ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 909/2019

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată pe rolul Tribunalului București la 19 februarie 2014, reclamanții au solicitat, în contradictoriu cu Biroul Asigurătorilor de Autovehicule din România (B.A.A.R.), obligarea pârâtului la plata următoarelor sume: pentru A.: 91.349 euro (prestații periodice lunare pentru pierderea totală a capacității de muncă), 71.280 euro (plata contravalorii serviciilor unui însoțitor), 118.693 euro (plata contravalorii tratamentului medical), 48.816 euro (contravaloarea ședințelor de psihoterapie și logopedie), 59.326 euro (contravaloarea cheltuielilor cu alimentația specială), 25.000 euro (costuri aferente sporirii nevoilor de viață prin infirmitatea dobândită), 1.747 euro (cheltuieli efectuate în perioada februarie - august 2013), 500.000 euro (despăgubiri morale); pentru B. și C.: 100.000 euro daune morale pentru fiecare;pentru D. și E.: 50.000 euro daune morale pentru fiecare.

S-a solicitat, totodată, obligarea pârâtului la plata penalităților de întârziere de 0,2 % pe zi din despăgubirile materiale și morale datorate, calculate de la momentul avizării de daună - 6 iunie 2013 până la data plății efective, pentru fiecare dintre reclamanți.

În drept, acțiunea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 1357 și urmat. C. civ., art. 49 și art. 50 din Legea nr. 136/1995, art. 22 din Constituție, precum și pe prevederile Directivei nr. 2005/14/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 11 mai 2005 privind asigurarea de răspundere civilă auto, cu aplicabilitate în toate țările Uniunii Europene.

Reclamanții au solicitat introducerea în cauză a numitului F., în calitate de intervenient forțat, în temeiul art. 54 alin. (1) din Legea nr. 136/1995, iar la data de 14 aprilie 2015, și-au precizat acțiunea, în sensul că au solicitat acordarea penalităților de întârziere începând cu data pronunțării sentinței penale - 12 decembrie 2014.

Tribunalul București, secția a IV-a civilă, prin Sentința nr. 777 bis din 7 iunie 2016 a admis, în parte, cererea formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtul Biroul Național Carte Verde din Mare Britanie prin Biroul Asigurătorilor de Autovehicule din România B.A.A.R, astfel cum a fost precizată. L-a obligat pe pârât la plata către reclamanta A. a următoarelor sume de bani:diferența lunară între salariul minim brut pe economie stabilit potrivit dispozițiilor legale și veniturile din pensia de invaliditate obținute de reclamantă,de la data de 7 februarie 2013 pentru toată perioada în care reclamanta are capacitatea de muncă pierdută pentru gradul de invaliditate I sau II, conform deciziilor medicale asupra capacității de muncă emise de Casa Națională de Pensii Publice, ce urmează a fi achitată la data de 15 a fiecărei luni, pentru luna anterioară; diferența lunară între jumătatea salariului minim pe economie stabilit potrivit dispozițiilor legale și veniturile din pensie de invaliditate sau alte ajutoare obținute de reclamantă pe acest motiv, de la data trecerii în gradul de invaliditate III până la încetarea invalidității, conform deciziilor medicale asupra capacității de muncă emise de Casa Națională de Pensii Publice, ce urmează a fi achitată la data de 15 a fiecărei luni, pentru luna anterioară;contravaloarea a 12 ședințe lunare de psihoterapie timp de 4 ani, începând cu data rămânerii definitive a prezentei hotărâri și a 4 ședințe lunare de psihoterapie după trecerea perioadei de 4 ani până la încetarea stării de nevoie, pe baza documentelor justificative de plată, ce urmează a fi achitată la data de 15 a fiecărei luni, pentru luna anterioară;11.865,35 RON, cu titlu de despăgubiri materiale;100.000 euro, în echivalent RON la cursul BNR din ziua plății, cu titlu de daune morale;penalități de întârziere de 0,2% pe zi, începând cu expirarea termenului de 10 zile de la rămânerea definitivă a prezentei hotărâri până la plata efectivă a sumelor menționate anterior, iar pentru prestațiile periodice de la data expirării scadenței lunare menționate anterior până la data plății acestora.

A respins, în rest, pretențiile formulate de reclamanta A., ca neîntemeiate. A respins cererea formulată de reclamanții B., C., D. și E., ca neîntemeiată. L-a obligat pe pârât la plata către reclamanta A. a sumei de 3900 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, constând în onorariu de avocat.

Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, prin Decizia nr. 263 A din 6 martie 2018, a respins apelul declarat de pârât împotriva sentinței pronunțate de tribunal, a admis apelul reclamantei A. împotriva aceleiași sentințe, pe care a schimbat-o, în parte, în sensul că l-a obligat pe pârât și la plata penalităților de 0,2% pe zi, calculate de la data de 12 decembrie 2014 până la data plății efective a despăgubirilor, pentru nesoluționarea în termen a dosarului de daună, iar pentru prestațiile periodice, de la data expirării scadenței lunare menționate până la data plății acestuia. Au fost păstrate, în rest, celelalte dispoziții ale sentinței.

În soluționarea apelului declarat de reclamantă s-a reținut, în esență, luând în considerare funcția reparatorie a daunelor morale și criteriile de cuantificare a acestora, că suma globală de 100.000 euro, în echivalent RON la cursul BNR din ziua plății, acordată prin hotărârea tribunalului este proporțională cu suferința produsă și starea actuală a victimei accidentului.

Cât privește neacordarea tratamentului de recuperare medicală, s-a apreciat că, deși reclamanta beneficiază de o recomandare medicală în acest sens (tratament balneo-terapic de recuperare funcțională), prejudiciul material constând în contravaloarea acestor proceduri este incert, dată fiind lipsa dovezilor privind durata tratamentului și periodicitatea acestuia.

Cu referire la penalitățile de întârziere, conform dispozițiilor art. 35 și art. 37 din Normele R.C.A. puse în aplicare de Ordinul C.S.A. nr. 14/2011, că în speță, s-a arătat că dosarul de daună a fost complet, în sensul art. 36 alin. (6) din ordin, la data de 12 decembrie 2014 (data pronunțării sentinței penale), când apelantul - pârât a cunoscut cu certitudine persoana vătămată de producerea accidentului. Prin urmare, începând cu această dată s-a apreciat că apelantul -pârât avea obligația să instrumenteze cererea de despăgubire a apelantei-reclamante în termen de 10 zile și să efectueze plata despăgubirilor datorate în termenele stabilite de articolul de lege arătat, în caz contrar, aplicându-se o penalizare de 0,2%, calculată pentru fiecare zi de întârziere, potrivit dispozițiilor art. 37 din același act normativ.

În ceea ce privește penalitățile de întârziere aferente sumelor acordate cu titlu de prestații periodice, având în vedere că aceste creanțe devin certe, lichide și exigibile lunar, s-a constatat că, în mod corect, tribunalul a acordat reclamantei penalități de întârziere de 0,2% pe zi, de la data expirării scadenței lunare până la data plății acestora.

Împotriva acestei decizii, pârâtul Biroul Național Carte-Verde din Marea Britanie, prin Biroul Asigurătorilor de Autovehicule din România, a declarat recurs, invocând ca temei de drept dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.

În motivarea recursului declarat, recurentul-pârât a susținut următoarele critici de nelegalitate a hotărârii atacate:

a). Cu referire la soluția de respingere a apelului propriu și menținerea soluției fondului de obligare a pârâtului la plata penalităților de întârziere de 0,2% aferente sumelor acordate cu titlu de prestații periodice, calculate începând de la momentul expirării scadenței lunare a prestațiilor și până la data efectivă a plății acestora.

- hotărârea instanței de apel este nemotivată (art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.). Subsumat acestui motiv de recurs, recurentul-pârât a reamintit că prin apelul declarat împotriva hotărârii de primă instanță, ce a vizat acordarea penalităților calculate de la data expirării scadenței lunare a prestațiilor periodice, a criticat faptul că s-a dat reclamantei mai mult decât s-a cerut. Aceasta, în condițiile în care reclamanta a solicitat - prin precizarea de acțiune formulată în ședința publică din 14 aprilie 2014 - acordarea penalităților aferente tuturor pretențiilor sale (deci inclusiv a celor periodice) calculate începând cu data de 12 decembrie 2014. Or, indubitabil, prin obligarea sa la plata penalităților aferente prestațiilor periodice calculate de la o dată anterioară celei de 12 decembrie 2014 (respectiv începând cu 15 martie 2013, data primei scadențe lunare a prestației periodice), prima instanță a dat reclamantei mai mult decât a cerut.

