ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3880/2023

Ședința publică din data de 15 septembrie 2023

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a IX-a de contencios administrativ și fiscal sub nr. x/2021, reclamanta A. S.A. a chemat în judecată FONDUL DE GARANTARE A ASIGURAȚILOR, solicitând să se dispună: anularea deciziei FGA nr. 26.239/12.04.2021; obligarea FGA la plata sumei de în cuantum de 166.038,11 RON, din care: suma de 144.506,62 RON, reprezentând debit neachitat, și suma de 21.531,49 RON, reprezentând penalități de întârziere datorate conform legii; obligarea pârâtei FGA la plata cheltuielilor de judecată generate de soluționarea prezentului litigiu.

Prin sentința civilă nr. 164 de la data de 1 februarie 2022 a Curții de Apel București, secția a IX-a de contencios administrativ și fiscal, a fost respinsă acțiunea formulată de reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâtul FONDUL DE GARANTARE A ASIGURAȚILOR, ca neîntemeiată.

Împotriva sentinței nr. 164 de la data de 1 februarie2022 a Curții de Apel București, secția a IX-a de contencios administrativ și fiscal a declarat recurs reclamanta A. S.A., criticând-o pentru nelegalitate din perspectiva dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 și pct. 8 din C. proc. civ., prin care a solicitat admiterea căii de atac, casarea sentinței recurate și rejudecarea cauzei pe fond cu consecința admiterii contestației formulate împotriva Deciziei nr. 26239/12.04.2021 emise de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților și obligării acestuia la plata sumei de 144.506,62 RON reprezentând debit neachitat și 21.531,49lei cu titlu de penalități de întârziere.

În dezvoltarea recursului promovat recurenta-reclamantă a susținut, în contextul unei succinte expuneri a situației de fapt și a soluției pronunțate de instanța de fond, că hotărârea atacată este nemotivată și cuprinde considerente netemeinice și nelegale.

Din perspectiva motivului de casare prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a precizat că sentința civilă atacată este nemotivată și că avariile principale nu au fost suficiente pentru a ridica cuantumul pagubei la peste 75% din valoarea vehiculului la data producerii evenimentului, ci doar în urma celui de-al doilea accident paguba a depășit acest procent, atunci inclusiv Fondul (în calitatea sa de garant al B. S.A. -Asigurător al șoferului vinovat de produ¬cerea celui de-al doilea accident) trebuia să acopere o parte din despăgubire.

În considerentele hotărârii nu se regăsește nici măcar o referire la această chestiune determinantă pentru soluționarea litigiului, în pofida faptului că la dosarul cauzei existau mai multe documente (procesul-verbal de constatare a daunelor, devizul Audatex emis de unitatea reparatoare) care ar fi permis instanței să facă o verificare a situației de fapt.

Sub aspectul probatoriului pe care și-a întemeiat soluția, instanța s-a rezumat la a cita din Adresa emisă de I.P.J. Bacău un fragment care redă exclusiv desfășurarea celor două evenimente rutiere, iar nu și detalii ale avariilor provocate de fiecare dintre ele, prin urmare rezultă că singurele considerente ale hotărârii sunt chiar străine de natura litigiului.

A mai susținut că instanța de fond nu a încuviințat solicitarea de emitere a unei adrese pentru comunicarea raportului de expertiză întocmit în dosarul penal deschis ca urmare a evenimentelor rutiere și nu a dispus (dacă considera că nu sunt suficient de lămuritoare probele deja existente la dosar sau că analiza acestora nu poate fi efectuată de instanță întrucât ele prezintă un grad mare de tehnicitate) în virtutea rolului său activ efectuarea unei expertize tehnice auto.

Cu privire la lipsa de motivare a unei hotărâri judecătorești a invocat și jurisprudența CEDO prin care s-a statuat în sensul că nu este suficient ca instanța să "audă" un argument, ci mai este necesar ca instanța să îl și trateze, cel puțin în substanță, în cuprinsul hotărârii sale, arătând motivat de ce anumite motive și apărări au fost primite și care au fost înlăturate.

