ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 910/2019

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 8 iulie 2016 pe rolul Tribunalului Maramureș, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, sub nr. x/2016, reclamanta A. a solicitat, în contradictoriu cu Societatea B. S.A. Baia Mare, Societatea B. S.A. București, obligarea acestora la plata sumei de 12.268,93 RON cu titlu de daune materiale din care 9.547,93 RON cheltuieli materiale privind medicamentele, tratamentele, proceduri de recuperare și alimente, iar suma de 2.721 RON reprezintă venitul nerealizat ca urmare a concediului medical pentru perioada iulie 2015 - februarie 2016, precum și prejudicii viitoare până la recuperarea integrală a capacității de muncă; a solicitat obligarea pârâtelor la 200.000 euro în echivalent în RON la cursul BNR din ziua plății, reprezentând daune morale, cu dobânda legală și cheltuieli de judecată ocazionate cu purtarea prezentului proces.

Prin precizarea din 08.12.2016 reclamanta a solicitat introducerea în cauză, în calitate de intervenient forțat, a numitului C. (moștenitor legal al numitei D.), iar cu privire la petitul 2 de cerere a arătat că solicită daune morale în cuantum de 903.140 RON, echivalentul a 200.000 euro la cursul BNR de la data înregistrării cererii de chemare în judecată.

Prin Sentința nr. 2366 din 29 septembrie 2017 Tribunalul Maramureș a admis în parte acțiunea astfel cum a fost formulată și precizată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtele Societatea B. S.A. Baia Mare, Societatea B. S.A. și intervenientul forțat C.; a obligat pârâtele să plătească reclamantei suma de 12.268,93 RON reprezentând daune materiale, 100.000 euro daune morale în echivalentul în RON la cursul B.N.R. la data plății, cu dobândă legală penalizatoare de 0,2% pe fiecare zi întârziere, calculată începând cu 8.07.2016 și până la plata efectivă a despăgubirilor civile menționate; a obligat pârâtele să plătească reclamantei 63 RON cheltuieli de judecată.

Prin Decizia nr. 109 din 26 februarie 2018 Curtea de Apel Cluj, secția a II-a civilă, a respins apelul reclamantei A. împotriva sentinței; a admis în parte apelul pârâtei Societatea de Asigurare-Reasigurare B. S.A. împotriva aceleiași sentințe, pe care a schimbat-o, în parte, în sensul că a obligat pârâta să achite reclamantei A., suma de 50.000 euro, în echivalentul în RON la cursul BNR de la data plății; a menținut celelalte dispoziții; a respins cererea apelantei pârâte privind plata cheltuielilor de judecată.

Împotriva acestei decizii a formulat recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. pârâta Societatea de Asigurare-Reasigurare B. S.A., arătând următoarele:

- Cererea modificatoare cu privire la acordarea penalităților, depusă la termenul din 20.09.2017, este tardiv formulată, impunându-se constatarea nulității ei; nu i-a fost comunicată astfel că pârâta nu a putut să își exprime punctul de vedere, încălcându-se principiul contradictorialității. Nu pot fi aplicate dispozițiile art. 202 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ. întrucât acest tip de dobânzi nu fusese solicitat inițial la introducerea acțiunii.

Mai susține recurenta că cererea reclamantei și soluția instanței de fond vizau dobânda legală penalizatoare, deși aceștia au făcut referire la penalitățile de întârziere. Instanțele au aplicat concomitent două acte normative contradictorii, respectiv dobânda legală penalizatoare reglementată de O.G. nr. 13/2011, inaplicabilă în cauză și dobânda penalizatoare reglementată de Norma ASF și au creat o lex tertia, preluând condițiile de existență ale unei instituții dintr-o lege și efectele din altă lege.

- Cuantumul daunelor morale este disproporționat raportat la cele stabilite prin hotărârile judecătorești pronunțate în cauze cu același obiect; în acest sens se transformă într-o amendă excesivă pentru asigurator și o sursă de îmbogățite fără justă cauză pentru victime. Instanța trebuia să țină cont de criterii obiective, de faptul că vătămarea a fost produsă din culpă, de concluziile raportului de expertiză medico-legală, pentru a stabili o despăgubire justă și echitabilă.

