ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 312/2020

Ședința publică din data de 6 februarie 2020

Asupra recursului de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă la 11 decembrie 2015, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâții S.C. B. S.A. și C., a solicitat obligarea acestora, în solidar, la plata sumelor de 90.000 RON reprezentând cheltuieli ocazionate de spitalizări, alimentație suplimentară, medicamentație, contravaloare consultații medicale, tratamente, transport, traduceri legalizate, contravaloare expertize, etc. - pentru intervalul de timp cuprins intre data producerii accidentului (29.07.2013) si data prezentei (09.12.2015); 800 EUR/luna plătibili în RON la cursul BNR din ziua plații, cheltuieli suplimentare impuse de handicapul special și constând în contravaloare: medicamentație, masaj, tratamente medicale, alimentație speciala, transport special, servicii conexe (menaj, igienă corporală, aprovizionare, companie), suma de 3.000.000 EUR, plătibili în RON la cursul BNR din ziua plății efective cu titlu de daune morale pentru suferința fizică/psihică.

Reclamantul a mai solicitat obligarea pârâtei S.C. B. S.A. la plata de penalități de întârziere (daune interese moratorii) în cuantum de 0,2%/zi de întârziere calculate asupra sumelor solicitate prin petitele l și 3 și pretinse pentru lipsa de folosința a acestora, în temeiul art. 37 din Normele de aplicare ale Ordinului nr. 14/2011, calculate începând cu data înregistrării la instanța a prezentei acțiuni si până la achitarea efectiva a debitului; cu cheltuieli de judecata in caz de opunere.

Prin sentința civilă nr. 2087 din 7 aprilie 2016 a Tribunalului București, secția a VI-a civilă s-a admis excepția necompetenței materiale a instanței și s-a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Ilfov, cauza fiind înregistrată pe rolul acestei instanțe, sub dosar nr. x/2015.

Prin sentința civilă nr. 632 din 6 martie 2017, pronunțată de Tribunalul Ilfov, secția Civilă, în dosarul nr. x/2015 s-a admis în parte cererea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul C. și S.C. B. S.A..

A fost obligată pârâta S.C. B. S.A. să plătească reclamantului suma de 90.000 RON cu titlu de daune materiale.

A fost obligată pârâta S.C. B. S.A. să plătească reclamantului suma de 1.000.000 euro, în echivalent în RON la cursul BNR din ziua efectuării plății, cu titlu de daune morale.

A fost obligată pârâta B. S.A. să plătească reclamantului suma de 8.627,9 RON cu titlu de cheltuieli de judecată (onorariu avocat și decont transport si cazare).

A fost respins capătul de cerere cu privire la acordarea de penalități de întârziere, precum și capătul de cerere cu privire la plata lunară a sumei de 800 euro ca fiind neîntemeiate.

Împotriva acestei sentințe a declarat apel pârâta B. S.A..

Prin decizia civilă nr. 856 din 27 aprilie 2018 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă a fost admis apelul formulat de pârâta S.C. B. S.A. împotriva sentinței civile nr. 632 din 6 martie 2017, pronunțată de Tribunalul Ilfov, secția Civilă, în dosarul nr. x/2015, pe care a schimbat-o în parte, în sensul că a obligat pârâta să plătească reclamantului suma de 450.000 Euro, în echivalent în RON la cursul BNR din ziua efectuării plății, daune morale, fiind menținute celelalte dispoziții ale sentinței.

Împotriva deciziei civile nr. 856 din 27 aprilie 2018 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă au declarat recurs reclamantul A. și pârâta S.C. B. S.A..

Motivele de casare privind recursul declarat de reclamantul A.:

Prin memoriul de recurs, reclamantul A., în temeiul dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., solicită admiterea recursului, casarea deciziei atacate și pronunțarea unei noi hotărâri prin care să se respingă ca neîntemeiat apelul declarat în cauză și să se mențină ca temeinică și legală hotărârea primei instanțe, cu cheltuieli de judecată.