Recurenta-reclamantă a mai arătat că hotărârea civilă atacată a fost pronunțată cu nesocotirea dezlegărilor date prin Decizia nr. 29/2020 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, prin intermediul căreia instanța supremă a stabilit, printre altele, că reprezintă creanțe de asigurări orice sume datorate creditorilor de asigurare în baza unui contract de asigurare.

În acest sens, a redat în cuprinsul cererii de recurs considerentele de la punctele nr. 122-127 din Decizia evocată nr. 29/2020, care conțin o dezlegare referitoare la faptul că daunele materiale, daunele morale și penalitățile sunt izvorâte din contractul de asigurare și reprezintă creanțe de asigurare, considerând astfel că enumerarea făcută în teza a doua a prevederilor art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015 este una exemplificativă și că reprezintă creanțe de asigurare orice sumă datorată în baza unui contract de asigurare.

Ca urmare, a arătat că orice sumă datorată în baza unui contract de asigurare reprezintă creanțe de asigurare.

Sub un al doilea aspect recurenta-reclamantă a criticat sentința de fond pentru pronunțarea acesteia cu încălcarea dispozițiilor art. 1 alin. (3) din Ordinul CSA nr. 23/2014 precum și a art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015 în sensul că, fără o analiză a înscrisurilor de la dosar, prima instanță a reținut că penalitățile de întârziere datorate de asigurătorul aflat în faliment nu au la bază un contract de asigurare, ci sunt generate de atitudinea culpabilă a acestui asigurător, care nu a înțeles să-și execute obligațiile contractuale la termenul scadent.

Coroborând disp. art. 3 din Legea nr. 136/1995 și art. 1 alin. (3) din Norma aprobată prin Ordinul CSA nr. 14/2011 rezultă concluzia că asigurarea RCA este un contract obligatoriu cu conținut impus prin lege iar prevederile inserate a Titlul III din Normă-Contractul de asigurare, reprezintă practic conținutul contractului de asigurare. În aceste condiții, apare ca fiind evident că sumele de la art. 26 alin. (1) lit. d) și de) la art. 37 din Norma aprobată prin ordinul CSA nr. 14/2011 sunt datorate în baza contractului de asigurare reprezentând creanțe de asigurare.

În concluzie, recurenta-reclamantă a apreciat că ambele categorii de creanțe, respectiv despăgubirile și penalitățile de întârziere sunt reglementate prin dispoziții ce formează conținutul contractului de asigurare RCA, rezultând astfel din contract, motiv pentru care, în temeiul art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, penalitățile de întârziere reprezintă creanțe de asigurare tocmai ca urmare a faptului că sunt reglementate prin dispoziții ce formează conținutul contractului de asigurare RCA, iar faptul că penalitățile de întârziere sunt activate în contextul unei culpe a asigurătorului aflat în faliment neschimbând acest aspect.

A mai opinat în sensul că aceste categorii de creanțe sunt reglementate prin contractul de asigurare RCA și tocmai de aceea reprezintă creanțe de asigurare. De altfel, din cuprinsul art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015 ce cuprinde definiția creanței de asigurare și din care rezultă criteriul de încadrare a unei creanțe în categoria creanțelor de asigurare, și anume faptul rezultării creanței din contractul de asigurare, nu reiese că se referă la o eventuală culpă sau la lipsa de culpă a asigurătorului aflat în faliment, neprevăzându-se faptul că reprezintă creanțe de asigurare doar acele creanțe în legătură cu care nu se constată o culpă a asigurătorului aflat în faliment.

Faptul că penalitățile de întârziere nu fac parte din obiectul principal al contractului de asigurare (ele reprezentând un accesoriu) nu conduce la concluzia că ele nu ar fi datorate în baza contractului RCA. Acest fapt nu constituie un argument care să acrediteze ideea că ele nu ar izvorî din contract. Deși reprezintă un accesoriu, penalitățile de întârziere sunt datorate în baza contractului de asigurare.

Recurenta - reclamantă a susținut că hotărârea recurată a fost pronunțată cu încălcarea disp. art. 18 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 psens în care se impune admiterea căii de atac și modificarea soluției de la fondul cauzei.

