ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 779/2019

Obiectul cauzei: Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă, la data de 9 septembrie 2016, sub nr. x/2016, reclamanții A. și B., în contradictoriu cu pârâții Biroul Național Carte Verde din Franța, prin mandatar Biroul Asigurătorilor de Autovehicule din România, SC C. SA, D. și E. au solicitat instanței de judecată ca, prin hotărârea ce se va pronunța, pârâtul Biroul Național Carte Verde din Franța, în calitate de garant al celor prejudiciați prin accidentul rutier, care își exercită atribuțiile în România prin intermediul mandatarului său Biroul Asigurătorilor de Autovehicule din România și asigurătorul SC C. SA să achite reclamantului B., ca urmare a accidentului rutier din data de 4 iunie 2014, daune materiale (342,04 RON, reprezentând cheltuieli cu medicația, produse de igienă și consumabile, pampers pentru adulți, transport și mâncare pentru spital; 5.495,06 RON, reprezentând costul biletelor de avion pentru mamă și fiu după producerea accidentului; 591.000 euro, reprezentând contravaloarea protezelor și service-ului, până la vârsta de 70 de ani) și o rentă viageră, în principal, în cuantum de 3.500 RON. În subsidiar, în cazul în care nu se va acorda această sumă, au solicitat ca renta viageră să se situeze la nivelul salariului mediu pe economie de la data producerii accidentului, respectiv 850 RON. Cu privire la același reclamant au solicitat și daune nepatrimoniale (morale, estetice și de agrement) în cuantum de 1.000.000 euro. Pentru reclamanta A. au solicitat acordarea de daune morale în cuantum de 300.000 euro pentru prejudiciile morale suferite din cauza accidentului în care a fost implicat fiul său.

Hotărârea pronunțată în primă instanță: Tribunalul București, secția a VI-a civilă, prin Sentința nr. 4077 din data de 7 noiembrie 2017, pronunțată în Dosarul nr. x/2016, a admis în parte cererea de chemare în judecată, astfel cum a fost precizată, formulată de reclamanții A. și B., în contradictoriu cu pârâții Biroul Național Carte Verde din Franța, prin mandatar Biroul Asigurătorilor de Autovehicule din România, SC C. SA, D. și E. A obligat pârâtele Biroul Național Carte Verde din Franța, prin mandatar Biroul Asigurătorilor de Autovehicule din România, și SC C. SA, în solidar, la plata către reclamanta A. a sumei de 10.000 euro, la cursul BNR de la data plății, reprezentând despăgubiri pentru daune morale și 2.611,1 RON, despăgubiri pentru daune materiale, sume ce vor fi actualizate cu dobânda legală începând de la data rămânerii definitive a hotărârii. A obligat pârâtele Biroul Național Carte Verde din Franța, prin mandatar Biroul Asigurătorilor de Autovehicule din România, și SC C. SA, în solidar, la plata către reclamantul B. a sumei de 900.000 euro, la cursul BNR de la data plății, reprezentând despăgubiri pentru daune morale, și 2.246,49 RON și 146.000 euro, la cursul BNR de la data plății, despăgubiri pentru daune materiale, și a unei rente lunare la nivelul salariului minim pe economia națională începând cu data producerii accidentului - 4 iunie 2014, sume ce vor fi actualizate cu dobânda legală, începând de la data rămânerii definitive a acestei hotărâri. A respins cererea de chemare în judecată pentru celelalte sume, ca neîntemeiată.

Apelul declarat în cauză: Împotriva acestei sentințe au declarat apel apelanții-pârâți SC C. SA și Biroul Național Carte Verde din Franța, prin mandatar Biroul Asigurătorilor de Autovehicule din România, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.