În argumentarea motivului de recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., potrivit căruia, casarea unei hotărâri se poate cere atunci când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei, recurentul susține că fundamentul acestui motiv îl reprezintă dreptul justițiabilului la motivarea hotărârilor judecătorești - art. 6 CEDO; art. 21 alin. (3) și art. 31 alin. (2) din Constituția României; art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., având ca și corelativ firesc obligația instanțelor de a motiva hotărârile judecătorești.

Acest motiv nu înglobează doar lipsa cu desăvârșire a motivării, ci inclusiv situațiile în care există scriptic o motivare, dar aceasta este fie insuficientă, lapidară, incongruentă, absurdă, străină ori contradictorie, iar în interiorul acestui motiv de casare nu trebuie să se distingă între motive cu privire la chestiuni de procedură, chestiuni de fapt, chestiuni de drept substanțial, toate fiind deopotrivă susceptibile de verificare și de eventuală sancționare de către instanța de recurs.

Cu privire la motivul de recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul susține că acesta acoperă încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material fie prin nesocotirea, de regulă, a unei asemenea norme (prima ipoteză) fie prin interpretarea ei eronată (a doua ipoteză). (...) Pentru a fi în prezența cele de-a doua ipoteze, trebuie ca instanța, recurgând la normele aplicabile litigiului, să le fi dat o greșită interpretare sau faptele reținute să fi fost greșit calificate, în raport cu exigențele textelor de lege.

În acest context, recurentul consideră că prin admiterea apelului pârâtei și acordarea unor despăgubiri/daune morale în cuantum diminuat de 450.000 Euro, instanța de apel a încălcat și/sau a aplicat greșit norme și principii de drept material.

În concret, se referă la art. 1385 și art. 1531 C. civ., texte normative care fac de altfel aplicarea unui principiu chintesențial al răspunderii civile, anume dreptul la repararea integrală a prejudiciului suferit.

Astfel, prin acordarea unor daune morale în cuantum de 450.000 Euro, prejudiciul moral (nepatrimonial) suferit de către reclamant a fost reparat doar parțial, și nu integral, încălcându-se cu evidență și art. 1391 C. civ., totodată trebuie avut în vedere inclusiv art. 1387 C. civ., în contextul în care reclamantul a suferit o vătămare deosebit de gravă și ireversibilă a integrității corporale și sănătății, instanța de apel făcând totală abstracție de ceea ce trebuie să cuprindă despăgubirea în ipoteza unei astfel de vătămări.

De asemenea, trebuie avut în vedere că o vătămare (a integrității corporale și/sau a sănătății) aduce atingere și antamează însăși dreptul la inviolabilitatea corpului uman, drept reglementat în art. 64 C. civ. și în toate Convențiile și Tratatele Internaționale dedicate drepturilor fundamentale ale omului.

Este evident că dacă o faptă ilicită nu este sancționată și reparată în mod legal (rațiunea primordială a legii fiind tocmai de a aduce/repune victima în situația în care acea faptă ilicită nici nu s-ar fi petrecut, ori dacă acest lucru nu este materialmente posibil, în situația cea mai apropiată posibil de acest restitutio in integrum) se încalcă automat, pe lângă cele de mai sus, și normele de drept material înscrise în art. 1349 și art. 1381 C. civ.

Mai susține recurentul că la stabilirea daunelor morale de 450.000 euro, instanța de apel nu a ținut cont de toate argumentele invocate de reclamant, de probele și criteriile obiective, criterii obiective obligatorii care trebuie evocate și valorificate in concreto la stabilirea cuantumului daunelor morale.

În acest sens, recurentul arată că motivarea instanței de apel abundă în generalități pe acest palier (fără o aplecare în specificitatea și concretețea cauzei), iar reanalizarea/devoluția realizată de către instanța de apel a fost una pur formală, incompatibilă cu exigențele art. 6 CEDO (pe palierul dreptului la un proces echitabil lato senso și al motivării hotărârilor judecătorești).

