ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1980/2020

Ședința publică din data de 8 octombrie 2020

Deliberând asupra cauzei civile de față, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei.

Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a IV- a civilă, la data de 19 februarie 2014, reclamanții au chemat în judecată pe pârâtul Biroul Asigurătorilor de Autovehicule din România (B.A.A.R.) și au solicitat instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, să dispună obligarea pârâtului la plata următoarelor sume:

- pentru A.: 91.349 euro (prestații periodice lunare pentru pierderea totală a capacității de muncă), 71.280 euro (plata contravalorii serviciilor unui însoțitor), 118.693 euro (plata contravalorii tratamentului medical), 48.816 euro (contravaloarea ședințelor de psiohoterapie și logopedie), 59.326 euro (contravaloarea cheltuielilor cu alimentația specială), 25.000 euro (costuri aferente sporirii nevoilor de viață prin infirmitatea dobândită), 1.747 euro (cheltuieli efectuate în perioada februarie - august 2013), 500.000 euro (despăgubiri morale);

- pentru B. și C.: 100.000 euro daune morale pentru fiecare;

- pentru D. și E.: 50.000 euro daune morale pentru fiecare.

S-a solicitat, totodată, obligarea pârâtului la plata penalităților de întârziere de 0,2 % pe zi din despăgubirile materiale și morale datorate, calculate de la momentul avizării de daună - 6 iunie 2013 - și până la data plății efective, pentru fiecare dintre reclamanți.

În drept, acțiunea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 1357 și urm. C. civ., art. 49 și art. 50 din Legea nr. 136/1995, art. 22 din Constituție, precum și pe prevederile Directivei nr. 2005/14/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 11 mai 2005 privind asigurarea de răspundere civilă auto, cu aplicabilitate în toate țările Uniunii Europene.

Reclamanții au solicitat introducerea în cauză a numitului F., în calitate de intervenient forțat, în temeiul art. 54 alin. (1) din Legea nr. 136/1995, iar la data de 14 aprilie 2015, și-au precizat acțiunea, în sensul că au solicitat acordarea penalităților de întârziere începând cu data pronunțării sentinței penale nr. 3642/12.12.2014 a Judecătoriei Ploiești - 12 decembrie 2014.

a. Hotărârea Tribunalului București, secția a IV- a civilă

Prin sentința nr. 777 bis/07.06.2016, Tribunalul București, secția a IV- a civilă a admis, în parte, cererea formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtul Biroul Național Carte Verde din Marea Britanie, prin Biroul Asigurătorilor de Autovehicule din România (BAAR), astfel cum a fost precizată, și a obligat pârâtul la plata către reclamanta A. a următoarelor sume:

- diferența lunară între salariul minim brut pe economie, stabilit potrivit dispozițiilor legale și veniturile din pensia de invaliditate obținute de reclamantă, de la 7 februarie 2013 pentru toată perioada în care reclamanta are capacitatea de muncă pierdută pentru gradul de invaliditate I sau II, conform deciziilor medicale asupra capacității de muncă emise de Casa Națională de Pensii Publice, diferență ce urmează a fi achitată la data de 15 a fiecărei luni, pentru luna anterioară;

- diferența lunară între jumătatea salariului minim pe economie stabilit potrivit dispozițiilor legale și veniturile din pensie de invaliditate sau alte ajutoare obținute de reclamantă pe acest motiv, de la data trecerii în gradul de invaliditate III până la încetarea invalidității, conform deciziilor medicale asupra capacității de muncă emise de Casa Națională de Pensii Publice, ce urmează a fi achitată la data de 15 a fiecărei luni, pentru luna anterioară;

- contravaloarea a 12 ședințe lunare de psihoterapie timp de 4 ani, începând cu data rămânerii definitive a sentinței și a 4 ședințe lunare de psihoterapie după trecerea perioadei de 4 ani, până la încetarea stării de nevoie, pe baza documentelor justificative de plată, ce urmează a fi achitată la data de 15 a fiecărei luni, pentru luna anterioară;

- 11.865,35 RON, despăgubiri materiale;

- 100.000 euro, echivalent RON la cursul BNR din ziua plății, daune morale;

- penalități de întârziere de 0,2% pe zi, începând cu expirarea termenului de 10 zile de la rămânerea definitivă a hotărârii respective, până la plata efectivă a sumelor menționate, iar pentru prestațiile periodice de la data expirării scadenței lunare menționate anterior, până la data plății acestora.