Decizia pronunțată în apel: Prin Decizia nr. 1529 din data de 28 iunie 2018, pronunțată în Dosarul nr. x/2018, Curtea de Apel București, secția a V-a civilă a admis apelurile declarate de către apelanții-pârâți SC C. SA și Biroul Național Carte Verde din Franța, prin mandatar Biroul Asigurătorilor de Autovehicule din România, împotriva Sentinței civile nr. 4077 din data de 7 noiembrie 2017, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă în Dosarul nr. x/2016, în contradictoriu cu intimații-reclamanți A. și B. și intimații-pârâți D. și E. A schimbat în parte sentința apelată, în sensul că a înlăturat obligația pârâților, mai sus-menționați, stabilită în solidar, de la plata către reclamanta A., a sumei de 10.000 euro, la cursul BNR de la data plății, reprezentând despăgubiri pentru daune morale, sumă ce va fi actualizată cu dobânda legală, începând de la data rămânerii definitive a sentinței. A obligat pârâții, în solidar, la plata către reclamantul B. a sumei de 68.000 euro (redusă de la 146.000 euro), la cursul BNR de la data plății, cu titlu de despăgubiri pentru daune materiale, sumă ce va fi actualizată cu dobânda legală începând de la data rămânerii definitive a sentinței. A menținut restul dispozițiilor sentinței apelate.

Cererea de recurs: Împotriva acestei decizii, în termen legal, a formulat recurs recurenta-pârâta SC C. SA, invocând motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ. În dezvoltarea motivelor de recurs, recurenta-pârâtă a arătat că înțelege să critice hotărârea Curții de Apel București în ceea ce privește soluția dată de aceasta cu referire la cuantumul despăgubirilor pentru daune morale acordate reclamantului B. și la renta viageră, stabilită la nivelul salariului minim pe economia națională, în favoarea acestuia. A susținut că instanța de apel, prin hotărârea pronunțată, a nesocotit jurisprudența în materie și a solicitat ca, în caz de casare, despăgubirile pentru prejudiciul personal nepatrimonial ce vor fi acordate să fie stabilite prin raportare la sumele avute în vedere de instanțele naționale în situații similare și în acord cu jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului în aceasta materie. Totodată, a arătat că daunele acordate reclamantului exced limitelor prevăzute de Ghidul pentru acordarea daunelor morale ce oferă criterii obiective de cuantificare raportat la jurisprudența instanțelor. Recurenta-pârâtă a apreciat că instanța de apel nu a examinat criteriul jurisprudențial și nu a analizat în suficientă măsura jurisprudența națională, astfel cum impun dispozițiile art. 49 alin. (1) lit. f) din Normele aprobate prin Ordinul CSA nr. 14/2011, ceea ce echivalează în fapt, în opinia părții, cu o cercetare incompleta a fondului cauzei. A precizat că instanțele de judecată au arătat ca "alături de celelalte criterii de evaluare a despăgubirilor, jurisprudența este un reper în stabilirea cuantumului daunelor morale, menită scopului de a nu se ajunge la discrepanțe majore între cuantumul sumelor acordate persoanelor îndreptățite" (Decizia nr. 422/2018 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă). De asemenea, a considerat că în mod eronat instanța de apel nu numai că nu a reținut, dar nici nu a făcut referire la jurisprudența atașată apelului, deși aceasta reprezintă unicul criteriu oferit de lege, iar instanțele au obligația de a face o corectă aplicare a acestuia. A arătat că, dacă s-ar fi raportat la jurisprudența instanțelor de judecată, curtea de apel ar fi constatat că suma de 900.000 euro, acordată reclamantului, nu răspunde cerințelor consacrate deja în mod unanim de practică - de a nu constitui o sursă de îmbogățire pentru victimă, dar nici să aibă un caracter simbolic - ci de a reprezenta doar atât cât este necesar pentru a-i ușura sau compensa, în măsura posibilă, suferințele pe care le-a îndurat sau, eventual, mai trebuie să le îndure. Recurenta-pârâtă a mai susținut că, așa cum au arătat instanțele de judecată, despăgubirea bănească pentru repararea prejudiciului personal nepatrimonial este, prin însăși destinația sa, menită a ușura situația persoanei lezate, de a îi acorda o satisfacție, ea trebuind să fie însă, în egală măsură, rezultatul analizei atente a