Unul dintre criteriile legale obligatorii de cuantificare a daunelor morale este prevederea art. 49 alin. (1) lit. f) din Ordinul nr. 14/2011 publicat în Monitorul Oficial nr. 858/06.12.2011, iar instanța de apel nu avut în vedere acest criteriu, nu a făcut vorbire despre el și din conținutul hotărârii nu rezultă în nici un mod că a avut în vedere nu numai jurisprudența din România, dar si celelalte criterii menționate de art. 49 alin. (1) lit. f) din Ordinul nr. 14/2011.

Dacă instanța ar fi avut în vedere una sau mai multe dintre prevederile art. 49 alin. (1) din Ordinul nr. 14/2011 și s-ar fi raportat la ele menționându-le în considerentele hotărârii, luând în considerare faptul că în primii cinci ani de la producerea accidentului reclamantul a cheltuit suma de 140.000 euro și că lunar trebuie să cheltuiască minim 1500 euro, ar fi apreciat cu siguranță că repercursiunile accidentului asupra sa denotă o situație dezastruoasă, astfel că apelul este nefondat, hotărârea primei instanțe fiind legală și temeinică.

Mai arată recurentul, că apare deosebit de util (în vederea cuantificării daunelor morale) inclusiv aspectul/criteriul că daunele ce pot fi plătite pe o poliță de asigurare (RCA) au crescut de la an la an, ca urmare a legislației ce obligă România să se alinieze la nivelul celei europene.

Astfel, plafonul maxim pentru cererile de daune morale, vătămări corporale și deces a crescut de la 2,5 milioane Euro în 2010 la 3,5 milioane Euro în 2011, iar în anul 2012 acest plafon a fost majorat la 5 milioane Euro, rămânând neschimbat și în anul 2013.

Aceste plafoane maximale se ridică la valorile arătate - sume care, de altfel, se găsesc și într-o ascensiune permanentă - deoarece societatea modernă a înțeles și a conștientizat importanța cardinală a valorilor și drepturilor inerente ființei umane, aici unde dreptul la viață, integritate corporală și sănătate reprezintă gradul cel mai înalt, summumul, elementele primare chintesențiale din care izvorăsc toate celelalte.

Motivele de casare privind recursul declarat de pârâta S.C. B. S.A.:

Prin memoriul de recurs, pârâta S.C. B. S.A., în temeiul dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., solicită admiterea recursului, casarea deciziei atacate și trimiterea cauzei spre o nouă judecată instanței de apel, iar în cazul în care se va admite recursul și se va desființa titlul executoriu reprezentat de decizia atacată, în temeiul art. 722 C. proc. civ., solicită întoarcerea executării silite prin restabilirea situației anterioare acesteia.

Recurenta arată că motivele de recurs au în vedere decizia atacată cu referire la daunele morale acordate reclamantului A., față de faptul că instanța de apel nu a făcut aplicarea dispozițiilor legale privitoare la culpa concurentă a victimei la producerea urmărilor accidentului și față de împrejurarea că instanța de apel nu a aplicat temeiurile legale privitoare la stabilirea daunelor morale.

Recurenta învederează instanței de recurs că a achitat la data de 16 mai 2018, deci la mai puțin de 30 de zile de la pronunțarea hotărârii definitive - sumele de 200.000 euro, 90.000 RON și 8627,9 RON - cheltuielile de judecată, conform dovezilor anexate.

Ca urmare, recurenta arată că înțelege să critice hotărârea pronunțată de Curtea de Apel București numai pentru considerentele, referitoare la nereținerea în sarcina reclamantului a unui procent de culpă la producerea accidentului și, raportat la acest considerent cât și la jurisprudența în materie - acordarea unor despăgubiri morale peste media națională în cazuri similare. În consecință trebuie avut în vedere pe lângă stabilirea unei situații de fapt nereale și aplicarea greșită a unor norme legale - fiind astfel incidente prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 si 8 C. proc. civ.

Mai susține recurenta, că instanța de apel a reținut că prin sentința penală nr. 278/10.02.2015 a Judecătoriei Arad pronunțată în dosarul penal nr. x/2014, intervenientul forțat (inculpat în acel dosar) a fost condamnat pentru săvârșirea infracțiunii de vătămare corporală din culpă, instanța penală admițând practic acordul de vinovăție încheiat de acesta în fața organului de urmărire penală.

