avariile rezultate, întrucât fotografiile transmise erau cele efectuate la încheierea asigurării.

Prin urmare, s-a apreciat că solicitarea se circumscrie situației reglementate de prevederile art. 64 alin. (2) lit. b) din Ordinul CSA nr. 11/2007, astfel încât s-a reținut că pârâta a formulat obiecțiuni în legătură cu cererea de plată a despăgubirii, ca efect al regresului, iar reclamanta nu a răspuns în niciun mod acestor obiecțiuni.

Cu privire la critica reclamantei vizând temeinicia obiecțiunilor, instanța de apel a reținut că aceasta trebuie raportată la conținutul documentelor pe care asiguratorul RCA le-a primit în susținerea cererii de plată și la momentul la care i-a fost adresată această cerere. Astfel, s-a apreciat că, în speță, împrejurarea potrivit căreia vinovăția asiguratului a fost stabilită cu certitudine în cadrul prezentului proces nu poate determina, nemijlocit, concluzia că obiecțiunile sale nu aveau fundament, având în vedere că din cuprinsul documentelor pe care reclamanta le-a transmis pârâtei SC B. SA nu rezulta, în mod explicit, care era identitatea persoanei culpabile de producerea accidentului.

În ceea ce privește critica reclamantei vizând dificultatea stabilirii responsabilității producerii accidentului, instanța de apel a constatat că, raportat la împrejurarea că procesul penal a încetat ca efect al intervenirii prescripției, în cauză, se impunea administrarea unor probe care să stabilească culpa în producerea accidentului, măsură care, de altfel, a fost dispusă de instanță.

În aceste condiții, instanța de apel a subliniat că menționarea de către tribunal a soluției inițiale a instanței penale, infirmată ulterior de instanța de control judiciar, nu este de natură a invalida raționamentul pe care se sprijină soluția adoptată, atât timp cât stabilirea culpei exclusive a intervenientului forțat a fost realizată în cadrul acestui proces, iar nu anterior.

Apelanta-reclamantă A. SA a criticat sentința apelată și din perspectiva faptului că pârâta nu a avut niciun dubiu cu privire la persoana răspunzătoare de producerea accidentului rutier.

În acest sens, instanța de apel a constatat că acceptarea concluziilor unui specialist (expert judiciar) în legătură cu culpa în producerea accidentului, precum și executarea voluntară a unei hotărâri pronunțate în cursul anului 2018 nu sunt de natură a invalida poziția pârâtei de a refuza plata despăgubirii imediat după notificarea efectuată la începutul anului 2009, în condițiile în care la acel moment nu se stabilise în mod cert vinovăția exclusivă a asiguratului său, iar documentele transmise de reclamantă menționau efectuarea cercetărilor penale inclusiv cu privire la propriul asigurat.

Obligarea la plata penalităților reglementate de dispozițiile art. 64 alin. (4) din Ordinul CSA nr. 11/2007 valorifică drept premisă încălcarea obligațiilor prevăzute la alin. (2) și (3). Or, sub acest aspect, s-a reținut că obiecțiunile formulate în cauză nu erau lipsite de fundament și, mai mult decât atât, reclamanta nu a răspuns acestor obiecțiuni. În acest context, s-a reținut că plata despăgubirilor se efectuează în 30 de zile calendaristice de la soluționarea obiecțiunilor, soluționare ce nu a fost făcută de către reclamantă.

Cu privire la susținerea reclamantei potrivit căreia existența unui dosar penal nu întrerupe și nici nu suspendă cursul penalităților și plata despăgubirilor de către pârâtă, raportat la prevederile art. 46 din Ordinul CSA nr. 11/2007, instanța de apel a constatat că, pe de o parte, SC A. SA se prevalează de o interpretare bazată pe citarea trunchiată a textului legal menționat, iar, pe de altă parte, nu este incidentă în cauză ipoteza suspendării ori întreruperii cursului penalităților, ci a caracterului fondat al acestora.

În acest sens, s-a constatat că legiuitorul a reținut posibilitatea stabilirii despăgubirilor în cazul în care accidentul de vehicul face obiectul unui proces penal, în situația în care acțiunea penală nu poate fi stinsă prin împăcarea părților, dar numai dacă sunt întrunite cumulativ mai multe condiții. Printre acestea, distinct de angajamentul de restituire a despăgubirii, formulat de numitul D., reprezentant al SC E. SRL, ordinul CSA prevede necesitatea existenței unui rechizitoriu cu trimitere în judecată sau a unor acte încheiate de autoritățile publice, semnate fără obiecții de proprietarul, utilizatorul sau conducătorul vehiculului asigurat, răspunzător de producerea prejudiciului, din care să rezulte cu certitudine atât răspunderea civilă a acestora, prejudiciile cauzate, cât și vinovăția penală a conducătorului auto.