unor elemente obiective care să înlăture posibilitatea ca aceasta să constituie un mijloc imoral de îmbogățire a victimei, cu atât mai mult cu cât fapta ilicită este săvârșită sub forma culpei și nu a intenției - directe sau indirecte. A apreciat că daunele acordate reclamantului nu păstrează acel raport de rezonabilitate și proporționalitate cu dauna suferită, fiind aproape de limita maximă a despăgubirii acordate în România pentru astfel de cazuri. Totodată, a mai arătat că, în practica sa, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reținut, adesea, faptul că important este principiul echității în materia daunelor morale, astfel încât, pe de o parte, fiecare persoană să primească o satisfacție echitabilă, iar, pe de altă parte, despăgubirile să nu reprezinte amenzi excesive pentru autorii prejudiciului și nici venituri nejustificate pentru victime. Printr-o altă critică, recurenta-pârâtă a susținut că instanța de apel, în ceea ce privește aspectul vizând renta viageră, nu a argumentat în suficientă măsură respingerea apelului pe care l-a formulat, raportat la textele de lege invocate. Enunțând prevederile art. 1381 alin. (1) C. civ., recurenta-pârâtă a arătat că, în condițiile în care reclamantul ar putea, datorită protezelor pe care le va achiziționa, să desfășoare în viitor o activitate continuă (școală, loc de muncă etc), nu se mai impunea acordarea rentei viagere. A apreciat că hotărârea atacată nu cuprinde motivele pe care se sprijină, raportat la elementele de fapt deduse judecății, la apărările părților din proces, precum și la probele administrate în cauză.

Încheierea de admitere în principiu a recursului: Prin rezoluția din data de 5 septembrie 2018, s-a dispus comunicarea cererii de recurs către intimați, cu mențiunea de a depune întâmpinare, precum și efectuarea celorlalte formalități de comunicare menționate în dispozițiile art. 490 alin. (2) C. proc. civ. Prin întâmpinarea formulată, intimații-reclamanți A. și B. au solicitat, în principal, în raport de dispozițiile art. 489 alin. (2) C. proc. civ., constatarea nulității recursului și, în subsidiar, respingerea recursului și menținerea deciziei atacate, ca fiind legală și temeinică. Solicitând să se constate nulitatea recursului, intimații-reclamanți au susținut că acesta vizează în exclusivitate situația de fapt și tinde la diminuarea daunelor morale, fără a viza motivele de nelegalitate Recurenta-pârâtă SC C. SA a depus răspuns la întâmpinare, prin care a apreciat că recursul este fondat, iar în cuprinsul întâmpinării nu se regăsesc elemente de natură a combate motivele de recurs formulate. Prin încheierea din camera de consiliu din data de 27 februarie 2019, completul de filtru a respins excepția nulității recursului invocată de intimații-reclamanți A. și B. A admis, în principiu, recursul declarat de recurenta-pârâta SC C. SA împotriva Deciziei nr. 1529 din data de 28 iunie 2018, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă și a stabilit termen de judecată la data de 10 aprilie 2019, în ședință publică, cu citarea părților.

Considerentele Înaltei Curți asupra recursului: Recursul este nefondat, pentru următoarele considerente: Recurenta-pârâtă a criticat decizia instanței de apel în ceea ce privește cuantumul despăgubirilor pentru daune morale acordate intimatului-reclamant B. și prestația lunară stabilită în favoarea acestuia. În drept, a invocat motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ. Analizând criticile formulate de către recurenta-pârâtă SC C. SA cu privire la despăgubirile pentru daune morale în cuantum de 900.000 euro acordate intimatului-reclamant B., prin prisma motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în care acestea sunt încadrabile, Înalta Curte reține caracterul nefondat al acestora. Astfel, prin sentința pronunțată, prima instanță a obligat pârâtele Biroul Național Carte Verde din Franța, prin mandatar Biroul Asigurătorilor de Autovehicule din România și SC C. SA, în solidar, la plata către reclamantul B. a sumei de 900.000 euro, la cursul BNR de la data plății, reprezentând despăgubiri pentru daune morale, instanța de apel menținând această soluție prin decizia recurată în cauză. Recurenta-pârâtă SC C. SA a