Ca urmare a încheierii acestui acord, inculpatului i s-a stabilit o pedeapsă de 1 an și 6 luni de închisoare, cu suspendare sub supraveghere pe o perioadă de 2 ani. Ca urmare, inculpatul - intervenientul forțat - era interesat în mod vădit să încheie acest acord de recunoaștere a vinovăției. Recurenta - în calitate de asigurător nu a fost parte la încheierea acestui acord, ca atare nu le este opozabil - acordul încheindu-se numai pentru ca inculpatul să poată beneficia de o reducere a pedepsei. Aceasta nu înseamnă că situația de fapt a fost lămurită în dosarul penal.

Cu toate că în raportul de expertiză tehnică efectuat în cadrul dosarului de urmărire penală se arată că și reclamantul a încălcat normele legale de circulație - instanța nu reține critica privind culpa comună, în sensul art. 1371 C. civ. "având în vedere autoritatea de lucru judecat a sentinței prin care instanța penală admite acordul de recunoaștere a vinovăției, cu privire la fapta și persoana care a săvârșit-o menționând că "nu poate ignora circumstanțele reale ale producerii accidentului relevate în rapoartele de expertiză tehnică efectuate în cursul urmăriri penale".

Astfel, pe de o parte instanța de apel nu reține culpa reclamantului la producerea accidentului, iar pe de altă parte face aplicarea dispozitivului unei sentințe penale privind validarea unui acord încheiat doar între reclamant și intervenient.

Este fără îndoială, așa cum a arătat instanța de apel - că persoana vătămată într-un accident rutier este în drept să solicite și să obțină despăgubiri pentru prejudiciul suferit. Nici o sumă de bani nu poate compensa viața ori sănătatea unei persoane. Totuși, elementele și situația de fapt arătate anterior trebuiau în opinia sa, să conducă instanța de apel la diminuarea despăgubirilor până la nivelul unei sume rezonabile si echitabile, sens în care apreciază că, în contextul menționat, suma de 450.000 euro - reprezintă o îmbogățire fără just temei și o derogare de la principiile statuate în practica și jurisprudența din România, în cauze similare.

În egală măsură, despăgubirile nu trebuie să ducă la o îmbogățire a persoanei prejudiciate,acestea trebuind să fie rezonabile și echitabile.

În acest context, recurenta critică soluția Curții de Apel București, solicitând instanței să aibă în vedere faptul că prin hotărârea pronunțată a nesocotit jurisprudența în materie, cu privire la cuantumul daunelor morale. Prin prezentul recurs solicită, totodată să se dispună ca, în caz de casare, despăgubirile pentru prejudiciul personal nepatrimonial ce vor fi acordate să fie stabilite prin raportare la sumele avute în vedere de instanțele naționale în situații similare și în acord cu jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului. Totodată, arată că daunele acordate reclamantului exced limitelor prevăzute de Ghidul pentru acordarea daunelor morale întocmit de către FVPS - acesta oferind criterii obiective de cuantificare a daunelor raportat la jurisprudența instanțelor.

În acest sens, apreciază că instanța de apel nu a examinat criteriul jurisprudențial și nu a analizat cu suficientă măsură jurisprudența națională, precum și cea indicată - prin hotărârile depuse în fata instanței de apel - astfel cum impun dispozițiile art. 49 alin. (1) lit. f) din Ordinul CSA nr. 14/2011, ceea ce echivalează în fapt cu o cercetare incompletă a fondului cauzei. Dacă există norme speciale ce reglementează această materie, ce arată că daunele morale se stabilesc în acord cu jurisprudența în materie, este firesc ca instanțele de judecată să arate ce hotărâri judecătorești au fost avute în vedere la cuantificarea daunelor (raportat evident și la situația de fapt din prezenta cauză).

Dacă s-ar fi raportat la jurisprudența instanțelor de judecată, instanța de apel ar fi constatat ca suma de 450.000 euro acordată reclamantului nu răspunde cerințelor consacrate deja în mod unanim de practică - de a nu constitui o sursă de îmbogățire pentru victimă, dar nici să aibă un caracter simbolic - ci de a reprezenta doar atât cât este necesar pentru a i ușura sau compensa, în măsura posibilă suferințele pe care le-a îndurat sau eventual mai trebuie să le îndure.