- În mod greșit instanța de apel a menținut dispoziția de obligare a pârâtei la plata dobânzii legale penalizatoare începând cu data de 08.07.2016, întrucât conform prevederilor art. 37 alin. (4) din Norma nr. 23/2014, în cazul despăgubirilor acordate prin sentințe judecătorești penalitățile sunt datorate începând cu a 11-a zi de la data la care asigurătorul a primit o hotărâre definitivă. Până la pronunțarea unei hotărâri judecătorești definitive, daunele morale nu au un caracter cert, lichid și exigibil, astfel că nu sunt purtătoare de dobânzi și nu puteau fi acordate de la momentul introducerii acțiunii.

Prin recursul incident formulat la data de 23 aprilie 2018, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., reclamanta A. a arătat că în mod greșit instanța de apel a redus cuantumul daunelor morale acordate de la 100.000 euro, la 50.000 euro, sumă apreciată de aceasta ca fiind neîndestulătoare și inechitabilă față de urmările accidentului și suferințele fizice și psihice aferente. Hotărârea instanței de apel cuprinde motive contradictorii în raport de probele administrate și de soluția adoptată, față de argumentele instanței soluția logică fiind de majorare și nu de micșorare a acestora. Instanța trebuia să țină seama de suferințele fizice, prejudiciul estetic și de agrement, de cele morale manifestate pe plan psihologic, mental, emoțional.

Părțile au formulat întâmpinare, solicitând respingerea recursurilor.

Prin încheierea din 3.04.2019 recursurile au fost admise în principiu.

Analizând cauza, Înalta Curte constată următoarele:

Litigiul poartă asupra unei cereri de despăgubiri rezultate dintr-un accident de circulație din 12 mai 2015, soldat cu rănirea gravă a reclamantei.

Despăgubirile morale acordate de instanța de fond au fost diminuate în apel, instanțele dispunând, totodată, și obligarea asigurătorului la plata de penalități de întârziere de 0,2% de la data introducerii acțiunii, 8.07.2016. În acest sens, instanța de fond a obligat pârâta, în baza art. 38 din Norma ASF nr. 23/2014, la plata dobânzii penalizatoare de 0,2% pe fiecare zi de întârziere, calculată începând cu data înregistrării acțiunii, în sensul solicitat de reclamantă până la data plății despăgubirilor, dispoziție menținută în apel.

Prin prima critică formulată, recurenta pârâtă susține că reclamanta și-a modificat, cu depășirea termenului legal, petitul acțiunii prin care a solicitat dobânzile reglementate de Ordinul ASF nr. 23/2014.

Această critică, ce a constituit și motiv de apel, a fost respinsă de instanță care a apreciat că cererea reclamantei nu reprezintă o modificare de acțiune, în condițiile în care aceasta a solicitat acoperirea integrală a prejudiciului prin trimitere la conținutul textului care instituia daunele penalizatoare, astfel că nici determinarea în timp a pretenției nu era necesar a fi indicată, textul legal, instituit de legiuitorul derivat, indicând expres care este momentul de la care aceste penalități curg. Instanța de apel a apreciat că opțiunea părții de a solicita penalitățile instituite prin art. 37 din Ordinul CSA nr. 23/2014 sub o altă denumire nu poate goli de conținut dreptul acesteia de a îi fi reparat integral prejudiciul prin acordarea penalităților asupra sumelor solicitate de la data ofertei de despăgubiri, care este data la care s-a apreciat că nu au fost respectate exigențele normei evocate.

Rezultă din această motivare că instanța de apel a apreciat că nu este vorba de o modificare de acțiune, ci de o indicare eronată a denumirii acestor penalități în acțiunea introductivă de instanță, corectată la termenul la care s-au pus concluzii, inclusiv sub aspectul datei de la care curg.

În recurs au fost reluate aceste critici, încadrabile în dispozițiile art. 488 pct. 5 C. proc. civ., ce vor fi respinse ca nefondate.

Astfel, se constată că, în cererea introductivă de instanță, reclamanta a solicitat plata dobânzii legale, indicând ca temei de drept al acțiunii Norma ASF nr. 23/2014, și nu O.G. nr. 13/2011.

La termenul de dezbateri din data de 20.09.2017, aceasta a depus o precizare a momentului de la care solicită dobânda penalizatoare reglementată de art. 38 din Ordinul nr. 23/2014, respectiv de la data introducerii acțiunii, făcând mențiune și în concluziile orale din fața instanței.