criticat soluția curții de apel sub acest aspect, susținând, în esență, că instanța a nesocotit jurisprudența în materie, neanalizând în suficientă măsură jurisprudența națională și pe cea pe care a indicat-o, astfel cum impun dispozițiile art. 49 alin. (1) lit. f) din Normele aprobate prin Ordinul CSA nr. 14/2011, iar despăgubirile pentru daune morale acordate exced limitelor prevăzute de ghidul pentru acordarea acestora. De principiu, în privința criticilor referitoare la cuantificarea efectivă a despăgubirilor acordate, Înalta Curte reține că, în faza procesuală a recursului, nu se poate proceda la o reapreciere a cuantumului despăgubirilor ce ar rezulta dintr-o reevaluare a situației de fapt, instanța de control judiciar putând analiza doar eventuala nesocotire a criteriilor legale ce au stat la baza stabilirii acestor despăgubiri. Potrivit art. 1357 C. proc. civ. "cel ce cauzează altuia un prejudiciu printr-o faptă ilicită, săvârșită cu vinovăție, este obligat să îl repare. Autorul prejudiciului răspunde pentru cea mai ușoară culpă". Aceste dispoziții legale sunt aplicabile cauzei, fiind necontestat în prezentul litigiu că sunt îndeplinite condițiile răspunderii civile delictuale. Esența răspunderii civile delictuale constă în existența unui prejudiciu, cauzat prin încălcarea drepturilor subiective sau a unor interese legitime ale unei persoane. Ca element al răspunderii civile delictuale, prejudiciul poate îmbrăca forma prejudiciului moral, atunci când rezultă dintr-o atingere adusă prerogativelor ce constituie atributul personalității umane și se manifestă prin suferința fizică sau morală pe care o resimte victima. În cauză, nu este contestat faptul că intimatul-reclamant B. a suferit un prejudiciu care îl îndreptățește la acordarea de despăgubiri pentru daune morale, ceea ce se contestă fiind cuantumul acestora, prin raportare la jurisprudența în materie pe care recurenta-pârâtă susține că instanța de apel ar fi nesocotit-o, încălcând astfel dispozițiile art. 49 alin. (1) lit. f) din Normele aprobate Ordinul CSA nr. 14/2011. Este adevărat că, în cazul daunelor morale, dată fiind natura prejudiciului care le generează, nu există criterii precise pentru determinarea lor, art. 49 alin. (1) lit. f) din Normele aprobate prin Ordinul CSA nr. 14/2011, invocat prin motivele de recurs, stipulând că despăgubirile pentru daunele morale în cazul vătămării corporale a unei persoane se acordă în conformitate cu legislația și jurisprudența din România. La nivel legislativ nu există criterii obiective de cuantificare a despăgubirilor bănești ce pot fi acordate pentru repararea prejudiciilor morale, iar jurisprudența, în ceea ce privește prejudiciului nepatrimonial rezultat din aceeași categorie de fapte ilicite - accidente cauzate de autovehicul - cunoaște variații foarte mari și este lipsită de delimitări precise ale cuantumului despăgubirilor. Instanța de judecată este suverană în a-și forma propria convingere asupra aspectelor deduse judecății, în funcție de situația de fapt și de probele administrate, dar ținând seama de principiile și criteriile statuate de practica judiciară în materie. În privința criteriilor de stabilire a despăgubirilor reprezentând daune morale, jurisprudența națională a fost însă constantă în a decide că acestea se stabilesc prin apreciere, în raport de consecințele negative suferite de cel în cauză pe plan fizic și psihic, importanța valorilor pretins a fi lezate, măsura în care aceste valori au fost lezate, intensitatea cu care au fost percepute consecințele vătămării, măsura în care a fost afectată viața familială, profesională și socială. Aceste criterii, în cuantificarea prejudiciului moral, sunt subordonate condiției aprecierii rezonabile, pe o bază echitabilă, corespunzătoare prejudiciului real și efectiv produs victimei. Tot astfel, Curtea Europeană a Drepturilor Omului, atunci când acordă despăgubiri morale, nu operează cu criterii de evaluare prestabilite, ci judecă în echitate, adică procedează la o apreciere subiectivă a circumstanțelor particulare a cauzei, relativ la suferințele fizice și psihice pe care le-au suferit victimele unui accident, precum și consecințele nefaste pe care acel accident le-a avut cu