Sub acest aspect, s-a constatat că, în cauză, astfel de documente nu existau la momentul notificării cererii de despăgubire, respectiv ianuarie 2009 și că în dosarul penal au figurat ca inculpați atât intervenientul forțat, cât și conducătorul autoturismului asigurat de reclamantă, D. Prin urmare, s-a reținut că, în speță, condiția legală impusă de prevederile art. 46 din Ordinul CSA nr. 11/2007 nu era îndeplinită.

Față de argumentele arătate, instanța de apel a constatat că motivele invocate de reclamantă nu sunt fondate, respingând în consecință apelul.

Împotriva acestei decizii reclamanta a declarat recurs solicitând admiterea recursului, modificarea în totalitate a deciziei atacate în sensul admiterii apelului, modificării în parte a sentinței și admiterii capătului de cerere reprezentând penalitățile de întârziere de 0,01% pentru fiecare zi, calculate de la data de 24 ianuarie 2009 și până la 16 martie 2018 - cuantificate la 832.313,74 lei, precum și a capătului de cerere vizând plata cheltuielilor de judecată neacordate în prima instanță, în apel și a celor aferente recursului.

Plecând de la premisa aplicării art. 22 din Legea nr. 136/1995, SC A. SA a arătat că a plătit beneficiarului poliței CASCO despăgubirea pentru avariile produse autovehiculului asigurat, fiind de drept subrogat în drepturile asiguratului, astfel că, potrivit art. 42

2

și art. 49 din aceeași lege, poate pretinde, în regres, plata de la asigurătorul RCA al persoanei vinovate de producerea accidentului, intimata SC B. SA.

A arătat recurenta că asigurătorul RCA intimata SC B. SA a refuzat plata, pe cale amiabilă, a despăgubirii solicitate în regres, astfel încât reclamanta este în drept să solicite și plata penalităților de întârziere, potrivit art. 64 alin. (4) din Ordinul CSA nr. 11/2007, sub incidența căruia intră raportul litigios, conform art. 1 alin. (2) din acest ordin.

Astfel, reclamanta a arătat că, prin aplicarea greșită a legii, instanțele de fond au respins cererea de obligare a pârâtei la plata penalităților de întârziere aferente soldului principal pentru plata cu întârziere a acestuia, considerând, în mod greșit, că pârâta a formulat contestații la suma solicitată, dar și că, oricum, acest fapt nu reprezintă o cauză exoneratoare de plată, câtă vreme pretinsele obiecțiuni au avut caracter neîntemeiat.

Chiar și dacă în legătură cu accidentul auto, faptul generator de daună, a existat un litigiu penal nu este, în accepțiunea recurentei, o cauză de exonerare de răspundere civilă în sensul solicitat, întrucât acțiunea penală s-a stins prin prescripție, ceea ce nu semnifică lipsa culpei șoferului asigurat RCA, dincolo de împrejurarea că SC B. SA nu a avut niciun dubiu referitor la culpa șoferului C. în producerea accidentului.

A mai arătat reclamanta-recurentă că numai formularea obiecțiunilor întemeiate ale asigurătorului RCA cu privire la sumele solicitate pot temporiza plata acestora în favoarea asigurătorului CASCO, însă, chiar în acest caz, plata sumelor trebuie realizată în 30 de zile de la soluționarea acestora, obligație încălcată de către pârâtă. În opinia sa, prin aspectele contestate nu au fost formulate obiecțiuni întemeiate cu privire la sumele solicitate la plată, astfel cum s-a confirmat și în raportul de expertiză efectuat în cauză. Simplele contestații ale pârâtei nu o exonerau pe aceasta de obligația de verificare a sumelor pe baza actelor preexistente, refuzul de plată având caracter nejustificat în contextul dosarului de daună și a conținutului acestuia, dar și a atitudinii sale în procesul desfășurat.