Cum nu se poate vorbi de o modificare a acțiunii, nu exista o obligație de comunicare a acesteia, deci, nu poate fi reținută nici încălcarea principiului contradictorialității. Oricum o atare vătămare pretinsă de apelanta pârâtă s-a acoperit în calea de atac în care partea a criticat atât aspectele procedurale, dar și admiterea pe fond a cererii, aceste susțineri fiind analizate de instanța ierarhic superioară.

Recurenta a mai susținut că cererea reclamantei și soluția instanței de fond vizau dobânda legală penalizatoare deși aceștia au făcut referire la penalitățile de întârziere și că instanțele au aplicat concomitent dobânda legală penalizatoare reglementată de O.G. nr. 13/2011 și dobânda penalizatoare reglementată de Norma ASF.

Nu rezultă din considerentele instanței de apel că aceasta ar fi făcut aplicarea dreptului comun în materie, ci exclusiv a Normei nr. 23/2014, în raport de care a dispus acordarea penalizării, norma ASF având un caracter special derogatoriu de la regimul dobânzii legale, astfel că o atare critică, analizată din perspectiva art. 488 pct. 8 C. proc. civ., nu subzistă.

O altă critică în strânsă legătură cu aplicarea dispozițiilor legale referitoare la instituirea penalizării este aceea că în mod greșit instanța de apel a menținut dispoziția de obligare a pârâtei la plata dobânzii legale penalizatoare începând cu data de 08.07.2016, întrucât, conform prevederilor art. 37 alin. (4) din Norma nr. 23/2014, în cazul despăgubirilor acordate prin sentințe judecătorești, penalitățile sunt datorate începând cu a 11-a zi de la data la care asigurătorul a primit o hotărâre definitivă. Până la pronunțarea unei hotărâri judecătorești definitive, susține recurenta, daunele morale nu au un caracter cert, lichid și exigibil, astfel că nu sunt purtătoare de dobânzi și nu puteau fi acordate de la momentul introducerii acțiunii.

Critica este întemeiată din perspectiva dispozițiilor art. 488 pct. 8 C. proc. civ.

Astfel, potrivit art. 38 din Norma nr. 23/2014, dacă asigurătorul RCA nu își îndeplinește obligațiile în termenele prevăzute la art. 37 sau și le îndeplinește defectuos, inclusiv dacă diminuează nejustificat despăgubirea, se aplică o penalizare de 0,2%, calculată pentru fiecare zi de întârziere, la întreaga sumă de despăgubire cuvenită sau la diferența de sumă neachitată, care se plătește de asigurător.

Astfel cum rezultă din analiza coroborată a dispozițiilor art. 36, 37 și 38, 46 pct. 3 și 47 din Norma ASF nr. 23/2014, asigurătorii RCA au obligația instrumentării dosarului de daună chiar de la data avizării producerii evenimentului asigurat, pe baza probelor depuse de părți privitoare la răspunderea asiguratului și cuantificarea prejudiciului, aceștia fiind abilitați chiar să efectueze verificări și cercetări, inclusiv să desfășoare investigații proprii asupra condițiilor producerii accidentului (dacă acesta nu face obiectul cercetării de către alte autorități).

Sensul reglementării este orientat spre asigurarea unei celerități a instrumentării și finalizării dosarelor de daună, prin soluționarea pe cât posibil pe cale amiabilă a acestora, fără însă a stabili în sarcina asigurătorilor vreo obligație de rezultat în acest sens, de vreme ce, potrivit art. 45 din Normă, stabilirea despăgubirilor se poate face în cazurile în care, din documentele existente în dosarul de daună - constatare amiabilă de accident, acte eliberate de persoanele care au competențe să constate accidentele de vehicule, înștiințare, procesul-verbal de constatare a pagubelor întocmit de asigurător sau alte mijloace de probă - rezultă răspunderea civilă a proprietarului sau a conducătorului vehiculului asigurat în producerea pagubei, iar persoana păgubită face dovada prejudiciului suferit. Reglementarea admite, deopotrivă, existența situațiilor în care nu se pot trage concluzii cu privire la persoana răspunzătoare, la cauzele, împrejurările producerii accidentului ori la cuantumul prejudiciilor produse, stabilind că în astfel de situații despăgubirile se determină prin hotărâre judecătorească.