Apreciază recurenta în același sens, că daunele acordate reclamantului nu păstrează acel raport de rezonabilitate și proporționalitate cu dauna suferită, fiind aproape de limita maximă a despăgubirii acordate în România pentru astfel de cazuri.

Dauna morală, arată de asemenea instanțele, că nu trebuie să fie excesivă ca întindere, riscând a se îndepărta de la funcția compensatorie recunoscută de lege.

Curtea Europeană, în practica sa, a arătat adesea faptul că important este principiul echității în materia daunelor morale, astfel încât pe de o parte fiecare persoana să primească o satisfacție echitabilă, iar pe de altă parte despăgubirile să nu reprezinte amenzi excesive pentru autorii prejudiciului și nici venituri nejustificate pentru victime.

De asemenea, dispozițiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. reglementează în mod imperativ obligativitatea motivării hotărârii judecătorești care trebuie realizată într-o manieră clară și coerentă, fiind indispensabilă pentru controlul exercitat de jurisdicția ierarhic superioară și constituind, printre altele, o garanție împotriva liberului arbitru pentru părțile litigante, întrucât le furnizează dovada că cererile și mijloacele lor de apărare au fost riguros analizate.

Este adevărat că jurisprudența în materie nu reprezintă izvor de drept, însă este obligatoriu a fi avută în vedere în lipsa unor alte criterii precise și clare în această materie, atât de sensibilă a daunelor morale.

Acordarea acestor daune morale tinde să acopere un prejudiciu moral necuantificabil pecuniar si, de aceea întinderea lor nu trebuie să fie excesivă, ci doar să compenseze într-un fel pierderea produsă, pentru a nu cădea, în caz contrar, sub incidența îmbogățirii fără justă cauză.

În acest context recurenta apreciază, pentru temeiurile deja invocate, că sumele acordate reclamantului cu titlu de daune morale în această cauză de către instanța de apel exced în mod neîntemeiat despăgubirile de acest fel evidențiate în Ghidul pentru soluționarea daunelor morale întocmit pentru garantarea obiectivității si tratamentului nediscriminatoriu prevăzut la art. 14 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și Liberaților Fundamentale.

Totodată, recurenta apreciază că acest Ghid cuprinde elemente obiective prin analiza tuturor soluțiilor pronunțate de către Curțile de Apel din România, sens în care solicită instanței să ia în considerare concluziilor sale pentru prevenirea încălcării art. 6 din Convenția Europeana a Drepturilor Omului si Libertăților Fundamentale, conform căruia:

"Orice persoană are dreptul la judecarea cauzei sale în mod echitabil, în mod public și în termen rezonabil, de către o instanță independentă și imparțială, instituită de lege, care va hotărî fie asupra încălcării drepturilor și obligațiilor sale cu caracter civil, fie asupra temeiniciei oricărei acuzații în materie penală îndreptate împotriva sa".

Solicită instanței să aibă în vedere și jurisprudența instanței supreme care este unanimă în a aprecia că despăgubirea bănească pentru repararea unui prejudiciu nepatrimonial fiind, prin însăși destinația ei - aceea de a ușura situația persoanei lezate, de a-i acorda o satisfacție - o categorie juridică cu caracter special, ea nu trebuie acordată într-un cuantum simbolic datorită imposibilității, cu totul firești, de stabilire a unei concordanțe valorice exacte între cuantumul său și gravitatea prejudiciului la a cărui reparare este destinată să contribuie.

Ori, pentru a-și păstra caracterul de "satisfacție echitabilă", daunele morale trebuie acordate într-un cuantum care să nu le deturneze de la scopul și finalitatea prevăzute de lege, spre a nu deveni astfel un folos material injust, fără justificare cauzală în prejudiciul suferit și consecințele acestuia.

Față de toate considerente, recurenta apreciază că hotărârea atacată este nemotivată, aceasta fiind dată și cu aplicarea greșită a normelor de drept material, instanța de apel neluând în considerare toate aceste criterii evocate în jurisprudența depusă în susținerea motivelor sale de apel.