A mai arătat recurenta că existența unui litigiu penal nu suspendă obligația de plată a sumei și a penalităților în caz de întârziere de către asigurătorul RCA, astfel cum rezultă din dispozițiile art. 46 pct. 3 lit. b) din Ordinul CSA 11/2007, în condițiile în care SC A. SA și-a asumat un angajament scris de restituire a sumelor dacă, prin hotărârea penală, s-ar fi stabilit că în dinamica accidentului șoferul asigurat RCA nu ar fi avut culpă exclusivă în producerea acestuia.

În acest context, greșeala instanței de apel constă, pe de-o parte, în greșita calificare a contestațiilor ca fiind obiecțiuni de natura celor la care se referă art. 64 alin. (2) lit. b) din Ordinul CSA nr. 11/2007, dar și în interpretarea caracterului suspensiv

sine die

al acestora cu privire la obligația de plată a despăgubirilor către reclamantă.

Împotriva recursului a formulat întâmpinare SC B. SA, arătând că cele stabilite în apel corespund unei corecte aplicări a legii. Astfel, s-a stabilit corect că SC B. SA avea dreptul de a formula și a formulat în termen obiecțiuni la suma solicitată, existând o dificultate în stabilirea vinovăției celor implicați în producerea accidentului. Aceste contestații au impus cercetări de fond care nu puteau fi realizate decât în fața organelor judiciare, iar împrejurarea că pârâta nu a formulat obiecțiuni cu privire la concluziile expertizei corespunde cu o exercitare onestă a drepturilor sale subiective civile. Mai mult, a arătat intimata, existența unui dosar penal avea o înrâurire hotărâtoare asupra fundamentului dreptului de regres al reclamantei, de aceea a fost justificată amânarea plății sumelor solicitate până la soluționarea acestuia, în lipsa angajamentului SC A. SA de restituire a sumelor pentru situația în care în procesul penal vinovăția ar fi fost stabilită în persoana asiguratului CASCO.

Analizând recursul

, instanța reține că decizia din apel s-a fundamentat pe formularea de către SC B. SA a obiecțiunilor permise de art. 64 alin. (2) lit. b) din Ordinul CSA nr. 11/2007, obiecțiuni care vizau identificarea persoanei responsabile pentru producerea accidentului rutier, cărora reclamanta nu le-a dat un răspuns, deși avea responsabilitatea lămuririi împrejurărilor solicitate.

În acest sens, instanța de apel a stabilit că temeinicia obiecțiunilor trebuie necesar raportată la faptul că din actele preexistente a rezultat că în cauză s-a întocmit un dosar de cercetare penală, astfel că se întrevedea dificultatea stabilirii persoanei responsabile pentru producerea faptului ilicit, condiție necesară în admiterea regresului SC A. SA. Lipsa oricăror îndoieli ale SC B. SA cu privire la persoana vinovată, dedusă din lipsa obiecțiunilor la expertiză nu a avut semnificație, potrivit considerentelor instanței de apel, deoarece data efectuării expertizei a fost singurul moment obiectiv la care culpa șoferului, ca și condiție de temeinicie a acțiunii, a fost stabilită, iar pârâta, în tot acel moment, s-a conformat obligației de plată.

Din acest punct de vedere, instanța de apel a stabilit că SC A. SA propune o interpretare trunchiată a dispozițiilor legale evocate, art. 46 din Ordinul CSA nr. 11/2007, deoarece condițiile cumulative impuse de lege nu erau îndeplinite, fiind lipsit de importanță că cel plătit în baza poliței CASCO asumase, prin declarație, obligația de restituire a despăgubirii în ipoteza în care i s-ar fi stabilit în procesul penal vinovăția pentru producerea accidentului, deoarece textul de lege impune și alte condiții cumulative, neîndeplinite.

Având în vedere natura raportului juridic dedus judecății, instanța de recurs arată că se impune verificarea condițiilor legale pentru exercitarea regresului SC A. SA împotriva SC B. SA în condițiile special determinate prin Ordinul CSA nr. 11/2007, printr-o abordare sistematică a normelor edictate pentru realizarea dreptului valorificat în această acțiune.

Astfel, într-o analiză succesivă a dispozițiilor cu caracter normativ cuprinse în Ordinul CSA nr. 11/2007 se distinge art. 36 alin. (2) prin care se impune asigurătorului RCA obligația legală de a desfășura o investigație privind producerea accidentului în termen de cel mult 3 luni de la data avizării de daună, avizare realizată în condițiile art. 35 și art. 38 alin. (2) din același act normativ.