Tribunalul a respins restul pretențiilor formulate de reclamanții A., B., C., D. și E., ca neîntemeiate, și l-a obligat pe pârât la plata către reclamanta A. a sumei de 3.900 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, constând în onorariu de avocat.

b. Hotărârea Curții de Apel București, secția a IV-a civilă

Prin decizia nr. 263/06.03.2018, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă a respins apelul declarat de pârâtul Biroul Național Carte Verde din Marea Britanie, prin Biroul Asigurătorilor de Autovehicule din România (BAAR) împotriva sentinței nr. 777 bis/07.06.2016 a Tribunalului București, secția a IV- a civilă, a admis apelul reclamantei A. declarat împotriva aceleiași sentințe și a schimbat în parte hotărârea primei instanțe, în sensul că 1-a obligat pe pârât și la plata penalităților de 0,2% pe zi, calculate de la 12.12.2014, până la data plății efective a despăgubirilor, pentru nesoluționarea în termen a dosarului de daună, iar pentru prestațiile periodice, de la data expirării scadenței lunare menționate, până la data plății acestora. A păstrat, în rest, celelalte dispoziții ale sentinței.

c. Hotărârea Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă

Prin decizia nr. 909/15.05.2019, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă a admis recursul declarat de pârâtul Biroul Național Carte Verde din Marea Britanie, prin Biroul Asigurătorilor de Autovehicule din România (BAAR), împotriva deciziei nr. 263/06.03.2018, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a casat în parte decizia și a trimis cauza, spre rejudecare aceleiași curți de apel, exclusiv în ceea ce privește criticile apelanților referitoare la plata penalităților de întârziere. A menținut celelalte dispoziții ale deciziei.

Hotărârea Curții de Apel București, secția a IV-a civilă

Prin decizia nr. 1727/14.11.2019, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, rejudecând cauza în apel, a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamanta A. împotriva sentinței civile nr. 777 bis/07.06.2014, pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, ce a vizat plata penalităților de întârziere aferente despăgubirilor acordate global.

A respins, ca nefondat, apelul declarat de pârâtul Biroul Național de Carte Verde din Marea Britanie prin Biroul Asigurătorilor de Autovehicule din România cu privire la plata penalităților de întârziere aferente despăgubirilor stabilite sub forma unor prestații periodice.

A constatat că a intrat în puterea lucrului judecat restul dispozițiilor privitoare la apelurile părților, astfel cum acestea se regăsesc în decizia nr. 263/06.03.2018, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă.

Pârâtul Biroul Național Carte Verde din Marea Britanie, prin Biroul Asigurătorilor de Autovehicule din România (BAAR) a declarat recurs împotrivă deciziei nr. 1727/14.11.2019 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.

Recurentul a formulat următoarele critici, pe care le-a întemeiat în drept pe dispozițiile art. 488 pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ.:

Prin respingerea apelului declarat de pârât a fost menținută soluția tribunalului cu privire la obligarea sa la plata penalităților de întârziere de 0,2%/zi, aferente sumelor acordate cu titlu de prestații periodice, penalități calculate începând cu momentul expirării scadenței lunare a prestațiilor, până la data plății efective a acestora.