Prin întâmpinarea depusă, la 1 aprilie 2019, pârâta S.C. B. S.A. a solicitat pe cale de excepție anularea recursului, conform art. 489 alin. (2) C. proc. civ., față de lipsa motivelor de nelegalitate, iar pe fondul cauzei a solicitat respingerea recursului ca neîntemeiat.

Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, întocmit în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ., prin raport constatându-se că recursul este inadmisibil.

Prin încheierea din Camera de consiliu din data de 13 iulie 2019, potrivit dispozițiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ., s-a dispus comunicarea către părți a raportului asupra admisibilității în principiu a recursului.

Potrivit dovezilor de comunicare, raportul asupra admisibilității în principiu a recursului a fost comunicat părților la data de 11 iulie 2019, părțile nedepunând punct de vedere asupra raportului de admisibilitate în principiu.

Prin încheierea din 28 noiembrie 2019 s-a constatat nulitatea recursului declarat de recurentul-reclamant A. și s-a admis în principiu recursul declarat de recurenta-pârâtă S.C. B. S.A. împotriva deciziei civile nr. 856 din 27 aprilie 2018 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, acordându-se termen la data de 6 februarie 2020, cu citarea părților.

Înalta Curte, analizând decizia recurată prin prisma criticilor formulate și a dispozițiilor legale aplicabile cauzei, constată că recursul declarat de recurenta-pârâtă S.C. B. S.A. este nefondat, urmând a fi respins, pentru următoarele considerente:

Potrivit dispozițiilor art. 488 pct. 6 C. proc. civ., hotărârea poate fi casată când nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.

Din perspectiva motivului invocat, recurenta a susținut că hotărârea instanței de apel este nemotivată, aceasta fiind dată și cu aplicarea greșită a normelor de drept material, instanța de apel neluând în considerare toate criteriile evocate în jurisprudența depusă în susținerea motivelor sale de apel.

În legătură cu acest motiv se va reține că apelul are caracter devolutiv ceea ce permite instanței de apel să examineze cauza sub toate aspectele de fapt și de drept, așa încât, considerentele reprezintă analiza tuturor argumentelor care au constituit motive de apel, soluția fiind motivată pe aspectele esențiale care au format convingerea instanței de apel.

Din motivarea explicită și argumentele aduse în sprijinul soluției rezultă că s-au respectat circumstanțele cauzei și că au fost analizate motivele de fapt și de drept care s-au invocat, instanța referindu-se expres la dispozițiile legale aplicabile.

Contrar susținerilor recurentei, hotărârea este pronunțată cu respectarea dispozițiilor art. 476 alin. (1) C. proc. civ., aceasta cuprinzând motivele de fapt și de drept pe care se sprijină și care au format convingerea instanței, acest aspect rezultând din faptul că instanța de apel a luat în considerare toate criteriile evocate în jurisprudența depusă în susținerea motivelor sale de apel, chestiune ce trebuie interpretată în raport cu caracterul fondat al susținerilor recurentei cu privire la suma acordată de prima instanță reclamantului cu titlu de daune morale, apreciind că suma stabilită reprezintă o îmbogățire fără justă cauză.

Potrivit dispozițiilor art. 488 pct. 8 C. proc. civ., casarea unei hotărârii se poate cere atunci când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, context în care, recurenta arată că înțelege să critice hotărârea pronunțată de Curtea de Apel București numai pentru considerentele, referitoare la nereținerea în sarcina reclamantului a unui procent de culpă la producerea accidentului și, raportat la acest considerent cât și la jurisprudența în materie - acordarea unor despăgubiri morale peste media națională în cazuri similare.

Aceste critici sunt nefondate, urmând a fi respinse, întrucât în mod corect, instanța de apel nu a reținut critica privind culpa comună, cu referire la art. 1371 C. civ., la producerea accidentului, având în vedere autoritatea de lucru judecat a sentinței penale nr. 278/10.02.2015 a Judecătoriei Arad pronunțată în dosarul penal nr. x/2014, prin care instanța penală a admis acordul de recunoaștere a vinovăției, cu privire la fapta și persoana care a săvârșit-o, fără a ignora circumstanțele reale ale producerii accidentului, relevate în rapoartele de expertiză tehnică efectuate în cursul urmăririi penale.