privire la viața lor particulară, astfel cum acestea sunt evidențiate prin probele administrate. Prin urmare, în ceea ce privește prejudiciul moral concretizat într-o suferință psihică, ceea ce trebuie evaluat este gravitatea suferinței și, întrucât prejudiciul analizat rezultă din încălcarea unor drepturi fundamentale, evaluarea gravității suferinței produse trebuie să se facă ținând seama de importanța valorilor nepatrimoniale lezate, de situația personală a victimei, de personalitatea și psihologia ei, de intensitatea și durata suferințelor psihice încercate. În același timp, la stabilirea cuantumului despăgubirilor acordate trebuie avut în vedere criteriul echității și, dacă gravitatea prejudiciului produs este mare, este echitabil ca și despăgubirea ce se acordă să fie în cuantum proporțional. În același sens, despăgubirile acordate trebuie să respecte criteriul unui raport de proporționalitate cu dauna suferită, Curtea Europeană a Drepturilor Omului afirmând în jurisprudența sa că despăgubirile trebuie să prezinte un raport rezonabil de proporționalitate cu atingerea adusă valorilor sociale ocrotite, cu intensitatea și gravitatea atingerii adusă acestora. În speță, instanța de apel, apreciind asupra cuantumului despăgubirilor pentru daune morale acordate de către tribunal, a considerat, contrar susținerilor recurentei-pârâte, că acesta este temeinic și legal, raportat la situația concretă a părții și la criteriile și principiile de stabilire a întinderii despăgubirilor morale, astfel cum acestea au fost reținute în doctrină și în jurisprudența națională și a Curții Europene a Drepturilor Omului, criterii și principii pe care le-a evocat pe larg în cuprinsul motivării deciziei recurate. Astfel, curtea de apel a reținut că, la stabilirea despăgubirilor, trebuie avute în vedere gravitatea prejudiciului nepatrimonial, importanța valorii lezate, durata în timp a consecințelor vătămătoare sau perpetuarea acestora, natura suferințelor și intensitatea acestora, ecoul social al suferinței și influența asupra vieții personale și sociale, importanța și interiorizarea efectelor vătămătoare cu elemente subiective de percepție care pot duce la alterarea personalității persoanei prejudiciate, aspecte și corelații legate de vârsta, sexul, viața familială și socială a persoanei prejudiciate. De asemenea, instanța de apel, în analiza sa, a avut în vedere și principiile echității și proporționalității, în raport de dauna suferită, evocate de jurisprudența și doctrina în materie, precum și că suma de bani acordată cu titlu de daune morale, prin cuantumul acordat, nu trebuie să tindă către o îmbogățire pentru persoanele păgubite, dar nici nu trebuie să aibă un caracter pur simbolic, fiind necesar a fi rezultatul unei analize atente a împrejurărilor concrete ale cauzei, dar și a practicii judiciare în materie, deci a unor elemente obiective care înlătură posibilitatea ca despăgubirea bănească acordată să constituie un mijloc de îmbogățire a terțelor persoane păgubite. Astfel, curtea de apel, pentru a valida soluția instanței de fond cu privire la daunele morale acordate intimatului-reclamant, a avut în vedere situația concretă a victimei accidentului, astfel cum aceasta a fost reținută de către tribunal (la vârsta de 13 ani, intimatul-reclamant B. a suferit leziuni traumatice care i-a pus în pericol viața și a rămas cu infirmitate fizică posttraumatică și prejudiciu estetic grav și permanent prin amputarea traumatică a membrului inferior stâng) și a evaluat prejudiciul moral suferit de către acesta și cuantumul despăgubirii prin raportare la criteriile și principiile ce rezultă din doctrina și jurisprudența în materie. Prin urmare, contrar susținerilor recurentei-pârâte, Înalta Curte constată că nu se poate reține că instanța de apel a încălcat prevederile art. 49 alin. (1) lit. f) din Normele aprobate prin Ordinul CSA nr. 14/2011, neexaminând criteriul jurisprudențial și neanalizând în suficientă măsură jurisprudența națională și pe cea indicată de către parte, în condițiile în care curtea de apel a apreciat asupra cuantumului despăgubirilor morale acordate intimatului-reclamant prin raportare la criteriile statuate de jurisprudența în materie. Sub acest aspect