Deși această critică a fost invocată expres (pct. 2.1 motive apel), curtea i-a respins apelul fără a motiva în niciun fel de ce a înlăturat/nu a avut în vedere argumentul din apel, sens în care decizia pronunțată apare ca fiind nemotivată.

- hotărârea instanței de apel a fost dată cu încălcarea/nesocotirea dispozițiilor de drept material aplicabile în materia specială a asigurărilor, respectiv cele cuprinse la art. 36 și art. 37 din Normele anexă la Ordinul CSA nr. 14/2011 (art. 488 pct. 8 C. proc. civ.).

Recurentul a susținut critica prin aceea că penalitățile de întârziere se pot acorda de la o dată anterioară rămânerii definitive a hotărârii prin care se cuantifică despăgubirea cuvenită victimei doar în cazul în care dosarul de daună nu a fost soluționat (pe cale amiabilă) în termenul legal prevăzut în art. 36 mai sus evocat din motive imputabile asigurătorului/Biroului de Carte Verde. Aceasta presupune, pe de o parte, ca dauna să fi fost anterior avizată asigurătorului/biroului, iar pe de altă parte, ca la dosarul de daună să fi existat toate înscrisurile necesare cuantificării pagubei, dar cu toate acestea, asigurătorul/biroul să nu-1 fi gestionat. Susține, însă, că niciuna dintre aceste condiții nu este întrunită în speță.

Aceasta, deoarece la data expirării scadenței lunare a prestației periodice (adică începând cu 15 martie 2013), dauna nu fusese încă avizată pârâtului, astfel că, neexistând încă un dosar de daună care să fie gestionat de către birou, nici acordarea penalităților aferente prestațiilor periodice nu se justifică.

Pe de altă parte, legiuitorul condiționează acordarea penalităților de întârziere de atitudinea de pasivitate a societății de asigurare în mod culpabil, ipoteză neregăsită în speță. Art. 36 alin. (5) din Normele menționate, interpretat greșit de către instanța de apel, prevede că în situația în care valoarea dezdăunării cuvenită victimei nu poate fi determinată cu exactitate pe cale amiabilă devine incident termenul de 10 zile de la pronunțarea și comunicarea hotărârii definitive prin care instanța a cuantificat paguba.

b). Cu referire la soluția de admitere a apelului reclamantei și obligarea pârâtului la plata unor penalități de întârziere de 0,2% aferente despăgubirilor acordate cu titlu de daune materiale și morale (altele decât prestațiile periodice), calculate începând de la data de 12 decembrie 2014 și până la data efectivă a plății.

Criticând această soluție a deciziei de apel, recurentul-pârât a susținut incidența motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., arătând că instanța de apel a interpretat diferit și eronat, în opinia sa, dispozițiile art. 36 și 37 din Normele anexă la Ordinul CSA nr. 14/2011, deoarece a considerat greșit că reclamanta este îndreptățită la penalități începând cu 12.12.2014, care este momentul pronunțării hotărârii penale de fond, prin care s-a stabilit culpa în producerea accidentului rutier care a determinat vătămarea reclamantei.

Susține că acesta nu poate constitui și momentul în care a devenit scadentă obligația sa de plată întrucât, pe de o parte, la acea dată sentința penală nu era definitivă, iar pe de altă parte, art. 36 alin. (5) din Normele anexă la Ordinul CSA nr. 14/2011 prevăd expres că asigurătorul RCA/Biroul de Carte Verde au la dispoziție, pentru a face plata, un termen de 10 zile de la depunerea ultimului act necesar stabilirii răspunderii în producerea accidentului și cuantificării daunei produse. Chiar dacă s-ar considera lămurită chestiunea culpei încă de la momentul pronunțării hotărârii penale, nu același lucru este valabil și în cazul cuantumului prejudiciului. Chiar și de la lămurirea ambelor aspecte, recurentul tot mai avea la dispoziție un termen suplimentar pentru a face plata.