Pentru toate aceste motive, recurenta a solicitat admiterea cererii de recurs, cu consecința casării sentinței civile atacate, iar pe fondul cauzei, admiterea, în totalitate, a cererii de chemare în judecată în sensul obligării FONDULUI DE GARANTARE A ASIGURAȚILOR la plata despăgubirilor solicitate și a penalităților de întârziere.

Prin întâmpinarea formulată în cauză, intimatul - pârât FONDUL DE GARANTARE A ASIGURAȚILOR a solicitat respingerea recursului și menținerea hotărârii instanței de fond ca fiind temeinică și legală.

II. Soluția instanței de recurs

Examinând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că cererea de recurs este nefondată pentru argumentele care vor fi detaliate în cele ce urmează.

Prin cererea de plată nr. x de la data de 10 noiembrie 2016 recurenta - reclamantă A. S.A a solicitat FONDULUI DE GARANTARE A ASIGURAȚILOR să îi achite suma de 144.506,62lei reprezentând despăgubire de avariere a unui autoturism implicat într-un eveniment rutier și 21.531,49 reprezentând penalități de întârziere.

Prin decizia nr. 26239 de la data de 12 aprilie 2021 a fost respinsă cererea de plată înregistrată la FONDUL DE GARANTARE A ASIGURAȚILOR sub nr. x la data de 10 noiembrie 2016, nefiind acordată suma solicitată de reclamantă de 144.506,62lei reprezentând debit și 21.531,49 reprezentând penalități de întârziere.

Nemulțumită de soluția primită cu privire la cererea de plată, recurenta - reclamantă a formulat contestație împotriva deciziei de respingere cu nr. x la data de 10 noiembrie 2016, emisă de pârâtul FONDUL DE GARANTARE A ASIGURAȚILOR.

Prima instanță, învestită cu soluționarea contestației, a respins cererea reclamantei A. S.A. cu motivarea că soluția oferită de pârâtul FONDUL DE GARANTARE A ASIGURAȚILOR este corectă și nu se impune a fi modificată în cadrul procedurii judiciare demarată în dosarul de față.

Împotriva sentinței civile de la fondul cauzei a declarat recurs reclamanta A. S.A., criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie din perspectiva motivelor de casare prevăzute la art. 488 alin. (1) pct. 6 și pct. 8 C. proc. civ.

Procedând la analiza motivului de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., Înalta Curte îl apreciază ca nefiind fondat pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.

Astfel, instanța de control judiciar constată că, deși este invocat acest motiv de recurs, relativ la nemotivarea hotărârii, sentința civilă atacată nu este lipsită de elementele esențiale care au determinat formarea convingerii proprii a judecătorului, acesta procedând la analiza probelor administrate în cauză, și relevând raționamentul juridic pentru care a pronunțat soluția de respingere a cererii de chemare în judecată.

Înalta Curte, în acord cu jurisprudența sa constantă, reamintește că obligația instanței de a-și motiva hotărârea adoptată, consacrată legislativ în dispozițiile art. 425 C. proc. civ. are în vedere stabilirea în considerentele hotărârii a situației de fapt, încadrarea în drept, și, nu în ultimul rând raționamentul logico-juridic care a fundamentat soluția adoptată. Aceste cerințe legale sunt impuse de însăși esența înfăptuirii justiției, iar forța de convingere a unei hotărâri judecătorești rezidă în raționamentul logico-juridic clar explicitat și întemeiat pe considerentele de drept.

Instanța de control judiciar constată că judecătorul fondului a respectat rigorile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., sentința recurată cuprinzând argumente care demonstrează că prima instanță a analizat în mod adecvat argumentele expuse de reclamant dar și de pârât, judecătorul indicând elementele de fapt și de drept ale cauzei, pe care le-a trecut prin filtrul propriei sale aprecieri, precum și silogismul logico-juridic ce a stat la baza soluției pronunțate, fiind clare rațiunile avute în vedere. Totodată, instanța de control judiciar reține că hotărârea nu trebuie să cuprindă un răspuns exhaustiv dat fiecărei susțineri formulate de părțile în proces, fiind suficient a se răspunde argumentelor fundamentale, de natură a susține soluția pronunțată în cauză, obligație îndeplinită în prezenta cauză.