nu prezintă nicio relevanță împrejurarea că instanța de apel nu a făcut trimitere la hotărârile indicate de către parte, în condițiile în care aceasta a procedat la o analiză de ansamblu a jurisprudenței și a dat eficiență criteriilor și principiilor ce rezultă din jurisprudența națională și a Curții de la Strasbourg, iar dispozițiile art. 49 alin. (1) lit. f) din Normele aprobate prin Ordinul CSA nr. 14/2011 nu exclud o astfel de analiză, ci doar impun instanțelor obligația de a se raporta la criteriile de apreciere ce rezultă din jurisprudența națională. Totodată, sunt lipsite de relevanță cele arătate în susținerea recursului, potrivit cărora, la stabilirea cuantumului despăgubirilor pentru daune morale, acordate intimatului-reclamant B. nu poate fi avută în vedere hotărârea prin care unei victime i-a fost acordată suma de 1.000.000 euro, întrucât aceasta are un caracter singular, iar în acel litigiu niciuna dintre părți nu a solicitat micșorarea cuantumului, fiind invocate alte aspecte. Astfel, se reține că instanța de apel nu și-a întemeiat soluția pronunțată cu privire la cuantumul despăgubirilor pentru daune morale acordate intimatului-reclamant în raport de decizia anterior menționată, ci pe analiza realizată cu aplicarea criteriilor de apreciere ce rezultă din jurisprudența în materie la situația concretă din speță. În ceea ce privește critica prin care se invocă faptul că despăgubirile morale acordate intimatului-reclamant exced limitelor prevăzute de Ghidul pentru acordarea daunelor morale, Înalta Curte reține că acest studiu de practică nu poate constitui, în lipsa unei dispoziții legale care să îl definească ca atare, un criteriu legal obligatoriu pentru instanțe, a cărui neaplicare să atragă desființarea unei hotărâri. Simplele cifre statistice, astfel cum sunt conținute în ghid, nu sunt suficiente pentru a putea fi considerate relevante din punctul de vedere al exigențelor unui criteriu și nu se pot impune, cu forță obligatorie, în lipsa unei trimiteri normative exprese la un atare mecanism de cuantificare, având, cel mult, un caracter orientativ pentru instanțe. Prin urmare, nu se poate imputa instanței de apel pronunțarea hotărârii atacate cu aplicarea greșită a dispozițiilor art. 49 alin. (1) lit. f) din Normele aprobate prin Ordinul CSA nr. 14/2011, față de faptul că nu a avut în vedere, la cuantificarea daunelor morale, ghidul la care face trimitere recurenta-pârâtă, acesta neconstituind un criteriu legal pe care instanțele să fie ținute a-l respecta, în stabilirea plafonului de despăgubiri. Astfel, în raport de cele anterior expuse, nu se poate reține că instanța de apel a încălcat sau a făcut o aplicare greșită a normelor de drept material, atunci când a menținut cuantumul daunelor morale acordate intimatului-reclamant B. de către prima instanță, suma de 900.000 euro fiind stabilită în mod corect prin raportare la circumstanțele concrete ale speței, situația victimei și la criteriile de apreciere care rezultă din jurisprudența în materie, astfel cum acestea au fost evidențiate în decizia recurată. Suferințele psihice și fizice îndurate de către intimatul-reclamant, căruia i-a fost amputat un picior și, care, datorită vârstei fragede, nu poate să conștientizeze situația în care se află, au avut repercusiuni asupra vieții și psihicului acestuia, recuperarea sa din punct de vedere emoțional fiind una dificilă și de lungă durată, iar restrângerea capacității de deplasare reprezentând un impediment serios și permanent în a avea o viață socială normală. În dezvoltarea celei de-a doua critici aduse hotărârii atacate, încadrabilă în motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a susținut că, în ceea ce privește menținerea rentei viagere stabilite în favoarea intimatului-reclamant B., hotărârea atacată nu cuprinde motivele pe care se sprijină, raportat la elementele de fapt deduse judecății, la apărările părților din proces ca și la probele administrate în cauză. Potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., considerentele hotărârii trebuie să cuprindă obiectul cererii și susținerile pe scurt ale părților, expunerea situației de fapt reținută de instanță pe baza probelor