De vreme ce reclamanta a solicitat, prin precizarea de acțiune din 14 aprilie 2015, acordarea penalităților aferente tuturor pretențiilor (inclusiv prestațiile periodice) calculate începând cu 12 decembrie 2014, este indubitabil că, prin obligarea pârâtului la plata penalităților aferente prestațiilor periodice calculate de la o dată anterioară (mai precis începând cu 15 martie 2013, momentul primei scadențe lunare a prestațiilor periodice), instanța de fond i-a dat reclamantei mai mult decât a cerut, soluția fiind nelegală, întrucât încalcă principiul disponibilității (art. 9 alin. (2) și art. 397 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ.) și limitele învestirii (art. 22 alin. (6) C. proc. civ.).

Prin decizia nr. 909/15.05.2019, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă s-a pronunțat explicit în sensul celor mai sus arătate, stabilind că hotărârea fondului încalcă principiul disponibilității, limitele învestirii și dreptul recurentului la apărare, reținând că instanța de apel din primul ciclu procesual a procedat nelegal prin menținerea soluției primei instanțe sub acest aspect (pag. 14 din considerentele hotărârii ICCJ); pe de altă parte, instanța supremă a stabilit prin hotărârea de casare limitele rejudecării, trasând instrucțiuni neechivoce pentru curtea de apel, cu privire la modul de soluționare a apelului pârâtului, sub aspectul problemelor de drept dezlegate.

Cu toate acestea, nesocotind dispozițiile exprese și imperative ale art. 501 alin. (1) C. proc. civ. și, implicit pe cele ale art. 9 alin. (2), art. 22 alin. (6) și art. 397 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., respectiv prevederile art. 36 și 37 din Normele anexă la Ordinul CSA nr. 14/2011, a căror încălcare fusese deja reținută de Înalta Curte, în rejudecare, curtea de apel a respins apelul pârâtului, cu o motivare străină de pricină, pornind de la o ipoteză greșită și interpretând eronat hotărârea primei instanțe. În loc să judece apelul pârâtului pornind de la statuarea obligatorie a Înaltei Curți, în sensul ca hotărârea tribunalului este nelegală din perspectiva datei de la care s-au acordat penalități aferente prestațiilor periodice, instanța de apel, în cel de-al doilea ciclu procesual, mai curând a lămurit hotărârea de fond, dând o interpretare eronată și omițând perioada de timp scursă, în care s-au acumulat penalități aferente prestațiilor periodice în favoarea reclamantei, începând din 15 martie 2013, până la momentul comunicării hotărârii judecătorești definitive (după apel). Aceasta a fost singura perioadă ce a făcut obiectul apelului pârâtului, câtă vreme, în privința prestațiilor periodice viitoare (având scadențe după rămânerea definitivă a hotărârii), este evident că nu s-ar mai fi justificat raportarea la momentul expirării unui termen de 10 zile de la momentul primirii hotărârii definitive.

Curtea de apel a făcut afirmații nereale în privința apărărilor recurentului, în sensul că acesta ar fi susținut, pe de o parte, că reclamanta nu a solicitat penalități de întârziere aferente prestațiilor periodice, iar pe de altă parte, că prima instanță nu ar fi putut să stabilească penalități de întârziere pentru viitor în cazul prestațiilor periodice. În realitate, recurentul nu a făcut niciuna dintre aceste alegații, sens în care hotărârea curții de apel conține o motivare străină de pricină;

Și restul argumentației curții de apel (pag. 12-15) este rezultatul greșitei interpretări a soluției primei instanțe, prin considerarea scadențelor prestațiilor periodice ca fiind, toate, plasate în viitor, după soluționarea definitivă a litigiului; în realitate, tribunalul a stabilit aceste scadențe începând cu data de 15 martie 2013, moment de la care a acordat reclamantei și penalitățile de întârziere aferente (aspect criticat de recurent în apel).

Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ., a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților.

Prin încheierea din 16 iulie 2020, completul de filtru a admis în principiu recursul declarat de pârâtul Biroul Național Carte Verde din Marea Britanie, prin Biroul Asigurătorilor de Autovehicule din România, împotriva deciziei nr. 1727/14.11.2019, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă și a fixat termen de judecată la 8 octombrie 2020, în ședință publică, cu citarea părților.