Pentru a împiedica dezvoltarea unor practici abuzive, prin art. 37 alin. (1) s-a instituit în sarcina asigurătorilor RCA obligația ca, în termen de 3 luni de la avizarea producerii evenimentului asigurat, aceștia fie să facă o ofertă de despăgubire justificată, fie să notifice părții prejudiciate motivele pentru care nu au aprobat, în totalitate sau parțial, pretențiile de despăgubire.

Așadar, existența unei obligații de rezultat instituită în sarcina asigurătorilor RCA ar putea fi doar aceea de a răspunde persoanei prejudiciate fie printr-o ofertă de despăgubire justificată, fie printr-un refuz justificat.

Îndeplinirea unei atare obligații are ca situație premisă existența dovezilor în privința răspunderii asiguratului pentru producerea accidentului și în privința cuantificării prejudiciului.

Dispozițiile art. 38 instituie o măsură cu rol punitiv pentru cazurile în care asigurătorul RCA nu-și îndeplinește obligațiile stipulate în mod expres în sarcina în termenele prevăzute la art. 37 (care sunt termene pentru gestionarea dosarului de daună - cele de la alin. (1) și termene de plată - cele de la alin. (4) sau și le îndeplinește defectuos ori diminuează nejustificat despăgubirea, ceea ce presupune, în toate cazurile, o situație de culpă a acestuia.

Instanța de apel a considerat că soluția fondului este corectă, apreciind generic că nu au fost respectate exigențele normei invocate, fără a indica, în mod concret, care este culpa asigurătorului în ceea ce privește neîndeplinirea obligațiilor legale stabilite în sarcina acestuia în raport de situațiile reglementate de art. 37, în condițiile în care pârâta a susținut că, cel puțin în ceea ce privește daunele morale, ele sunt scadente la 11 zile de la stabilirea lor prin hotărâre definitivă, considerând că nu se poate aprecia că nu și-a îndeplinit obligațiile în situația în care oferta sa nu a fost acceptată și nu s-a putut încheia o tranzacție.

Astfel, în lipsa unor elemente de determinare obiectivă a prejudiciului personal nepatrimonial, acesta se stabilește pe baza unor criterii ce nu au suport normativ, fiind o creație a practicii și jurisprudenței, cum sunt principiile echității, nevoii sociale, îmbogățirii fără just temei, evaluându-se consecințele negative și intensitatea cu care a fost percepută suferința morală și măsura în care a fost afectată situația familială, emoțională și socială a victimei, la nivel subiectiv. Or, aceste aspecte nu se reflectă decât în mică măsură în actele emise de autorități, pentru stabilirea existenței și tipului de prejudiciu suferit fiind necesară o procedură jurisdicțională, în cadrul căreia să se stabilească o reparație corespunzătoare a prejudiciului moral, în cazul în care părțile nu convin pe cale amiabilă asupra despăgubirilor.

Este adevărat că, potrivit art. 37 alin. (4) teza I din Norma ASF nr. 23/2014, termenul de 10 zile pentru plata despăgubirii, a cărui nerespectare atrage plata de penalizări, începe să curgă de la data la care s-a depus și ultimul document necesar stabilirii răspunderii și cuantificării daunei, însă în privința daunelor morale este dificil de stabilit un astfel de moment la care daunele morale puteau fi cuantificate, cu atât mai mult cu cât, respingerea ofertei asiguratorului era de natură a înlătura speranța unei înțelegeri amiabile. Într-o astfel de situație, este incidentă teza a doua a acestui articol, termenul curgând de la data la care asiguratorul a primit o hotărâre judecătorească definitivă cu privire la daunele morale. Soluția aplicării penalităților de la data formulării prezentei cereri de chemare în judecată nu își are nicio rațiune față de tezele avute în vedere prin normele menționate.

Cum, în cauză, despăgubirea cuvenită reclamanților, ca efect al producerii riscului acoperit prin asigurarea obligatorie RCA, a fost stabilită în cadrul procesului pendinte în sarcina pârâtei în calitate de asigurator RCA, penalitățile de întârziere reglementate de art. 38 nu pot fi acordate decât de la data la care pârâta, în calitate de asigurător, a primit hotărârea judecătorească definitivă cu privire la suma de despăgubiri pe care este obligată să o plătească.

Prin urmare, se impune casarea hotărârii în baza art. 488 pct. 8 C. proc. civ. și trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de apel, pentru ca aceasta să soluționeze cererea referitoare la acordarea penalităților de întârziere în conformitate cu dezlegările date prin această decizie.