Prin urmare, Înalta Curte apreciază că nu poate fi reținută niciuna dintre ipotezele reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., sens în care apreciază nefondate susținerile recurentei privind incidența unui astfel de motiv de nelegalitate.

În ceea ce privește cel de-al doilea motiv de recurs invocat de recurenta - reclamantă, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte amintește că potrivit acestui motiv de recurs, casarea unor hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material. Prin intermediul acestui motiv de recurs poate fi invocată numai încălcarea sau aplicarea greșită a legii materiale, nu și a legii procesuale. Hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii atunci când instanța, deși a recurs la textele de lege aplicabile speței, fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, adăugând sau omițând unele condiții pe care textele nu le prevăd, fie le-a aplicat greșit.

În cauza de față acest motiv nu este incident, după cum se va arăta în cele ce urmează.

În cadrul criticilor subsumate motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta - reclamantă a arătat faptul că prima instanță a pronunțat sentința civilă cu nesocotirea dezlegărilor date prin Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 29/2020, cu încălcarea dispozițiilor art. 1 alin. (3) din Norma aprobată prin Ordinul CSA nr. 14/2011, precum și a celor cuprinse la art. 4 alin. (1) lit. a) și art. 18 din Legea nr. 213/2015 privind Fondul de Garantare a Asiguraților.

În ceea ce privește critica adusă sentinței civile atacate din perspectiva respingerii la plată a debitului principal și a penalităților de întârziere, Înalta Curte constată că, în mod corect, prima instanță a validat raționamentul FONDULUI DE GARANTARE A ASIGURAȚILOR care a statuat că debitul principal și penalitățile de întârziere se impun a fi respinse, primul cu motivarea pentru autovehiculul avariat cu nr. x a fost acordată daună totală ca urmare a celor două incidente produse la o diferență foarte scurtă de timp, în temeiul contractului de asigurare facultativă - Polița CASCO(sens în care cererea formulată de A. în temeiul subrogației legale este neîntemeiată) iar pentru cel de-al doilea cu motivarea că respingerea cererii de acordare a debitului principal atrage respingerea cererii având ca obiect penalitățile de întârziere.

Înalta Curte, reține cu privire la cererea de acordare despăgubirilor în cuantum de 144.506,62lei că sumele respective au fost plătite de către reclamanta A. către C. și că, în temeiul art. 51 alin. (1) lit. a) din Norma ASF nr. 23/2014, despăgubirile nu pot depăși "cuantumul pagubei, valoarea vehiculului la data producerii evenimentului și nici limita de despăgubire prevăzută în polița de asigurare RCA, în cazul unei daune totale, în situația în care păgubitul face dovada reparării vehiculului".

Mai mult decât atât, din înscrisurile existente la dosar, reiese faptul că reclamanta A. a efectuat plata în temeiul contractului de asigurare facultativă iar suma achitată reprezintă valoarea sumei asigurate și implicit valoarea autoturismului la data accidentului, despăgubirea fiind acordată ca urmare a evenimentului produs din culpa exclusivă a asiguratului său.

În acest context, Înalta Curte reține că solicitarea de acordare a debitului principal, formulată împotriva pârâtului FONDUL DE GARANTARE A ASIGURAȚILOR, este neîntemeiată și nu poate conduce la admiterea căii de atac, și implicit, a cererii de chemare în judecată.

În continuare, o altă chestiune care a fost supusă analizei și asupra căreia părțile au opinii contrare, vizează penalitățile de întârziere aferente despăgubirii din asigurări și se referă la faptul că acestea reprezintă sau nu creanțe din asigurări în sensul Legii nr. 213/2015 și dacă sunt sau nu izvorâte din contractul de asigurare RCA.

În opinia recurentei-reclamante, penalitățile de întârziere aferente despăgubirii din asigurări reprezintă creanțe din asigurări, în sensul Legii nr. 213/2015, rezultând în mod expres din contractul de asigurare RCA.