La 13 februarie 2020, în termenul legal, intimata-reclamantă A. a depus întâmpinare, prin care a solicitat să se constate nulitatea recursului declarat în cauză; în subsidiar, a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Prin încheierea din 16 iulie 2020, completul de filtru a constatat că motivele de recurs invocate de recurentul-pârât pot fi încadrate în art. 488 C. proc. civ.

Recurentul-pârât nu a depus răspuns la întâmpinare.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție

Examinând decizia recurată, în limita criticilor formulate prin motivele de recurs, Înalta Curte constată că recursul este fondat, urmând a fi admis pentru următoarele considerente:

Tribunalul București, secția a IV - a civilă, prin sentința civilă nr. 777 bis/07.06.2016, a admis, în parte, cererea formulată de reclamanta A. și a obligat pârâtul Biroul Național Carte Verde din Mare Britanie, prin Biroul Asigurătorilor de Autovehicule din România (B.A.A.R.), la plata către reclamantă a unor despăgubiri sub forma unor prestații periodice lunare ce urmează a fi achitate la data de 15 a fiecărei luni, pentru luna anterioară, sub sancțiunea unor penalități de 0,2% pe zi de întârziere ce curg de la data expirării scadenței lunare menționate anterior până la data plății, precum și la plata unor despăgubiri (materiale și morale) determinate global, sub sancțiunea unor penalități de întârziere de 0,2% pe zi de întârziere care încep să curgă la expirarea termenului de 10 zile de la rămânerea definitivă a hotărârii până la data plății sumelor menționate anterior,

Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, prin decizia civilă nr. 263 A/06.03.2018, a schimbat în parte această sentință, în sensul că 1-a obligat pe pârât și la plata penalităților de 0,2% pe zi, calculate de la data de 12.12.2014 până la data plății efective a despăgubirilor, pentru nesoluționarea în termen a dosarului de daună, iar pentru prestațiile periodice, de la data expirării scadenței lunare menționate până la data plății acestuia. A păstrat, în rest, celelalte dispoziții ale sentinței.

În finalizarea primului ciclu procesual, Înalta Curte a casat în parte această decizie și a trimis cauza spre rejudecare instanței de apel, exclusiv în ceea ce privește criticile apelanților relative la plata penalităților de întârziere.

Rejudecând cauza în apel, prin decizia civilă nr. 1727/14.11.2019, ce face obiectul prezentului recurs, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă a respins atât apelul declarat de reclamantă cu privire la plata penalităților de întârziere aferente despăgubirilor acordate global, cât și pe cel formulat de pârât referitor la plata penalităților de întârziere aferente despăgubirilor stabilite sub forma unor prestații periodice. În acest fel, instanța de apel a confirmat hotărârea primei instanțe - sentința civilă nr. 777 bis/07.06.2016 a Tribunalului București, secția a IV - a civilă - sub aspectul penalităților de întârziere datorate de pârât, atât pentru despăgubirile stabilite global, cât și pentru cele acordate sub forma unor prestații periodice.

Sunt întemeiate criticile formulate de recurent în baza art. 488 pct. 5 C. proc. civ., prin care acesta susține nelegalitatea deciziei instanței de apel pentru nesocotirea prevederilor art. 501 C. proc. civ.

Astfel, prin decizia nr. 909/15.05.2019, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, admițând recursul declarat de pârâtul Biroul Național Carte Verde din Marea Britanie, prin Biroul Asigurătorilor de Autovehicule din România împotriva deciziei nr. 263/A/06.03.2018 a Curții de Apel București, secția a IV a civilă, casând în parte decizia recurată și trimițând cauza spre rejudecare aceleiași instanțe de apel, exclusiv în ceea ce privește criticile apelanților relative la plata penalităților de întârziere, a dezlegat problema de drept care viza plata penalităților de întârziere datorate de pârât pentru prestațiile periodice (în calea de atac a apelului declarat de pârât, așa cum în mod corect a reținut și curtea de apel prin decizia recurată, a fost criticată numai dezlegarea dată de prima instanță în privința obligației stabilite în sarcina pârâtului, de plată a penalităților de întârziere de 0,2% pe zi, aferente sumelor acordate cu titlu de prestații periodice).