Tor în același context, se reține, din coroborarea art. 486 alin. (2) teza a 2-a cu art. 28 alin. (1) prima teză din C. proc. pen., că hotărârea definitivă prin care instanța a admis acordul de recunoaștere a vinovăției are autoritate de lucru judecat în fața instanței civile în ceea ce privește fapta și persoana care a săvârșit-o, iar răspunderea asigurătorului pentru prejudiciul cauzat de asigurat este reglementată prin dispoziție specială a legii civile.

Așadar, obligația de reparare a prejudiciului material și moral suferit de reclamant revine societății de asigurare emitente a poliței RCA, conform dispozițiilor art. 49 si art. 50 din Legea nr. 136/1995.

Cu referire la critica soluției Curții de Apel București ce vizează cuantumul daunelor morale acordate de către instanța de apel, se constată că aceasta privește aspecte de netemeinicie și care nu poate fi examinată prin prisma motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Astfel, invocarea dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., ce vizează încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, presupune, în expunerea motivelor de recurs, identificarea textelor de drept material încălcate sau aplicate greșit, aspecte ce nu se regăsesc în cuprinsul memoriului de recurs.

Așadar, criticile evocate în legătură cu practica judiciară sau Ghidul pentru acordarea daunelor morale întocmit de FVPS nu reprezintă norme de drept material în accepțiunea art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., iar analiza cuantumului daunelor morale, fără a se face referire în concret la o normă de drept material, nu poate avea valoarea unui veritabil motiv de recurs.

Din această perspectivă, în privința acordării daunelor morale nu se poate apela la probe materiale, iar cuantumul acestora este lăsat la aprecierea judecătorului prin prisma consecințelor pe care le-a produs fapta săvârșită.

Prin urmare, la cuantificarea daunelor morale, pe lângă criteriile avute în vedere, precum cel al intensității durerii psihice, al consecințelor prejudiciului pe plan fizic, social și familial, instanța de apel s-a raportat în mod corect și la criteriul echității, când a considerat că suma acordată de prima instanță reclamantului cu titlu de daune morale era excesivă, apreciind că suma stabilită reprezenta o îmbogățire fără justă cauză, care nu corespunde numai nevoii de alinare a suferințelor pricinuite, ca temei al acordării daunelor morale.

Astfel, se constată că, criticile susținute doar în mod formal și circumscrise prevederilor art. 488 pct. 6 și 8 C. proc. civ., nu corespund exigențelor căii de atac a recursului în reglementarea sa legală, ce a fost concepută ca un mijloc procesual menit să asigure un control în legalitate asupra hotărârilor instanței de apel.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte în temeiul dispozițiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-pârâtă S.C. B. S.A. împotriva deciziei civile nr. 856 din 27 aprilie 2018 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

În ceea ce privește recursul recurentului A., în temeiul dispozițiilor art. 248 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte a luat în examinare excepția nulității recursului invocată din oficiu și, analizând actele dosarului din perspectiva normelor legale incidente, urmează să anuleze calea extraordinară de atac, în considerarea următoarelor argumente:

Potrivit dispozițiilor imperative ale art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ. cererea de recurs va cuprinde motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor sau, după caz, mențiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat.

În conformitate cu prevederile art. 489 alin. (2) din C. proc. civ. sancțiunea nulității intervine în cazul în care motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488 din același cod.

Așa fiind, încadrarea motivelor de recurs în cele enumerate de lege este o cerință care consacră legislativ o practică îndelungată și stabilă a instanțelor judecătorești, în condițiile în care și sub imperiul vechii legi de procedură sancțiunea nulității exista și era reglementată atunci când, nefiind structurate, criticile din recurs nu puteau fi încadrate în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 C. proc. civ. de la 1865.