În egală măsură, prin art. 39 se stabilește, pe baza principiului protecției victimelor și reparării imediate a prejudiciului, coroborat cu cel al conlucrării oneste între asigurători în situația polițelor coexistente că, în cazul în care pentru recuperarea pagubei materiale persoana păgubită se adresează asigurătorului său de bunuri, constatarea avariilor, soluțiile tehnologice adoptate, evaluarea și stabilirea despăgubirilor sunt opozabile asigurătorului RCA al persoanei vinovate. Potrivit alineatului 2 din același articol, asigurătorul de bunuri recuperează despăgubirea plătită de la asigurătorul RCA al persoanei vinovate fără ca asigurătorul RCA să fie îndreptățit să respingă o astfel de cerere.

Aceste dispoziții legale degajă reguli clare referitoare la obligațiile asigurătorului RCA: obligația de stabilire a despăgubirilor și obligația de plată a acestora.

În ceea ce privește prima dintre aceste obligații, reglementările succesive ale dispoziției normative incidente impun o abordare diferențiată, după cum urmează:

Atunci când cererea de despăgubire este adresată emitentului poliței RCA de către persoana prejudiciată, asigurătorul RCA trebuie să desfășoare o investigație proprie privind producerea accidentului soldat cu daune și să elibereze persoanei prejudiciate o copie a procesului-verbal de constatare a daunei. În egală măsură, în acest caz, stabilirea despăgubirilor de către asigurător poate fi temporizată, dacă nu sunt îndeplinite condițiile art. 46 pct. 3 din Ordinul CSA nr. 11/2007.

Pe de altă parte, dacă plata daunelor este realizată de asigurătorul de bunuri, în baza unei asigurări facultative CASCO, asigurătorul RCA

are obligația să plătească

dauna,

potrivit constatărilor de daune a asigurătorului de bunuri

, fără a o putea respinge,

dacă persoana asigurată RCA este vinovată de producerea accidentului de vehicule

.

Așadar, în acest caz, întinderea despăgubirii este preconstatată de către asigurătorul de bunuri, care a achitat prejudiciul în baza poliței CASCO. Doar obligația de plată este condiționată de stabilirea vinovăției șoferului asigurat RCA. Pentru acest motiv, în acest caz, nu pot opera dispozițiile art. 46 din Ordinul CSA nr. 11/2007, deoarece nu este întrunită premisa impusă de lege, necesitatea stabilirii despăgubirii, întrucât întinderea prejudiciului a fost  deja determinată.

Prin urmare, sunt, într-adevăr, greșite considerentele instanței de apel care justifică respingerea cererii de plată a penalităților pe temeiul art. 46 din Ordinul CSA nr. 11/2007, deoarece dispozițiile considerate nu au aplicabilitate pentru situația factuală a speței.

Cu privire la obligația de plată, cu aplicare la situația de fapt proprie acestui dosar, Înalta Curte de Casație și Justiție arată că, reținând condiția culpei șoferului asigurat RCA, potrivit art. 64 alin. (2) din Ordinul CSA nr. 11/2007, plata despăgubirilor se va face, potrivit literei b) din acest articol.

Astfel, dacă există obiecțiuni întemeiate formulate de emitentul poliței RCA cu privire la sumele solicitate de cel care s-a subrogat în drepturile celui plătit, acestea se vor comunica asigurătorului CASCO în termen de 15 zile de la primirea avizării scrise de daună, urmând ca în 30 de zile de la soluționarea obiecțiunilor să se efectueze plata.

Analizând așadar, obligația de plată, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că în conținutul său intră condiția vinovăției șoferului asigurat RCA. Ca modalitate a acestei obligații, condiția stabilirii vinovăției funcționează ca o condiție suspensivă, indiferent de procedura constatării sale, în procesul penal, civil sau prin propriile verificări ale asigurătorului RCA.

O dată constatată îndeplinită condiția, obligația afectată devine perfectă sub aspect execuțional, în mod retroactiv; cu alte cuvinte, obligația de plată este datorată de la data scadenței sale, scadență calculată potrivit art. 64 din Ordinul CSA nr. 11/2007.