Prima instanță, în raport de soluția dată de FONDUL DE GARANTARE A ASIGURAȚILOR în decizia atacată, a invalidat raționamentul recurentei - reclamante, reținând, în esență, că pretențiile reclamantei solicitate sub forma penalităților de întârziere nu reprezintă creanțe de asigurare, astfel încât pârâtul să aibă obligația de a le plăti din disponibilitățile sale, din interpretarea întregului cadru normativ aplicabil în speță rezultând că penalitățile de întârziere nu sunt incluse în sfera creanței de asigurare.

Contrar susținerilor recurentei-reclamante, instanța de control judiciar constată că prima instanță a pronunțat hotărârea cu interpretarea și aplicarea corectă a dispozițiilor legale incidente în materie prin raportare la situația de fapt reținută, soluție pe care, la rândul său, o adoptă ca atare.

În fapt, prin Decizia nr. 26239 de la data de 12 aprilie 2021 a pârâtului FGA, acesta a respins cererea de plată a sumelor reprezentând despăgubire și cererea de plată a sumelor reprezentând penalități de întârziere.

Relativ la motivul de respingere a cererii de plată, Înalta Curte reține că în art. 3 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 503/2004 creanțele de asigurări sunt definite ca fiind "creanțele creditorilor de asigurări, care rezultă dintr-un contract de asigurare, inclusiv sumele rezervate pentru acești creditori atunci când unele elemente ale datoriei nu sunt cunoscute încă. Se consideră creanțe de asigurări creanțele Fondului de Garantare a Asiguraților, precum și primele datorate de către societatea de asigurare/reasigurare debitoare, rezultate din încetarea ori, după caz, din anularea contractelor de asigurare sau operațiunilor efectuate, conform legii aplicabile acestora, înainte de intrarea în procedura falimentului".

Art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015 acordă creanței de asigurare aceeași definiție:

"creanțele creditorilor de asigurări care rezultă dintr-un contract de asigurare, inclusiv sumele rezervate pentru acești creditori atunci când unele elemente ale datoriei nu sunt cunoscute încă. Se consideră creanțe de asigurări sumele achitate creditorilor de asigurări din disponibilitățile Fondului, reprezentând despăgubiri sau indemnizații, precum și primele datorate de către asigurătorul debitor pentru perioada în care riscul nu a fost acoperit de acesta, ca urmare a încetării contractelor de asigurare".

Art. 13 alin. (3) din același act normativ prevede că "în vederea efectuării plății sumelor cuvenite creditorilor de asigurări, Fondul procedează la verificarea dosarelor de daună și a creanțelor de asigurări înregistrate în evidențele sale, ținând seama de normele aplicabile în materie și de condițiile de asigurare generale și specifice prevăzute în contractele de asigurare încheiate cu asigurătorul față de care s-a stabilit starea de insolvență."

Potrivit art. 26 alin. (1) din Norma ASF nr. 14/2011:

"Asigurătorul RCA are obligația de a despăgubi partea prejudiciată pentru prejudiciile suferite în urma accidentului produs prin intermediul vehiculului asigurat, potrivit pretențiilor formulate în cererea de despăgubire, dovedite prin orice mijloc de probă. Fără a se depăși limitele de despăgubire prevăzute în contractul de asigurare RCA, în condițiile în care evenimentul asigurat s-a produs în perioada de valabilitate a poliței de asigurare RCA, se acordă despăgubiri în formă bănească pentru: a) vătămări corporale sau deces, inclusiv pentru prejudicii fără caracter patrimonial; b) pagube materiale; c) pagube reprezentând consecința lipsei de folosință a vehiculului avariat; d)cheltuieli de judecată efectuate de către persoana prejudiciată.(...)"