Astfel, din dispozițiile imperative ale art. 489 alin. (2) C. proc. civ., se reține că instanțele au obligația de a verifica dacă motivele invocate de recurent se încadrează în cazurile de casare prevăzute de art. 488, iar dacă această cerință nu este îndeplinită, operează sancțiunea nulității recursului.

Din analiza memoriului de recurs, se constată că motivele invocate nu pot fi analizate din perspectiva dispozițiilor art. 488 C. proc. civ., conform cărora, casarea unor hotărâri se poate cere numai pentru motive de nelegalitate.

Astfel, pentru a se putea constata că recursul este motivat, autorul căii de atac trebuie să arate în ce constă nelegalitatea hotărârii pe care a atacat-o, iar dezvoltarea motivelor de nelegalitate presupune încadrarea lor într-unul dintre motivele limitativ prevăzute de art. 488 C. proc. civ.

Prin urmare, controlul judiciar nu se poate realiza decât dacă recurentul aduce critici de nelegalitate punctuale hotărârii atacate și arată în ce constau greșelile de judecată săvârșite de instanță, cu referire la motivele de nelegalitate expres prevăzute de art. 488 C. proc. civ.

Referitor la criticile recurentului-reclamant, întemeiate pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., se constată că dezvoltarea acestor motive de recurs nu conține critici de nelegalitate care să permită incidența dispozițiilor art. 488 C. proc. civ.

În ceea ce privește pct. 6 al art. 488 C. proc. civ. se apreciază că dezvoltarea sa nu permite încadrarea acestuia în dispozițiile art. 488 C. proc. civ., în cauză nefiind invocate motive străine de natura cauzei sau contradictorii, sens în care se constată că acest motiv de recurs a fost invocat formal.

Susținerea recurentului, ce vizează lipsa motivării deciziei atacate se constată că nu poate fi primită, având în vedere că hotărârea este pronunțată cu respectarea dispozițiilor art. 476 alin. (1) C. proc. civ., aceasta cuprinzând motivele de fapt și de drept pe care se sprijină și care au format convingerea instanței cu privire la soluția adoptată în cauză.

Cu referire la motivul de recurs invocat prin memoriul de recurs, în temeiul pct. 8 al art. 488 C. proc. civ., se apreciază că acesta se referă la elemente de fapt, care țin strict de temeinicia hotărâri, având în vedere că recurentul a prezentat critici care privesc cuantumul daunelor morale, fără a dezvolta critici de nelegalitate pe acest aspect.

În acest context, se constată că recurentul a adus în discuție chestiuni ce vizează de fapt reanalizarea probatoriului și implicit starea de fapt dedusă judecății, aspecte ce nu se circumscriu motivelor de recurs evocate, sens în care apreciază că motivele de recurs, astfel cum au fost prezentate au fost formal invocate în cauză.

Simpla nemulțumire a părții față de soluția pronunțată, fără a se dezvolta și arăta, în concret, în ce constau greșelile săvârșite de instanță și legea încălcată, pentru a se putea, astfel, verifica încadrarea acestora în cazurile limitativ prevăzute de art. 488 C. proc. civ., nu este suficientă pentru a justifica admiterea recursului, lipsa acestora fiind sancționată de textul de lege invocat cu nulitatea cererii.

În consecință, se constată că recurentul nu indică în ce constă nelegalitatea hotărârii recurate din perspectiva dispozițiilor art. 488 C. proc. civ. și ce dispoziții legale au fost încălcate de către instanța de apel în soluționarea apelului declarat de pârâta B. S.A..

Prin urmare, pentru considerentele ce preced, Înalta Curte urmează a aplica sancțiunea nulității, în conformitate cu dispozițiile art. 489 alin. (2) C. proc. civ., iar potrivit art. 493 alin. (5) din același cod va anula recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva deciziei civile nr. 856 din 27 aprilie 2018 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva deciziei civile nr. 856 din 27 aprilie 2018 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, în contradictoriu cu recurenta-pârâtă S.C. B. S.A. și intimatul-pârât C..

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-pârâtă S.C. B. S.A. împotriva deciziei civile nr. 856 din 27 aprilie 2018 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, în contradictoriu cu recurentul-reclamant A. și intimatul-pârât C..

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 6 februarie 2020.