Fiind dincolo de orice contestație procesuală vinovăția șoferului asigurat RCA în producerea accidentului auto generator de daună, dar având și în vedere că stabilirea despăgubirii a fost, în acest caz, prestabilită de asigurătorul CASCO care s-a subrogat, pentru regres, în dreptul persoanei prejudiciate, Înalta Curte constată că, în condițiile art. 64 din Ordinul CSA nr. 11/2007, scadența obligației de plată intervine în 15 zile de la data avizării scrise de daună efectuată de asigurătorul CASCO.

Cu toate acestea, prin art. 64 alin. (2) lit. b) din Ordinul CSA nr. 11/2007 se stabilește că scadența plății este amânată dacă există obiecții întemeiate cu privire la sumele solicitate, cu încă 30 de zile de la data soluționării acestor obiecții.

Disputa litigioasă constă, în continuare, în a se stabili dacă, sub aceste auspicii, înscrisul transmis la 22 ianuarie 2009 de către SC B. SA asigurătorului CASCO poate fi calificat ca reprezentând obiecțiile pe care le circumstanțiază art. 64 alin. (2) lit. b) pentru reconfigurarea scadenței obligației de plată a despăgubirilor.

Se cuvine reamintit, în acest context, că obiecțiunile pot privi

sumele solicitate

prin avizarea scrisă de daună. De aceea, un prim considerent care se impune este acela că nu poate intra în sfera acestei calificări solicitarea înaintării de către asigurătorul CASCO a dovezilor privind stabilirea vinovăției în dinamica accidentului, chiar și pentru simpla rațiune că asigurătorul CASCO nu efectuează asemenea verificări la calcularea despăgubirii propriu datorate.

În ceea ce privește solicitarea de planșe foto din care să reiasă avariile rezultate autoturismului X, cu nr. de înmatriculare YYY se cuvine subliniat că, potrivit notei finale a adresei nr. 0038/22 ianuarie 2009, această cerere a fost adresată SC A. SA pentru ca SC B. SA să stabilească întinderea dreptului asiguratului la despăgubire, deci ca element necesar în dosarul propriei sale investigații, iar nu ca o contestație cu privire la suma inclusă în avizarea scrisă de daună înregistrată la 6 ianuarie 2009.

De aceea, solicitarea scrisă, considerată de către pârâtă a fi temeiul de fapt care justifică atitudinea refuzului său de plată a despăgubirii nu reprezintă, în sensul celor stabilite, obiecțiuni întemeiate cu privire la sumele solicitate, astfel, nu are vocația de a amâna scadența plății obligației proprii, cu atât mai puțin nu poate reprezenta o condiție a acesteia.

În concluzie, cum avizarea scrisă de daună s-a înregistrat la societatea pârâtă la 6 ianuarie 2009 și cum înscrisul analizat nu poate fi considerat a îngloba obiecțiuni întemeiate cu privire la suma solicitată la plată, scadența acestei obligații a intervenit la 24 ianuarie 2009, fiind perfectă la această dată sub condiția suspensivă îndeplinită a vinovăției șoferului asigurat RCA.

Așadar, interpretarea dispozițiilor de drept care au constituit fundamentul pretenției SC B. SA în prima instanță și în apel demonstrează că hotărârea recurată s-a dat cu interpretarea și aplicarea greșită a legii, de aceea, în temeiul art. 304 pct. 9 raportat la art. 312 alin. (2) C. proc. civ., recursul a fost admis, iar hotărârea atacată, modificată în tot, în sensul admiterii apelului, iar potrivit dispozițiilor art. 297 alin. (1) sentința apelată a fost schimbată în parte, iar pretenția reclamantei a fost admisă în tot.

Cu aceste măsuri, pârâta SC B. SA a fost obligată și la plata penalităților de întârziere de 0,1% pe zi calculate asupra sumei de 124.672,52 lei pentru perioada cuprinsă între 24 ianuarie 2009, data scadenței obligației de plată - 16 martie 2018, data plății obligației principale.

În aplicarea dispozițiilor art. 274 C. proc. civ., SC B. SA a fost obligată la plata cheltuielilor de judecată aferente pretențiilor admise efectuate în prima instanță - în cuantum de 11.484, corespunzătoare taxei de timbru și onorariului de avocat nerestituite și dovedite cu actele din dosarul tribunalului - și în apel cuantificate la 6217 lei, corespunzătoare taxei de timbru plătite în această fază a judecății.

Totodată, intimata va plăti recurentei cheltuielile de judecată efectuate și dovedite în recurs, în limita solicitărilor, reprezentând taxă judiciară de timbru, în cuantum de 6217 lei.