Înalta Curte, în controlul de legalitate efectuat pe calea recursului, a arătat în mod expres că soluția tribunalului (menținută prin decizia curții de apel ce face obiectul prezentului recurs) în privința penalităților de 0,2% calculate la sumele datorate sub forma prestațiilor periodice, începând cu data scadenței acestora vădește "o eronată interpretare și aplicare a normelor menționate ale Ordinului CSA nr. 14/2011 prin ignorarea elementelor particulare ale raporturilor dintre părți, dar și o ignorare a rațiunii instituirii penalităților de întârziere de 0,2% ce se aplică la suma datorată de asigurătorul RCA cu titlu de despăgubire".

În continuare, Înalta Curte a arătat care este interpretarea corectă a dispozițiilor aplicabile în privința acestor penalități:

"Astfel cum rezultă din analiza coroborată a dispozițiilor art. 35, 36 și 37, 44 pct. 3 și 46 din Ordinul CSA nr. 14/2011, asigurătorii RCA au obligația instrumentării dosarului de daună chiar de la data avizării producerii evenimentului asigurat, pe baza probelor depuse de părți privitoare la răspunderea asiguratului și cuantificarea prejudiciului, aceștia fiind abilitați chiar să efectueze verificări și cercetări, inclusiv să desfășoare investigații proprii asupra condițiilor producerii accidentului (dacă acesta nu face obiectul cercetării de către alte autorități).

Sensul reglementării este orientat spre asigurarea unei celerități a instrumentării și finalizării dosarelor de daună, prin soluționarea pe cât posibil pe cale amiabilă a acestora, fără însă a stabili în sarcina asigurătorilor vreo obligație de rezultat în acest sens (…). Pentru a împiedica dezvoltarea unor practici abuzive, prin norma art. 36 alin. (1) s-a instituit în sarcina asigurătorilor RCA obligația ca, în termen de 3 luni de la avizarea producerii evenimentului asigurat, aceștia fie să facă o ofertă de despăgubire justificată, fie să notifice părții prejudiciate motivele pentru care nu au aprobat, în totalitate sau parțial, pretențiile de despăgubire (…). Dispozițiile art. 37 instituie o măsură cu rol punitiv pentru cazurile în care asigurătorul RCA nu-și îndeplinește obligațiile în termenele prevăzute la art. 36 (care sunt termene pentru gestionarea dosarului de daună - cele de la alin. (1) și termene de plată - cele de la alin. (5) sau și le îndeplinește defectuos ori diminuează nejustificat despăgubirea, ceea ce presupune, în toate cazurile, o situație de culpă a acestuia".

Înalta Curte a arătat că:

"În sensul art. 36 alin. (3) și (4) din Ordinul CSA nr. 14/2011, asigurătorul RCA (…) nu putea desfășura el însuși investigații privind producerea accidentului pentru a emite concluzii asupra stabilirii răspunderii în cauzarea evenimentului asigurat, de vreme ce accidentul făcea obiectul unei anchete penale" și că "norma art. 46 din același Ordin CSA nr. 14/2011 admite posibilitatea stabilirii pe cale amiabilă a despăgubirilor chiar și în ipoteza în care accidentul de vehicul face obiectul unui proces penal, însă în condiții care nu s-au regăsit în cauză (…)".