În al doilea rând, în situația în care se cer despăgubiri civile izvorâte din accidente soldate cu vătămarea victimei sau decesul acesteia, așadar despăgubiri care sunt supuse evaluării instanței de judecată, nu se poate afirma o veritabilă scadență a termenului de plată anterior pronunțării unei hotărâri definitive prin care se cuantifică dezdăunarea, chestiunea daunelor morale fiind prin excelență pur subiectivă, subsumată aprecierii instanței și care se tranșează la finalul procesului. Aceeași este situația și în privința daunelor materiale cerute, de vreme ce reclamanta nu i-a transmis în procedura administrativă de gestionare a dosarului de daună acte justificative pentru toate sumele pretinse cu acest titlu (drept dovadă, pretențiile sale, pe acest aspect au fost încuviințate în parte și în actualul proces). Instituția penalităților de întârziere este una grefată pe culpa/nediligența/pasivitatea debitorului, fiind o sancțiune legală care se aplică acestuia pentru neexecutarea la timp și culpabil a obligației de plată, însă recurentul pretinde că el nu se află într-o asemenea situație.

Altfel spus, până când nu s-au clarificat toate aspectele legate de întinderea reală, efectivă a pagubei create reclamantei prin accident, recurentul a considerat că nu se poate discuta despre o eventuală scadență a obligației, întrucât creanța a devenit certă, lichidă și exigibilă abia cu ocazia pronunțării hotărârii judecătorești definitive.

În acest sens, s-a prevalat de dispozițiile art. 1532 alin. (3) C. civ., precum și de cele ale art. 45 pct. 3 din Normele anexă la Ordinul CSA nr. 14/2011, coroborate cu cele ale art. 74 alin. (1) și art. 36 alin. (5) teza a doua din același ordin, pe baza cărora a concluzionat că scadența termenului de plată a despăgubirilor datorate față de reclamantă este după trecerea unui interval de 10 zile de la primirea hotărârii definitive care avea să se asupra despăgubirilor cuvenite acesteia. Prin urmare, nici penalitățile de întârziere nu pot curge mai devreme de acest moment.

Consideră că, dată fiind imposibilitatea cuantificării pagubei pe cale amiabilă, termenul de plată a penalităților este cel prevăzut de art. 36 alin. (5) teza a II-a din Norme, adică 10 zile de la comunicarea hotărârii definitive, în acest sens fiind și practica altor instanțe judecătorești în spețe similare.

A solicitat, pentru toate aceste motive, admiterea recursului, casarea deciziei atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare la instanța de apel.

Intimata-reclamantă A. a formulat întâmpinare prin care a solicitat constatarea nulității recursului și, subsidiar, respingerea acestuia ca nefondat, aspecte ce au fost relevate și detaliate prin raportul întocmit asupra recursului.

Prin încheierea de ședință din 20 martie 2019 recursul a fost admis în principiu.

În recurs nu au fost administrate probe suplimentare.

Analizând recursul declarat, Înalta Curte apreciază asupra caracterului fondat al acestuia, potrivit următoarelor considerente.

Criticile recurentului sunt întemeiate.

Prin hotărârea de primă instanță, astfel cum a fost ca reformată în etapa judecății de apel (ca efect al admiterii apelului declarat împotriva acesteia de reclamanta A.), se înțelege că recurentul-pârât a fost obligat să despăgubească victima directă a accidentului auto provocat din culpa numitului F., anume pe reclamantă, prin plata daunelor materiale acordate sub forma unor prestații lunare periodice scadente începând cu data de 15.02.2013 (accidentul având loc la 7.02.2013) și a unora determinate global, a daunelor morale și a unor penalități de întârziere de 0,2% pe fiecare zi, calculate la toate aceste sume începând cu 12.12.2014 până la data plății despăgubirilor, iar, pentru prestațiile periodice, de la data scadenței lunare a acestora și până la data plății debitului, pentru nesoluționarea în termen a dosarului de daună.

Atât prima instanță, cât și cea de apel, au înțeles să facă astfel aplicarea dispozițiilor art. 37 din Ordinul CSA nr. 14/2011 (potrivit cu care "Dacă asiguratorul RCA nu își îndeplinește obligațiile în termenele prevăzute la art. 36 sau și le îndeplinește defectuos, inclusiv dacă diminuează nejustificat despăgubirea, la suma de despăgubire cuvenită, care se plătește de asigurator, se aplică o penalizare de 0,2% calculată pentru fiecare zi de întârziere), la cererea reclamanților care au acuzat tergiversarea culpabilă din partea pârâtului a dosarului lor de daună, în condițiile în care, potrivit cererii de chemare în judecată, producerea accidentului ar fi fost avizat B.A.A.R. încă de la începutul lunii iunie 2013.