administrate, motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților, motivarea hotărârii reprezentând o garanție procesuală ce permite efectuarea controlului judiciar. Obligația pe care și art. 6 din Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale o impune instanțelor naționale de a-și motiva decizia nu presupune existența unui răspuns detaliat la fiecare argument. Așa cum a arătat instanța europeană, noțiunea de proces echitabil presupune ca o instanță națională, chiar dacă a motivat pe scurt hotărârea, să examineze, totuși, în mod real problemele esențiale care i-au fost supuse dezbaterii (cauza Albina împotriva României). Înalta Curte constată că, în cauză, această garanție procesuală a fost respectată, instanța de apel arătând motivele de fapt și de drept pe care și-a întemeiat soluția de menținere a rentei lunare stabilite în favoarea intimatului-reclamant B., ceea ce permite, în raport de criticile formulate prin motivele de recurs, efectuarea controlului de legalitate în prezenta cale de atac. Curtea de apel a confirmat hotărârea primei instanțe în ceea ce privește situația de fapt, a răspuns prin considerente comune criticilor invocate de apelanții-pârâți, cenzurând astfel concluziile părților, și a arătat care sunt argumentele pentru care a menținut soluția instanței de fond în ceea ce privește renta lunară stabilită în favoarea intimatului-reclamant. Astfel, instanța de apel a menținut hotărârea primei instanțe, apreciind nefondate criticile formulate și considerând că, în mod corect, s-a reținut de către prima instanță că, din depoziția martorului audiat și din înscrisurile depuse la dosar, rezultă că, anterior producerii accidentului, reclamantul era elev. Totodată, a reținut starea de necesitate a părții care, pe viitor, nu v-a putea desfășura o activitate remunerată, prevederile art. 50 din Norma CSA 23/2014, precum dispozițiile art. 1385 C. civ. și a arătat că prejudiciul se repară integral, dacă prin lege nu se prevede altfel, iar despăgubirea trebuie să cuprindă pierderea suferită de cel prejudiciat, câștigul pe care, în condiții obișnuite, victima accidentului ar fi putut să-l realizeze și de care a fost lipsit, precum și cheltuielile pe care le-a făcut pentru evitarea sau limitarea prejudiciului. A constat că, în speță, costurile vieții intimatului-reclamant sunt mult mai mari decât ale unei persoane fără acest handicap, având în vedere că va necesita îngrijire permanentă, medicație și un regim alimentar special. Considerând că, în mod corect, prima instanță a acordat o prestație periodică lunară, la nivelul salariului minim pe economie, începând cu data producerii accidentului, 4 iunie 2014, și până la încetarea stării de nevoie, în temeiul art. 1389 C. civ. și, validând raționamentul primei instanțe sub acest aspect, curtea de apel, implicit, a înlăturat criticile formulate de apelanta-pârâtă SC C. SA. Motivarea unei hotărâri nu este o problemă de volum, ci una de esență, de conținut, iar în raport de cele reținute sub acest aspect de către instanța de apel, susținerile recurentei-pârâte SC C. SA, potrivit cărora hotărârea recurată nu a fost motivată și argumentată suficient în ceea ce privește renta lunară acordată intimatului-reclamant, sunt nefondate. Totodată, susținerea recurentei-pârâte, în sensul nu se impunea acordarea rentei viagere, în condițiile în care reclamantul ar putea, datorită protezelor pe care le va achiziționa, ca, în viitor, să desfășoare o activitate continuă, nu vizează aspecte de nelegalitate a hotărârii care să poată fi supuse analizei instanței de recurs, ci privește modul în care instanța de apel a dat eficiență probelor administrate în cauză și care au determinat convingerea acesteia că, pe viitor, intimatul-reclamant nu va putea desfășura o activitate remunerată. În consecință, Înalta Curte, constatând că instanța de apel a efectuat o corectă aplicare și interpretare a dispozițiilor legale ce guvernează această materie, iar hotărârea atacată este temeinic motivată, nefiind astfel întrunite cerințele cazurilor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., va respinge recursul formulat de recurenta-pârâtă SC C. SA, ca nefondat, în temeiul dispozițiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ.