ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3486/2023

Cadrul procesual Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII - a de contencios administrativ și fiscal la data de 12.04.2021, reclamanta A. S.A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul FONDUL DE GARANTARE A ASIGURAȚILOR, anularea în parte a Deciziei contestate ca fiind netemeinică și nelegală; obligarea intimatei FGA la plata sumelor de 988,51 RON reprezentând penalități de întârziere și 200 RON reprezentând cheltuieli de judecată acordate prin sentința civilă nr. 17110/28.09.2015 pronunțată de Judecătoria Sectorului 1 București în Dosarul nr. x/2015 și obligarea intimatului FGA la plata cheltuielilor de judecată generate de soluționarea prezentului litigiu.

Soluția instanței de fond Prin sentința civilă nr. 1284 de la data de 28 septembrie 2021 a Curții de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, a fost respinsă acțiunea formulată de reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâtul FONDUL DE GARANTARE A ASIGURAȚILOR, ca nefondată.

Cererea de recurs Împotriva sentinței nr. 1284 de la data de 28 septembrie 2021 a Curții de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal a declarat recurs reclamanta A. S.A., criticând-o pentru nelegalitate din perspectiva dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 și pct. 8 din C. proc. civ., prin care a solicitat admiterea căii de atac, casarea sentinței recurate și rejudecarea cauzei pe fond cu consecința admiterii contestației formulate împotriva Deciziei nr. 25854/23.03.2021 emise de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților și obligării acestuia la plata sumei de 988,51 RON reprezentând penalități de întârziere și 200 RON reprezentând cheltuieli de judecată. În dezvoltarea recursului promovat recurenta-reclamantă a susținut, în contextul unei succinte expuneri a situației de fapt și a soluției pronunțate de instanța de fond, că hotărârea atacată cuprinde considerente netemeinice și nelegale. Recurenta-reclamantă a mai arătat că hotărârea civilă atacată a fost pronunțată cu nesocotirea dezlegărilor date prin Decizia nr. 29/2020 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, prin intermediul căreia instanța supremă a stabilit, printre altele, că reprezintă creanțe de asigurări orice sume datorate creditorilor de asigurare în baza unui contract de asigurare. În acest sens, a redat în cuprinsul cererii de recurs considerentele de la punctele nr. 122-127 din Decizia evocată nr. 29/2020, care conțin o dezlegare referitoare la faptul că daunele materiale, daunele morale și penalitățile sunt izvorâte din contractul de asigurare și reprezintă creanțe de asigurare, considerând astfel că enumerarea făcută în teza a doua a prevederilor art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015 este una exemplificativă și că reprezintă creanțe de asigurare orice sumă datorată în baza unui contract de asigurare. Ca urmare, a arătat că creanțe de asigurare sunt reprezentate de penalitățile de întârziere și de cheltuielile de judecată izvorâte din dreptul de regres al A. împotriva B. S.A.. Sub un al doilea aspect recurenta-reclamantă a criticat sentința de fond pentru pronunțarea acesteia cu încălcarea dispozițiilor art. 1 alin. (3) din Ordinul CSA nr. 14/2011 precum și a art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015 în sensul că, fără o analiză a înscrisurilor de la dosar, prima instanță a reținut că penalitățile de întârziere și cheltuielile de judecată datorate de asigurătorul aflat în faliment nu au la bază un contract de asigurare, ci sunt generate de atitudinea culpabilă a acestui asigurător, care nu a înțeles să-și execute obligațiile contractuale la termenul scadent. Coroborând disp. art. 3 din Legea nr. 136/1995 și art. 1 alin. (3) din Norma aprobată prin Ordinul CSA nr. 14/2011 rezultă concluzia că asigurarea RCA este un contract obligatoriu cu conținut impus prin lege iar prevederile inserate a Titlul III din Normă-Contractul de asigurare, reprezintă practic conținutul contractului de asigurare. În aceste condiții, apare ca fiind evident că sumele de la art. 26 alin. (1) lit. d) și de) la art. 37 din Norma aprobată prin ordinul CSA nr. 14/2011 sunt datorate în baza contractului de asigurare reprezentând creanțe de asigurare. În concluzie, recurenta-reclamantă a apreciat că ambele categorii de creanțe, respectiv: despăgubirile, penalitățile de întârziere și cheltuielile de judecată, sunt reglementate prin dispoziții ce formează conținutul contractului de asigurare RCA, rezultând astfel din contract, motiv pentru care, în temeiul art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, penalitățile de întârziere și cheltuielile de judecată reprezintă creanțe de asigurare tocmai ca urmare a faptului că sunt reglementate prin dispoziții ce formează conținutul contractului de asigurare RCA, iar faptul că penalitățile de întârziere și cheltuielile de judecată sunt activate în contextul unei culpe a asigurătorului aflat în faliment neschimbând acest aspect. A mai opinat în sensul că aceste categorii de creanțe sunt reglementate prin contractul de asigurare RCA și tocmai de aceea reprezintă creanțe de asigurare. De altfel, din cuprinsul art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015 ce cuprinde definiția creanței de asigurare și din care rezultă criteriul de încadrare a unei creanțe în categoria creanțelor de asigurare, și anume faptul rezultării creanței din contractul de asigurare, nu reiese că se referă la o eventuală culpă sau la lipsa de culpă a asigurătorului aflat în faliment, neprevăzându-se faptul că reprezintă creanțe de asigurare doar acele creanțe în legătură cu care nu se constată o culpă a asigurătorului aflat în faliment. Faptul că penalitățile de întârziere nu fac parte din obiectul principal al contractului de asigurare (ele reprezentând un accesoriu) nu conduce la concluzia că ele nu ar fi datorate în baza contractului RCA. Acest fapt nu constituie un argument care să acrediteze ideea că ele nu ar izvorî din contract. Deși reprezintă un accesoriu, penalitățile de întârziere sunt datorate în baza contractului de asigurare. Recurenta - reclamantă a susținut că hotărârea recurată a fost pronunțată cu încălcarea disp. art. 18 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 precum și cu încălcarea disp. art. 435 C. proc. civ., sens în care se impune admiterea căii de atac și modificarea soluției de la fondul cauzei. Pentru toate aceste motive, a solicitat recurenta admiterea cererii de recurs, cu consecința casării sentinței civile atacate, iar pe fondul cauzei, admiterea, în totalitate, a cererii de chemare în judecată în sensul obligării FONDUL DE GARANTARE A ASIGURAȚILOR la plata penalităților de întârziere și a cheltuielilor de judecată.

Apărările formulate în cauză Prin întâmpinarea formulată în cauză, intimatul - pârât FONDUL DE GARANTARE A ASIGURAȚILOR a solicitat respingerea recursului și menținerea hotărârii instanței de fond ca fiind temeinică și legală. II. Soluția instanței de recurs Examinând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că cererea de recurs este nefondată pentru argumentele care vor fi detaliate în cele ce urmează. 1. Argumentele de fapt și de drept relevante. Prin cererea de plată nr. x de la data de 16 noiembrie 2016 recurenta - reclamantă A. S.A a solicitat FONDULUI DE GARANTARE A ASIGURAȚILOR să îi achite suma de 3060lei reprezentând debit, 988,51 reprezentând penalități de întârziere și 200 RON reprezentând cheltuieli de judecată. Prin decizia nr. 25854 de la data de 23 martie 2021 a fost admisă în parte cererea de plată înregistrată la FONDUL DE GARANTARE A ASIGURAȚILOR sub nr. x de la data de 16 noiembrie 2016, fiind acordată suma de 3060 cu titlu de despăgubiri și respinse penalitățile de întârziere în cuantum de 988,51 RON și cheltuielile de judecată în cuantum de 200lei. Nemulțumită de soluția primită cu privire la cererea de plată, recurenta - reclamantă a formulat contestație împotriva deciziei de respingere cu nr. 25854 de la data de 23 martie 2021 emisă de pârâtul FONDUL DE GARANTARE A ASIGURAȚILOR. Prima instanță, învestită cu soluționarea contestației, a respins cererea reclamantei A. S.A. cu motivarea că soluția oferită de pârâtul FONDUL DE GARANTARE A ASIGURAȚILOR este corectă și nu se impune a fi modificată în cadrul procedurii judiciare demarată în dosarul de față. Împotriva sentinței civile de la fondul cauzei a declarat recurs reclamanta A. S.A., criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie din perspectiva motivelor de casare prevăzute la art. 488 alin. (1) pct. 6 și pct. 8 C. proc. civ. Procedând la analiza motivului de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., Înalta Curte îl apreciază ca nefiind fondat pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare. Astfel, instanța de control judiciar constată că, deși este invocat acest motiv de recurs, relativ la nemotivarea hotărârii, sentința civilă atacată nu este lipsită de elementele esențiale care au determinat formarea convingerii proprii a judecătorului, acesta procedând la analiza probelor administrate în cauză, și relevând raționamentul juridic pentru care a pronunțat soluția de respingere a cererii de chemare în judecată. Înalta Curte, în acord cu jurisprudența sa constantă, reamintește că obligația instanței de a-și motiva hotărârea adoptată, consacrată legislativ în dispozițiile art. 425 C. proc. civ. are în vedere stabilirea în considerentele hotărârii a situației de fapt, încadrarea în drept, și, nu în ultimul rând raționamentul logico-juridic care a fundamentat soluția adoptată. Aceste cerințe legale sunt impuse de însăși esența înfăptuirii justiției, iar forța de convingere a unei hotărâri judecătorești rezidă în raționamentul logico-juridic clar explicitat și întemeiat pe considerentele de drept. Instanța de control judiciar constată că judecătorul fondului a respectat rigorile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., sentința recurată cuprinzând argumente care demonstrează că prima instanță a analizat în mod adecvat argumentele expuse de reclamant dar și de pârât, judecătorul indicând elementele de fapt și de drept ale cauzei, pe care le-a trecut prin filtrul propriei sale aprecieri, precum și silogismul logico-juridic ce a stat la baza soluției pronunțate, fiind clare rațiunile avute în vedere. Totodată, instanța de control judiciar reține că hotărârea nu trebuie să cuprindă un răspuns exhaustiv dat fiecărei susțineri formulate de părțile în proces, fiind suficient a se răspunde argumentelor fundamentale, de natură a susține soluția pronunțată în cauză, obligație îndeplinită în prezenta cauză. Prin urmare, Înalta Curte apreciază că nu poate fi reținută niciuna dintre ipotezele reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., sens în care apreciază nefondate susținerile recurentei privind incidența unui astfel de motiv de nelegalitate. În ceea ce privește cel de-al doilea motiv de recurs invocat de recurenta - reclamantă, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte amintește că potrivit acestui motiv de recurs, casarea unor hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material. Prin intermediul acestui motiv de recurs poate fi invocată numai încălcarea sau aplicarea greșită a legii materiale, nu și a legii procesuale. Hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii atunci când instanța, deși a recurs la textele de lege aplicabile speței, fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, adăugând sau omițând unele condiții pe care textele nu le prevăd, fie le-a aplicat greșit. În cauza de față acest motiv nu este incident, după cum se va arăta în cele ce urmează. În cadrul criticilor subsumate motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a susținut că sentința atacată a fost pronunțată de prima instanță cu nesocotirea dezlegărilor date prin Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 29/2020, cu încălcarea dispozițiilor art. 1 alin. (3) din Norma aprobată prin Ordinul CSA nr. 14/2011, precum și a celor cuprinse la art. 4 alin. (1) lit. a) și art. 18 din Legea nr. 213/2015 privind Fondul de Garantare a Asiguraților. În ceea ce privește critica adusă sentinței civile atacate din perspectiva respingerii la plată a penalităților de întârziere și a cheltuielilor de judecată, Înalta Curte constată că, în mod corect, prima instanță a validat raționamentul FONDULUI DE GARANTARE A ASIGURAȚILOR care a statuat că penalitățile de întârziere și cheltuielile de judecată stabilite în sarcina asigurătorului falit sunt determinate de atitudinea culpabilă a acestuia, care nu a înțeles să-și execute obligațiile contractuale la timp. În realitate, chestiunea supusă analizei și asupra căreia părțile au opinii contrare, vizează penalitățile de întârziere și cheltuielile de judecată aferente despăgubirii din asigurări și se referă la faptul că acestea reprezintă sau nu creanțe din asigurări în sensul Legii nr. 213/2015 și dacă sunt sau nu izvorâte din contractul de asigurare RCA. În opinia recurentei-reclamante, penalitățile de întârziere aferente despăgubirii din asigurări dar și cheltuielile de judecată reprezintă creanțe din asigurări, în sensul Legii nr. 213/2015, rezultând în mod expres din contractul de asigurare RCA. Prima instanță, în raport de soluția dată de FONDUL DE GARANTARE A ASIGURAȚILOR în decizia atacată, a invalidat raționamentul recurentei - reclamante, reținând, în esență, că pretențiile reclamantei solicitate sub forma penalităților de întârziere și a cheltuielilor de judecată nu reprezintă creanțe de asigurare, astfel încât pârâtul să aibă obligația de a le plăti din disponibilitățile sale, din interpretarea întregului cadru normativ aplicabil în speță rezultând că penalitățile de întârziere și cheltuielile de judecată nu sunt incluse în sfera creanței de asigurare. Contrar susținerilor recurentei-reclamante, instanța de control judiciar constată că prima instanță a pronunțat hotărârea cu interpretarea și aplicarea corectă a dispozițiilor legale incidente în materie prin raportare la situația de fapt reținută, soluție pe care, la rândul său, o adoptă ca atare. În fapt, prin Decizia nr. 25854 de la data de 23 martie 2021 a pârâtului FGA, acesta a admis cererea de plată a sumelor reprezentând despăgubire și a respins cererea de plată a sumelor reprezentând penalități de întârziere și cheltuieli de judecată. Relativ la motivul de respingere a cererii de plată, Înalta Curte reține că în art. 3 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 503/2004 creanțele de asigurări sunt definite ca fiind "creanțele creditorilor de asigurări, care rezultă dintr-un contract de asigurare, inclusiv sumele rezervate pentru acești creditori atunci când unele elemente ale datoriei nu sunt cunoscute încă. Se consideră creanțe de asigurări creanțele Fondului de Garantare a Asiguraților, precum și primele datorate de către societatea de asigurare/reasigurare debitoare, rezultate din încetarea ori, după caz, din anularea contractelor de asigurare sau operațiunilor efectuate, conform legii aplicabile acestora, înainte de intrarea în procedura falimentului". Art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015 acordă creanței de asigurare aceeași definiție: "creanțele creditorilor de asigurări care rezultă dintr-un contract de asigurare, inclusiv sumele rezervate pentru acești creditori atunci când unele elemente ale datoriei nu sunt cunoscute încă. Se consideră creanțe de asigurări sumele achitate creditorilor de asigurări din disponibilitățile Fondului, reprezentând despăgubiri sau indemnizații, precum și primele datorate de către asigurătorul debitor pentru perioada în care riscul nu a fost acoperit de acesta, ca urmare a încetării contractelor de asigurare". Sub acest aspect sunt relevante și prevederile art. 268 pct. 1 lit. g) din Directiva 2009/138/CE conform cărora creanța de asigurare reprezintă orice sumă care este datorată de către întreprinderea de asigurare unor asigurați, deținători de polițe de asigurare, beneficiari sau oricărei părți vătămate având drept direct de acțiune împotriva întreprinderii de asigurare și care rezultă dintr-un contract de asigurare sau din orice operațiune prevăzută la art. 2 alin. (3) lit. b) și c) din activitatea de asigurare directă, inclusiv o sumă rezervată pentru persoanele respective, în cazul în care unele elemente ale datoriei nu sunt încă cunoscute. Față de aceste dispoziții legale, Înalta Curte reține că penalitățile de întârziere și cheltuielile de judecată de natura celor solicitate în cauză nu reprezintă creanțe de asigurări în înțelesul dat de art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015 deoarece, pe de o parte, prin hotărârile judecătorești nu se instituie obligația de plată în sarcina Fondului de Garantare a Asiguraților, ci, în sarcina asigurătorului aflat în faliment, iar, pe de altă parte, acestea trebuie să fie achitate de către Fondul de Garantare a Asiguraților doar în măsura în care constituie creanțe de asigurări. Din interpretarea acestor dispoziții legale prin care se definește noțiunea de creanță de asigurare rezultă indubitabil că legiuitorul a înțeles să reglementeze această dispoziție pentru a o circumscrie ipotezei speciale a falimentului unui asigurător, similar art. 5 din Legea nr. 85/2014, situația astfel reglementată aplicându-se cu prioritate. În acest sens, este esențial a se observa că din interpretarea dispozițiilor art. 9 și art. 17 din Norma ASF nr. 16/2015, Fondul de Garantare a Asiguraților nu preia funcțiile unui asigurător față de care s-a dispus deschiderea procedurii de faliment. Aceasta întrucât Fondul de Garantare a Asiguraților a fost constituit cu un scop specific în mod clar determinat, astfel încât, după data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii de faliment pronunțate împotriva unei societăți de asigurare aflate în insolvență, acesta nu preia obligațiile asigurătorului asumate în urma încheierii contractelor de asigurare de răspundere civilă pentru accidente produse de vehicule. În egală măsură, Înalta Curte reține că prin dispozițiile art. 2 alin. (3) din Legea nr. 213/2015 este reglementat rolul Fondului, legiuitorul statuând că acesta "Garantează plata de indemnizații/despăgubiri rezultate din contractele de asigurare facultative și obligatorii, încheiate, în condițiile legii, în cazul falimentului unui asigurător, cu respectarea plafonului de garantare prevăzut în prezenta lege și în limita resurselor financiare disponibile la momentul plății, așa cum sunt definite la art.

În cazul în care disponibilitățile Fondului nu sunt suficiente pentru acoperirea cuantumului sumelor cuvenite creditorilor de asigurări, creanțele acestora vor putea fi onorate pe măsura alimentării Fondului cu resursele financiare prevăzute de prezenta lege." În concluzie, dispozițiile art. 2 alin. (3) și art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015 fac referire la despăgubiri sau indemnizații, respectiv la prime datorate, corespunzătoare celor reglementate la art. 26 alin. (1) lit. a)-d) din Norma aprobată prin Ordinul CSA nr. 14/2011, prevederi în privința cărora instanța de control judiciar reține că nu pot fi interpretate în mod extensiv. Pe de altă parte, prevederile art. 2214 din C. civ. stabilesc că "În cazul asigurării de bunuri asigurătorul se obligă ca, la producerea riscului asigurat, să plătească o despăgubire asiguratului, beneficiarului asigurării sau altor persoane îndreptățite", din interpretarea acestora rezultând că despăgubirea care decurge din contractul de asigurare este reprezentată de contravaloarea pierderii suferite de persoana asigurată prin producerea riscului asigurat. Așadar, scopul pentru care a fost constituit Fondul de Garantare a Asiguraților este acela de a plăti despăgubirile în cazul falimentului unui asigurător, neexistând un suport legal pentru a se considera că temeiul răspunderii Fondului îl constituie contractul de asigurare, pentru a fi incidente textele de lege aplicabile societăților de asigurare și, implicit, pentru a putea fi obligat și la plata penalităților de întârziere, a dobânzilor legale sau a cheltuielilor de judecată. Dimpotrivă, din interpretarea normelor speciale cuprinse în Legea nr. 213/2015, rezultă că temeiul răspunderii Fondului nu îl constituie contractul de asigurare, ci, tocmai dispozițiile actului normativ menționat, în aplicarea cărora Fondul este ținut să efectueze, în limita plafonului de garantare, plăți ale indemnizațiilor/despăgubirilor rezultate din contractele de asigurare facultative și obligatorii, iar nu plăți ale daunelor interese moratorii, penalităților sau cheltuielilor de judecată, întrucât acestea sunt determinate de atitudinea culpabilă a asigurătorului, care nu a înțeles să-și execute obligațiile contractuale la termenul scadent. Rezultă astfel că raportul de drept civil existent între recurenta- reclamantă și asigurătorul RCA produce efecte numai între aceste părți, conform dispozițiilor art. 1280 din C. civ., iar raportul de drept administrativ este rezultatul îndeplinirii condițiilor cerute de legea specială în vigoare la data falimentului, respectiv Legea nr. 213/2015, care a abrogat Legea nr. 136/1995. Cu alte cuvinte, activitatea Fondului este prevăzută prin Legea de organizare nr. 213/2015, respectiv Norma A.S.F. 16/2015, nefiindu-i aplicabile textele de lege ce erau aplicabile societăților de asigurare, respectiv cele referitoare la penalitățile de întârziere, întrucât acestea nu se referă la modalități de determinare a întinderii despăgubirii conform art. 16 din Norma A.S.F. nr. 16/2015, nici Legea nr. 213/2015 și nici Norma A.S.F. nr. 16/2015 neprevăzând posibilitatea obligării Fondului la plata penalităților de întârziere în situația în care asigurătorul în faliment nu și-a îndeplinit obligațiile. Așa cum s-a arătat în precedent, pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților plătește din disponibilitățile sale, în cazul falimentului unui asigurător, doar creanțele de asigurări în sensul art. 1 alin. (3) și art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea 213/2015, respectiv sumele achitate creditorilor de asigurări reprezentând despăgubiri/indemnizații, precum și primele datorate de către asigurătorul debitor pentru perioada în care riscul nu a fost acoperit de acesta, ca urmare a încetării contractelor de asigurare. Așadar, fiind norme cu caracter special, aceste dispoziții legale se aplică cu prioritate. De asemenea, Înalta Curte reține că procedura derulată de Fondul de Garantare a Asiguraților conform Legii nr. 213/2015 este diferită de procedura falimentului asigurătorului, derulată de lichidatorul judiciar sub supravegherea judecătorului sindic, conform Legii nr. 85/2014. Astfel, cea dintâi procedură are natură administrativă, scopul desfășurării sale fiind acela de a proteja creditorii de asigurări de consecințele falimentului asigurătorului și de garantare a plății despăgubirilor cuvenite acestora, Fondul urmând să achite creanțele de asigurări în condițiile art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, după parcurgerea procedurii prevăzute de Norma A.S.F. nr. 16/2015. Pe de altă parte, procedura falimentului asigurătorului RCA are natură judiciară și se desfășoară, conform procedurii stipulate în Legea nr. 85/2014, în interesul tuturor creditorilor debitorului falit, inclusiv al creditorilor de asigurări pentru sumele care exced plafonului stabilit prin Legea nr. 213/2015, precum și al creditorilor ale căror creanțe, deși derivate dintr-un contract de asigurare, nu au natura creanțelor de asigurări. În concluzie, evaluarea creanței de către Fondul de Garantare a Asiguraților, prin prisma condițiilor prevăzute în Legea nr. 213/2015, respectiv natura de creanță de asigurare și cuantumul prevăzut la art. 15 alin. (1) din lege, reprezintă chestiuni distincte de evaluarea realizată de către lichidatorul judiciar. În speță, în analiza sumei solicitate la plată, FONDUL DE GARANTARE A ASIGURAȚILOR a reținut în mod corect că nu este întemeiată cererea de acordare a sumelor reprezentând penalități de întârziere și cheltuieli de judecată de vreme ce acestea nu reprezintă creanțe de asigurare, ci obligații civile ce rezultă din comportamentul culpabil al societății de asigurare. Aceasta întrucât art. 18 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 face trimitere la dobânzile și/sau cheltuielile la care însuși Fondul de Garantare a Asiguraților poate fi obligat ca urmare a constatării și reținerii propriei sale culpe, iar nu la dobânzile stabilite în sarcina asigurătorului falit. Or, în prezenta cauză recurenta-reclamanta nu pretinde plata unei creanțe de asigurări rezultate din însuși contractul de asigurare, ci daune-interese moratorii, a căror cauză juridică este neplata la termen a despăgubirilor. Așadar, având în vedere că pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților nu este continuatorul asigurătorului B., nu i se poate imputa culpa asigurătorului pentru plata cu întârziere a despăgubirilor, criticile formulate de recurenta-reclamantă din perspectiva încălcării dispozițiilor art. 18 din Legea nr. 213/2015 și invocarea în acest sens a instituției subrogării reglementate la art. 2210 C. civ. fiind, prin urmare, nefondate. Cât privește