Prima instanță și-a justificat această soluție a hotărârii sale, reținând că prejudiciul provocat reclamantei nu a fost reparat de persoana responsabilă de procedura accidentului sau de alte persoane, deși pârâtul B.A.A.R. ar fi oferit propuneri de despăgubire neacceptate de reclamanți (situație care nu a fost nici măcar susținută de pârât în proces, dar care, dacă s-ar fi dovedit ca fiind reală, ar fi exclus, de principiu, aplicarea de penalități de întârziere față de acesta). Spre deosebire de tribunal, instanța de apel - raportându-se la data de 12 decembrie 2014, care este cea a pronunțării sentinței penale de condamnare a autorului accidentului - a reținut că aceasta este data când pârâtul "a cunoscut cu certitudine persoana vătămată de producerea accidentului", astfel că, începând cu acest moment, el avea obligația să instrumenteze cererea de despăgubire a reclamantei în termen de 10 zile și să efectueze plata despăgubirilor datorate în termenele stabilite de art. 36 din Ordinul CSA nr. 14/2011.

Cu toate acestea și în dezacord cu propriile-i considerente, instanța de apel a stabilit că pârâtul datorează penalități de 0,2% pe zi de întârziere pentru prestațiile periodice încă de la data scadenței acestor debite (așadar, începând cu 15 februarie 2013), deși se înțelege că l-a considerat în culpă pentru neinstrumentarea dosarului de daune abia începând cu data de 12 decembrie 2014; tot astfel, deși reține că începând cu data de 12 decembrie 2014 pârâtul avea obligația să instrumenteze cererea de despăgubire a reclamantei în termen de 10 zile și să efectueze plata despăgubirilor datorate în termenele din art. 36 - prin ipoteză, toate aceste momente, reținute într-un mod confuz și neriguros, fiind ulterioare datei arătate -, stabilește că pentru debitele determinate în mod global, penalitățile de 0,2% curg chiar de la data de 12 decembrie 2014 (reținută ca fiind, deopotrivă, data când dosarul de daună a fost complet, dar și data ce a născut nu obligația pârâtului de plată a despăgubirii, ci pe aceea anterioară, de instrumentare a dosarului de daună).

Ambele soluții ale instanțelor de fond (cea a tribunalului fiind parțial menținută în urma judecății efectuate în apel, în privința penalităților de 0,2% calculate la sumele datorate sub forma prestațiilor periodice, începând cu data scadenței acestora) vădesc, deopotrivă, o eronată interpretare și aplicare a normelor menționate ale Ordinului CSA nr. 14/2011 prin ignorarea elementelor particulare ale raporturilor dintre părți, dar și o ignorare a rațiunii instituirii penalităților de întârziere de 0,2% ce se aplică la suma datorată de asigurătorul RCA cu titlu de despăgubire.

Astfel cum rezultă din analiza coroborată a dispozițiilor art. 35, 36 și 37, 44 pct. 3 și 46 din Ordinul CSA nr. 14/2011, asigurătorii RCA au obligația instrumentării dosarului de daună chiar de la data avizării producerii evenimentului asigurat, pe baza probelor depuse de părți privitoare la răspunderea asiguratului și cuantificarea prejudiciului, aceștia fiind abilitați chiar să efectueze verificări și cercetări, inclusiv să desfășoare investigații proprii asupra condițiilor producerii accidentului (dacă acesta nu face obiectul cercetării de către alte autorități).

Sensul reglementării este orientat spre asigurarea unei celerități a instrumentării și finalizării dosarelor de daună, prin soluționarea pe cât posibil pe cale amiabilă a acestora, fără însă a stabili în sarcina asigurătorilor vreo obligație de rezultat în acest sens (după cum a pretins intimata-reclamantă), de vreme ce, în acord cu norma art. 44, stabilirea despăgubirilor se poate face în cazurile în care, din documentele existente în dosarul de daună, rezultă răspunderea civilă a proprietarului sau conducătorului vehiculului asigurat (implicat în producerea pagubei), iar persoana păgubită face dovada prejudiciului suferit. Reglementarea admite, deopotrivă, existența situațiilor în care nu se pot trage concluzii cu privire la persoana răspunzătoare, la cauzele, împrejurările producerii accidentului ori la cuantumul prejudiciilor produse, stabilind că în astfel de situații despăgubirile se determină prin hotărâre judecătorească.

Pentru a împiedica dezvoltarea unor practici abuzive, prin norma art. 36 alin. (1) s-a instituit în sarcina asigurătorilor RCA obligația ca, în termen de 3 luni de la avizarea producerii evenimentului asigurat, aceștia fie să facă o ofertă de despăgubire justificată, fie să notifice părții prejudiciate motivele pentru care nu au aprobat, în totalitate sau parțial, pretențiile de despăgubire.

Așadar, existența unei obligații de rezultat instituită în sarcina asigurătorilor RCA ar putea fi doar aceea de a răspunde persoanei prejudiciate fie printr-o ofertă de despăgubire justificată, fie printr-un refuz justificat.

Îndeplinirea unei atare obligații are ca situație premisă existența dovezilor în privința răspunderii asiguratului pentru producerea accidentului și în privința cuantificării prejudiciului.

Dispozițiile art. 37 instituie o măsură cu rol punitiv pentru cazurile în care asigurătorul RCA nu-și îndeplinește obligațiile în termenele prevăzute la art. 36 (care sunt termene pentru gestionarea dosarului de daună - cele de la alin. (1) și termene de plată - cele de la alin. (5) sau și le îndeplinește defectuos ori diminuează nejustificat despăgubirea, ceea ce presupune, în toate cazurile, o situație de culpă a acestuia.

Înalta Curte reține că, în cauza de față, reclamanții s-au adresat instanțelor judecătorești cu acțiunea lor în despăgubiri la data de 15.02.2014, solicitând repararea vătămărilor grave suferite în urma accidentului auto ce a avut loc la data de 7.02.2013, din vina lui F., aflat la volanul unui autoturism înmatriculat în Marea Britanie și neasigurat RCA.

Evenimentul cauzator de prejudicii reclamat este unul cu consecințe grave de vreme ce a cauzat reclamantei A. vătămări corporale majore, ce au necesitat 272 zile de îngrijiri medicale și au condus la pierderea definitivă a capacității de muncă a acesteia, în prezent fiind încadrată în gradul II de invaliditate.

Acesta a fost investigat de organele de anchetă penală (Dosar nr. x/2013 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Ploiești) și s-a finalizat cu condamnare penală a conducătorului auto vinovat prin Sentința penală nr. 3642/12.12.2014 pronunțată de Judecătoria Ploiești în Dosar nr. x/2014, rămasă definitivă prin neapelare.

Așadar, în sensul art. 36 alin. (3) și (4) din Ordinul CSA nr. 14/2011, asigurătorul RCA (al cărui rol a fost îndeplinit în cauză de B.A.A.R., dată fiind situația juridică a neasigurării RCA a vehiculului implicat în accident) nu putea desfășura el însuși investigații privind producerea accidentului pentru a emite concluzii asupra stabilirii răspunderii în cauzarea evenimentului asigurat, de vreme ce accidentul făcea obiectul unei anchete penale.

Rechizitoriul cu propunerea de trimitere în judecată a fost întocmit la 26 martie 2014, iar abia după rămânerea definitivă a Sentinței penale nr. 3642/12.12.2014 a Judecătoriei Ploiești, ce a stabilit răspunderea penală a lui F. pentru accidentul produs, se poate reține că existau dovezi/documente necesare stabilirii răspunderii în producerea evenimentului asigurat.

Înalta Curte reține însă că norma art. 46 din același Ordin CSA nr. 14/2011 admite posibilitatea stabilirii pe cale amiabilă a despăgubirilor chiar și în ipoteza în care accidentul de vehicul face obiectul unui proces penal, însă în condiții care nu s-au regăsit în cauză: când acțiunea penală a fost sau poate fi stinsă prin împăcarea părților; când, deși hotărârea instanței penale a rămas definitivă (situație neregăsită în cauză până la data sesizării instanțelor civile la 15.02.2014), stabilirea despăgubirilor civile ar urma să se facă ulterior; când sunt întrunite ipotezele de la pct. 3 lit. a) și b), de asemenea neincidente cauzei în condițiile în care rechizitoriul sau cercetarea realizată de organele de anchetă penală au fost finalizate ulterior sesizării instanței civile.

O primă observație este aceea că, chiar de la data sesizării instanței civile cu acțiunea în despăgubiri de față, respectiv la 15.02.2014 - prin care titularii acesteia reclamau aplicarea penalității de 0,2% prevăzută de art. 37 din Ordinul CSA nr. 14/2011 pentru culpa B.A.A.R. în gestionarea dosarului de daună, despre care afirmau că a rămas neinstrumentat de la data avizării evenimentului asigurat (indicat ca fiind începutul lunii iunie 2013) - dosarului de daună îi lipseau documentele necesare determinării răspunderii celui vinovat de producerea evenimentului asigurat, cazul fiind încă anchetat la acel moment de organele de cercetare penală.

Abia la 12.12.2014, data pronunțării Sentinței penale nr. 3642/2014 a Judecătoriei Ploiești, se poate considera că existau documente doveditoare pe acest aspect.

Tot astfel, deși acuzau o culpă în neinstrumentarea dosarului de daună în intervalul iunie 2013 (avizarea evenimentului) - februarie 2014 (sesizarea instanței civile cu acțiunea în daune), se observă că multe din înscrisurile probatorii relevante pe cuantificarea prejudiciului (cauzat reclamantei A.) a cărui reparare au solicitat-o reclamanții au fost întocmite/emise ulterior momentului iunie 2013 (spre exemplu, raportul de expertiză dosar de primă instanță, realizat la 3.12.2013, decizia medicală asupra capacității de muncă din 2.08.2013, bilet de ieșire din Spitalul Județean Ploiești, secția psihiatrie din 11.11.2013 etc.).

Este, așadar, neîndoielnic faptul că, nici în intervalul iunie 2013 - 15 februarie 2014, dar nici în cel scurs până la 12.12.2014, când s-a pronunțat hotărârea penală de condamnare, dosarul de daună deschis la sesizarea reclamanților nu putea fi considerat complet în privința celor două elemente absolut necesare nașterii obligațiilor prevăzute de art. 36 alin. (1) în sarcina B.A.A.R., respectiv al documentelor necesare cuantificării prejudiciului și al celor necesare dovedirii răspunderii celui vinovat de producerea evenimentului asigurat. În alte cuvinte, lipsea în cauză premisa necesară aplicării sancțiunii instituite prin norma art. 37, neputându-se afirma o culpă în respectarea termenelor ori în îndeplinirea obligației recurentului-pârât de gestionare a dosarului de daună cât timp acesta nu era complet.

Astfel fiind, apare ca vădit nelegală obligarea sa (prin sentința tribunalului ce a fost menținută în apel) la plata penalităților de 0,2% pentru prestațiile periodice acordate intimatei-reclamante, începând cu data scadenței acestora, care este 15.02.2013, așadar cu mult anterior chiar datei afirmate de reclamanți ca fiind cea a avizării accidentului.

Nelegalitatea unei atare soluții este multiplă și decurge, cum s-a arătat, din inexistența unei culpe a recurentului-pârât în gestionarea dosarului de daună, incomplet sub aspectele relevate anterior, dar mai ales întrucât aplică sancțiuni dincolo chiar de intervalul de timp relevant în analiza elementului necesar fundamentării sale: culpa în gestionarea dosarului de daună care, în mod firesc, nu s-ar putea niciodată întinde dincolo de momentul avizării accidentului de către persoana prejudiciată. Penalitățile sunt datorate pe fiecare zi de întârziere, iar întârzierea culpabilă nu poate exista înaintea constituirii dosarului de daună pe baza avizării evenimentului asigurat.

În plus, așa după cum a criticat în apel pârâtul, soluția adoptată îl sancționează chiar peste solicitarea venită din partea reclamanților care, prin modificarea adusă cererii de chemare în judecată (în ședința publică din 14.04.2015 și prin notele scrise aflate la filele x ale dosarului de primă instanță) au cerut ca penalitățile de întârziere să fie acordate începând cu data de 12.12.2014 - momentul pronunțării hotărârii din dosarul penal -, dovedind o înfrângere de către prima instanță a principiilor disponibilității și dreptului la apărare (al pârâtului). În egală măsură, se reține că această critică susținută în apel de pârât, cu referire la soluția tribunalului, nu a primit niciun răspuns din partea instanței de apel, sub acest aspect hotărârea recurată fiind și nemotivată.