Iar în conformitate cu prevederile art. 64 alin. (2)-(4) din același act normativ:

"(2) În cazul în care în drepturile persoanei prejudiciate s-a subrogat asigurătorul acesteia, asigurătorul RCA efectuează plata despăgubirilor astfel: a) dacă nu există obiecții asupra sumelor solicitate, acestea se vor achita în cel mult 15 zile calendaristice de la data avizării scrise, efectuată de asigurătorul subrogat în drepturile persoanei păgubite, însoțită de documentele justificative. Avizarea de plată poate fi făcută la sediul social sau la oricare dintre unitățile teritoriale ale asigurătorului RCA care desfășoară activități de constatare, de lichidare a daunelor auto și de efectuare a plăților de despăgubiri. Acțiunea în justiție împotriva asigurătorului RCA poate fi exercitată, în mod alternativ, la oricare dintre sediile asigurătorului, respectiv sediul social ori sucursala care a emis polița de asigurare RCA sau sucursala care a lichidat dauna; b) dacă există obiecții întemeiate asupra sumelor solicitate, acestea se vor comunica asigurătorului CASCO în termenul prevăzut la lit. a), urmând ca în termen de cel mult 30 de zile calendaristice de la soluționarea obiecțiilor să se efectueze plata. (3) În cazul neformulării obiecțiilor în termen de 30 de zile, asigurătorul RCA nu mai poate emite obiecții, datoria devenind scadentă. (4) Dacă asigurătorul RCA nu își îndeplinește obligațiile în termenele prevăzute la alin. (2) și (3) sau și le îndeplinește defectuos, la suma solicitată pentru plata asigurătorului RCA se aplică o penalizare de 0,1%, calculată pentru fiecare zi de întârziere.(…)"

Față de aceste dispoziții legale, Înalta Curte reține că penalitățile de întârziere se adaugă la suma reprezentând debitul principal în ipoteza în care asigurătorul nu își îndeplinește obligațiile în termenele prevăzute în Normă sau și le îndeplinește defectuos iar nu în cazul diminuării despăgubirii sau întârzierii soluționării cererii de plată.

Pe de altă parte, prevederile art. 2214 din C. civ. stabilesc că "În cazul asigurării de bunuri asigurătorul se obligă ca, la producerea riscului asigurat, să plătească o despăgubire asiguratului, beneficiarului asigurării sau altor persoane îndreptățite", din interpretarea acestora rezultând că despăgubirea care decurge din contractul de asigurare este reprezentată de contravaloarea pierderii suferite de persoana asigurată prin producerea riscului asigurat.

Așadar, scopul pentru care a fost constituit Fondul de Garantare a Asiguraților este acela de a plăti despăgubirile în cazul falimentului unui asigurător, neexistând un suport legal pentru a se considera că temeiul răspunderii Fondului îl constituie contractul de asigurare, pentru a fi incidente textele de lege aplicabile societăților de asigurare și, implicit, pentru a putea fi obligat și la plata penalităților de întârziere, a dobânzilor legale sau a cheltuielilor de judecată.

Dimpotrivă, din interpretarea normelor speciale cuprinse în Legea nr. 213/2015, rezultă că temeiul răspunderii Fondului nu îl constituie contractul de asigurare, ci, tocmai dispozițiile actului normativ menționat, în aplicarea cărora Fondul este ținut să efectueze, în limita plafonului de garantare, plăți ale indemnizațiilor/despăgubirilor rezultate din contractele de asigurare facultative și obligatorii, iar nu plăți ale daunelor interese moratorii, penalităților sau cheltuielilor de judecată, întrucât acestea sunt determinate de atitudinea culpabilă a asigurătorului, care nu a înțeles să-și execute obligațiile contractuale la termenul scadent.

În egală măsură, Înalta Curte reține că prin dispozițiile art. 2 alin. (3) din Legea nr. 213/2015 este reglementat rolul Fondului, legiuitorul statuând că acesta "Garantează plata de indemnizații/despăgubiri rezultate din contractele de asigurare facultative și obligatorii, încheiate, în condițiile legii, în cazul falimentului unui asigurător, cu respectarea plafonului de garantare prevăzut în prezenta lege și în limita resurselor financiare disponibile la momentul plății, așa cum sunt definite la art. 5. În cazul în care disponibilitățile Fondului nu sunt suficiente pentru acoperirea cuantumului sumelor cuvenite creditorilor de asigurări, creanțele acestora vor putea fi onorate pe măsura alimentării Fondului cu resursele financiare prevăzute de prezenta lege."

În concluzie, dispozițiile art. 2 alin. (3) și art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015 fac referire la despăgubiri sau indemnizații, respectiv la prime datorate, corespunzătoare celor reglementate la art. 26 alin. (1) lit. a)-d) din Norma aprobată prin Ordinul CSA nr. 14/2011, prevederi în privința cărora instanța de control judiciar reține că nu pot fi interpretate în mod extensiv.

Prin urmare, activitatea Fondului este prevăzută prin Legea de organizare nr. 213/2015, respectiv Norma A.S.F. 16/2015, nefiindu-i aplicabile textele de lege ce erau aplicabile societăților de asigurare, respectiv cele referitoare la penalitățile de întârziere, întrucât acestea nu se referă la modalități de determinare a întinderii despăgubirii conform art. 16 din Norma A.S.F. nr. 16/2015, nici Legea nr. 213/2015 și nici Norma A.S.F. nr. 16/2015 neprevăzând posibilitatea obligării Fondului la plata penalităților de întârziere în situația în care asigurătorul în faliment nu și-a îndeplinit obligațiile. Or, în prezenta cauză recurenta-reclamanta nu pretinde plata unei creanțe de asigurări rezultate din însuși contractul de asigurare.

Așadar, având în vedere că pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților nu este continuatorul unui asigurător în faliment, nu i se poate imputa culpa asigurătorului pentru plata cu întârziere a despăgubirilor, criticile formulate de recurenta-reclamantă din perspectiva încălcării dispozițiilor art. 18 din Legea nr. 213/2015 și invocarea în acest sens a instituției subrogării reglementate la art. 2210 C. civ. fiind, prin urmare, nefondate.

Cât privește invocarea în cauză a considerentelor de la pct. 127 al Deciziei nr. 29/2020 a Înaltei Curți de Casație și Justiție-Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, instanța de control judiciar reține că decizia menționată nu este incidentă în speță.

Din considerentele deciziei evocate nu rezultă că instanța supremă a stabilit natura de creanțe de asigurări a penalităților de întârziere, în sensul Legii nr. 213/2015, ci, a constatat că, în cuprinsul definiției date noțiunii de creanță de asigurare, legiuitorul a folosit, inițial, termenul la plural, respectiv "creanțele creditorilor de asigurări", întrucât a înțeles să includă în această categorie daunele materiale, daunele morale sau penalitățile, pentru ca, ulterior, să indice în mod clar elementul care unește aceste creanțe și care impune să fie tratate ca fiind una singură, și anume contractul de asigurare, ipoteză care, așa cum s-a arătat în cele ce preced, nu se verifică în speță, temeiul răspunderii pârâtului nefiind reprezentat de contractul de asigurare, ci de prevederile Legii nr. 213/2015.

Conchizând asupra faptului că penalitățile de întârziere solicitate în cauză nu sunt creanțe de asigurare în sensul prevăzut de lege, Înalta Curte urmează a proceda la analiza sentinței civile atacate prin care a fost validat raționamentul pârâtului care a calificat penalitățile a fi accesorii ale debitului principal și le-a respins în contextul respingerii cererii de acordare a despăgubirii.

Instanța de control judiciar apreciază că aceasta este soluția corectă, expresie a principiului de drept accesorium sequitur principale, care semnifică faptul că respingerea cererii de acordare a debitului principal, ca neîntemeiată, conduce în mod implicit la respingerea și a cererii de acordare a penalităților de întârziere. Așadar, câtă vreme pentru reclamantă nu a fost demonstrată temeinicia cererii de acordare a sumelor reprezentând despăgubirea, tot aceasta nu poate fi îndrituită la a primi penalități de întârziere.

Pentru considerentele expuse, nefiind incidente motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 din C. proc. civ., republicat, în temeiul dispozițiilor art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 și art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondată cererea de recurs formulată de reclamanta A. S.A. împotriva sentinței civile nr. 164 din 1 februarie 2022 a Curții de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta - reclamantă A. S.A. împotriva sentinței civile nr. 164 din 1 februarie 2022 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Respinge cererea recurentei de acordare a cheltuielilor de judecată reprezentând taxa judiciară de timbru.

Definitivă.

Soluția va fi pusă la dispoziția părților prin mijlocirea grefei instanței.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 15 septembrie 2023.