invocarea în cauză a considerentelor de la pct. 127 al Deciziei nr. 29/2020 a Înaltei Curți de Casație și Justiție-Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, instanța de control judiciar reține că decizia menționată nu este incidentă în speță. Din considerentele deciziei evocate nu rezultă că instanța supremă a stabilit natura de creanțe de asigurări a penalităților de întârziere, în sensul Legii nr. 213/2015, ci, a constatat că, în cuprinsul definiției date noțiunii de creanță de asigurare, legiuitorul a folosit, inițial, termenul la plural, respectiv "creanțele creditorilor de asigurări", întrucât a înțeles să includă în această categorie daunele materiale, daunele morale sau penalitățile, pentru ca, ulterior, să indice în mod clar elementul care unește aceste creanțe și care impune să fie tratate ca fiind una singură, și anume contractul de asigurare, ipoteză care, așa cum s-a arătat în cele ce preced, nu se verifică în speță, temeiul răspunderii pârâtului nefiind reprezentat de contractul de asigurare, ci de prevederile Legii nr. 213/2015. Instanța de control judiciar urmează să rețină și faptul că din considerentele de la pct. 125 al Deciziei nr. 29/2020 reiese că nu a fost lămurită chestiunea penalităților de întârziere pretinse de asigurătorul CASCO de la asigurătorul RCA - B. în temeiul dispozițiilor Normei CSA, în sensul că ar reprezenta creanțe de asigurări potrivit art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, din conținutul Deciziei nr. 29/2020 rezultând, dimpotrivă, că recunoașterea calității de creanțe de asigurări este condiționată de împrejurarea ca despăgubirile solicitate de asigurătorul CASCO și achitate de FGA să aibă drept izvor contractul de asigurare de răspundere civilă delictuală. Or, în cazul penalităților de întârziere și a cheltuielilor de judecată solicitate de reclamantă, nu este îndeplinită condiția prevăzută de art. 4 din Legea nr. 213/2015, fiind vorba despre un drept de creanță izvorât din comportamentul ilicit al asiguratorului, respectiv din nerespectarea obligației de plată și din litigiul generat de o astfel de conduită, ambele născând drepturi și obligații extrinseci contractului de asigurare și numai între părțile raportului juridic generat de fapta culpabilă a asigurătorului aflat în faliment. De altfel, referirea la termenul "penalități" din cuprinsul considerentelor deciziei evocate nu poate fi privită în afara restului considerentelor, din cuprinsul cărora rezultă că sunt creanțe ale creditorilor de asigurări acelea care rezultă din contractul de asigurare. În altă ordine de idei, este important a se observa că legea specială nu a prevăzut o garanție legală și în ceea ce privește daunele-interese moratorii pentru protejarea creditorilor de asigurări de consecințele insolvenței unui asigurător, astfel încât este evident că recurenta - reclamanta nu poate pretinde stabilirea în sarcina intimatului-pârât a altor obligații decât cele expres prevăzute de legea specială aplicabilă în materie, penalitățile de întârziere/cheltuielile de judecată nefiind, prin urmare, incluse în sfera creanței de asigurare, pentru ca pârâtul să aibă obligația de a le plăti din disponibilitățile aflate la dispoziția sa. Cu privire critica relativă la încălcarea dispozițiilor art. 435 C. proc. civ. de prima instanță, Înalta Curte reține faptul că hotărârea judecătorească nr. 17110/2015 a Judecătoriei Sectorului 1 este obligatorie pentru părțile procesuale și succesorii acestora însă, așa cum am stabilit în precedent, FONDUL DE GARANTARE A ASIGURAȚILOR nu este succesorul în drepturi al asiguratorului în faliment pentru a putea fi obligat executarea tuturor prestațiilor conținute de sentința Judecătoriei Sectorului 1 București. 2. Temeiul legal al soluției adoptate în recurs. Pentru considerentele expuse, nefiind incidente motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 din C. proc. civ., republicat, în temeiul dispozițiilor art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 și art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondată cererea de recurs formulată de reclamantă împotriva sentinței civile nr. 1284 din 28 septembrie 2021 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.