Nelegală, sub aspectul greșitei interpretări și aplicări a dispozițiilor art. 36 și 37 din Ordinul CSA nr. 14/2011, este și soluția instanței de apel de admitere a apelului reclamantei și obligarea pârâtului la plata penalităților de 0,2% pe zi de întârziere aferente despăgubirilor determinate global și acordate cu titlu de daune materiale și morale, penalități calculate începând cu data de 12.12.2014 și până la plata efectivă a lor.

Hotărând astfel, instanța de apel a arătat eronat că la 12 decembrie 2014 apelantul-pârât a cunoscut cu certitudine persoana vătămată de producerea accidentului, când, în realitate, această dată marchează momentul cunoașterii persoanei vinovate de producerea accidentului. Instanței de apel îi lipsește însă orice analiză în privința celui de-al doilea element cumulativ, cel al depunerii de către persoana vătămată a tuturor documentelor necesare cuantificării prejudiciului.

Chiar asumând că dosarul de despăgubire ar fi cuprins și aceste documente la momentul respectiv, recurentul-pârât nu mai putea fi sancționat pentru o presupusă culpă în gestionarea dosarului de daună deoarece la data de 12.12.2014 se afla deja în curs de soluționare pe rolul instanțelor judecătorești acțiunea în despăgubiri formulată de reclamanți (încă din 15.02.2014) astfel că, dezdăunarea reclamanților avea a se realiza prin hotărârea instanței.

În concluzie, în mod greșit și într-o aplicarea eronată a dispozițiilor legale relevante din Ordinul nr. 14/2011 a reținut instanța de apel și a sancționat o culpă a recurentului-pârât în gestionarea dosarului de daună în condițiile în care, în mod evident, pe segmentul de timp de la data avizării accidentului de către reclamanți (indicat ca fiind iunie 2013) și până la 12.12.2014 (data pronunțării hotărârii penale de condamnare a intimatului-intervenient, conducător auto) dosarul lor de daună era incomplet și totodată, în condițiile în care, ca urmare a sesizării instanțelor cu prezenta acțiune în despăgubiri la 15.02.2014, dezdăunarea acestora urma să se facă prin hotărâre judecătorească, iar nu pe cale amiabilă, abandonarea procedurii amiabile de soluționare a dosarului de daună având loc din inițiativa reclamanților mai înainte ca acesta să poată fi considerat complet, potrivit explicațiilor anterioare.

Cel mult, în circumstanțele date, aplicarea penalităților prevăzute de art. 37 din Ordinul CSA nr. 14/2011 putea fi realizată pentru a preîntâmpina o eventuală întârziere sau nesocotire a termenelor de plată a despăgubirii ce avea a fi stabilită prin hotărârea instanței, așadar pentru nerespectarea termenelor de plată instituite prin art. 36 alin. (5) din același Ordin, ceea ce însă reclamanții nu au solicitat.

În considerarea acestor argumente, reținând ca fiind întemeiate ambele motive de recurs fundamentate pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul declarat de pârât, va casa în parte decizia atacată și va trimite cauza spre rejudecare apelurilor aceleiași instanțe de apel, exclusiv în ceea ce privește criticile părților relative la plata penalităților de întârziere, rejudecare ce va avea loc în raport de cele dezlegate prin prezenta hotărâre (date fiind limitele judecății de recurs pe care o realizează Înalta Curte, determinate prin dispozițiile art. 497 C. proc. civ., care nu dispune de o soluție de casare și/sau de modificare în același timp a deciziei de apel constatată ca fiind nelegală).

Celelalte dispoziții ale deciziei de apel (care au vizat, spre exemplu, cuantumul daunelor materiale și morale recunoscute intimatei-reclamante) vor fi menținute, reținându-se că acestea nu au fost contestate în calea de atac a recursului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de pârâtul Biroul Național Carte Verde din Marea Britanie, prin Biroul Asigurătorilor de Autovehicule din România, cu sediul în București, str. x bis, sector 2 împotriva Deciziei nr. 263/A din 6 martie 2018 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, în contradictoriu cu intimații-reclamanți A., B., C., D. și E., toți cu domiciliul ales în București, b-dul x nr. 70-84, se. B, la Cabinetul de avocatură G., intimatul-intervenient F., cu domiciliul în comuna Doicești, județul Dâmbovița.

Casează în parte decizia recurată și trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe de apel, exclusiv în ceea ce privește criticile apelanților relative la plata penalităților de întârziere.

Menține celelalte dispoziții ale deciziei.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 15 mai 2019.

Procesat de GGC - NN