În continuare, analizând particularitățile cauzei, Înalta Curte a stabilit următoarele:

"Chiar de la data sesizării instanței civile cu acțiunea în despăgubiri de față, respectiv la 15.02.2014 - prin care titularii acesteia reclamau aplicarea penalității de 0,2% prevăzută de art. 37 din Ordinul CSA nr. 14/2011 pentru culpa B.A.A.R. în gestionarea dosarului de daună, despre care afirmau că a rămas neinstrumentat de la data avizării evenimentului asigurat (indicat ca fiind începutul lunii iunie 2013) - dosarului de daună îi lipseau documentele necesare determinării răspunderii celui vinovat de producerea evenimentului asigurat, cazul fiind încă anchetat la acel moment de organele de cercetare penală", astfel că:

"Abia la 12.12.2014, data pronunțării sentinței penale nr. 3642/2014 a Judecătoriei Ploiești, se poate considera că existau documente doveditoare pe acest aspect", iar dovezile administrate în cauză probează "neîndoielnic faptul că, nici în intervalul iunie 2013-15 februarie 2014, dar nici în cel scurs până la 12.12.2014, când s-a pronunțat hotărârea penală de condamnare, dosarul de daună deschis la sesizarea reclamanților nu putea fi considerat complet în privința celor două elemente absolut necesare nașterii obligațiilor prevăzute de artr. 36 alin. (1) în sarcina B.A.A.R., respectiv al documentelor necesare cuantificării prejudiciului și al celor necesare dovedirii răspunderii celui vinovat de producerea evenimentului asigurat. În alte cuvinte, lipsea în cauză premisa necesară aplicării sancțiunii instituite prin norma art. 37, neputându-se afirma o culpă în respectarea termenelor ori în îndeplinirea obligației recurentului-pârât de gestionare a dosarului de daună cât timp acesta nu era complet".

Concluzionând, Înalta Curte a arătat foarte clar că "apare ca vădit nelegală" obligarea pârâtului prin sentința tribunalului "la plata penalităților de 0,2% pentru prestațiile periodice acordate intimatei-reclamante, începând cu data scadenței acestora, care este 15.02.2013, așadar cu mult anterior chiar datei afirmate de reclamanți ca fiind cea a avizării accidentului. Nelegalitatea unei atare soluții este multiplă și decurge, cum s-a arătat, din inexistența unei culpe a recurentului-pârât în gestionarea dosarului de daună, incomplet sub aspectele relevate anterior, dar mai ales întrucât aplică sancțiuni dincolo chiar de intervalul de timp relevant în analiza elementului necesar fundamentării sale: culpa în gestionarea dosarului de daună care, în mod firesc, nu s-ar putea niciodată întinde dincolo de momentul avizării accidentului de către persoana prejudiciată. Penalitățile sunt datorate pe fiecare zi de întârziere, iar întârzierea culpabilă nu poate exista înaintea constituirii dosarului de daună pe baza avizării evenimentului asigurat".

Or, prin decizia ce face obiectul prezentului recurs, respingând apelul declarat de pârât, curtea de apel a menținut sentința tribunalului sub aspectul penalităților aferente prestațiilor periodice, deși prin decizia de casare pronunțată în finalizarea primului ciclu procesual, Înalta Curte a stabilit că hotărârea primei instanțe cuprinde o "eronată interpretare și aplicare" a normelor care reglementează plata penalităților de întârziere.

În acest fel, curtea de apel a nesocotit dispozițiile art. 501 C. proc. civ. conform cărora:

"În caz de casare, hotărârile instanței de recurs asupra problemelor de drept dezlegate sunt obligatorii pentru instanța care judecă fondul".

Pe cale de consecință, în temeiul art. 496 C. proc. civ. raportat la art. 488 pct. 5 și la art. 501 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul, iar în baza art. 497 C. proc. civ., va casa decizia și va trimite cauza, spre rejudecare, aceleiași instanțe de apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de pârâtul Biroul Național Carte Verde din Marea Britanie, prin Biroul Asiguratorilor de Autovehicule din România, împotriva deciziei nr. 1727 din 14 noiembrie 2019 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.

Casează decizia și trimite cauza, spre rejudecare, aceleiași instanțe de apel.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 8 octombrie 2020.