În ceea ce privește cererea de acordare a daunelor morale, ambele părți au formulat critici referitoare la motivare. Astfel, au susținut că hotărârea instanței de apel cuprinde motive contradictorii, aceasta neținând cont de criterii obiective cum sunt suferințele fizice, prejudiciul estetic și de agrement, de cele morale manifestate pe plan psihologic, mental, emoțional, indicate de reclamantă, respectiv gradul de vinovăție și concluziile raportului de expertiză medico-legală, concordanța cu jurisprudența în materie, menționate de pârâtă, pentru a stabili o despăgubire justă și echitabilă.

Criticile, întemeiate pe dispozițiile art. 488 pct. 6 C. proc. civ., sunt fondate.

Astfel, Înalta Curte reține maniera contradictorie în care au fost formulate aprecierile care au stat la baza cuantificării daunelor morale. Pe de o parte, instanța de apel descrie, la nivel teoretic, criteriile obiective aplicabile într-un astfel de litigiu, criterii ce nu au un suport normativ, fiind o creație a practicii și jurisprudenței, respectiv valorile lezate, consecințele negative, fizice și psihice, intensitatea cu care au fost percepute urmările și măsura în care a fost afectată situația familială, profesională și socială a părții la nivel subiectiv, frecvența activităților care nu mai pot fi realizate ce creează un grad de frustrare ridicat cu precădere la persoanele tinere, însă, în concret, efectul aplicării lor în cauza dedusă judecății este contradictoriu și nu susține soluția de diminuare a acestora în maniera care rezultă din dispozitiv.

Astfel, instanța menționează că s-a raportat, în evaluarea cuantumului daunelor morale, la ceea ce a pierdut reclamanta pe plan psihic și social, raportat la vârsta acesteia, 39 de ani, perspectivele familiale, în raport de complicațiile determinate de fapta persoanei vinovate, reținând afectarea capacității de desfășura o viață normală, modificarea existentă la nivelul bazinului, de toate schimbările survenite, de ceea ce ar însemna o viață normală, liniștită și fericită pentru aceasta în momentul respectiv, dar și în viitor, relevând, în acest context, o greșită determinare a cuantumului daunelor morale acordate în primă instanță. Curtea de apel a reținut că, în relație cu elementele evidențiate, întinderea în timp a acestora, numărul zilelor de îngrijiri medicale, lipsa afectărilor permanente, vârsta reclamantei și afectarea la nivel psihologic, cuantumul acestora apare ca fiind de 50.000 euro.

Se constată că, pe de o parte, instanța de apel a enumerat criteriile pe care le-a considerat incidente în cauză, reținând o serie de repercusiuni pe plan psihic, cu un nivel ridicat de intensitate, cum ar fi vârsta sau afectarea capacității de a desfășura o viață normală. Cu toate acestea, a diminuat cuantumul daunelor morale, indicând, printre altele, aceleași argumente ce țin de vârsta victimei sau de afectările aduse vieții acesteia, fără a arăta, în mod explicit, măsura în care nu se justifică, în accepțiunea sa, nivelul acordat în primă instanță, corespunzător cu gravitatea reținută anterior.

Această manieră de redactare a considerentelor atrage incidența motivului de recurs reglementat de art. 488 pct. 6 C. proc. civ., cu consecința desființării deciziei recurate sub acest aspect. La reluarea judecății instanța de apel urmează să procedeze de o manieră convingătoare și necontradictorie, în raport de susținerile părților, dovezile administrate în cauză, jurisprudența similară la care face trimitere art. 50 pct. 1 lit. f) din Norma ASF nr. 23/2014, în măsura în care se probează existența acesteia, printr-o evaluare și apreciere jurisdicțională proprie, la păstrarea sau modificarea cuantumului despăgubirilor acordate, în vederea îndeplinirii rolului lor compensatoriu, respectiv de asigura o satisfacție echitabilă și o reparație pentru prejudiciul personal nepatrimonial suferit de victimă.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte va admite recursurile în baza art. 496 C. proc. civ., va casa în parte decizia recurată și va trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe de apel, în ceea ce privește criticile referitoare la cuantumul daunelor morale și acordarea penalităților de întârziere.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursurile declarate de reclamanta A., cu domiciliul în Baia Mare, B-dul x, nr. 6, județul Maramureș și cu domiciliul ales la SCPA E., cu sediul în Baia Mare, B-dul x, nr. 25, județul Maramureș și de pârâta Societatea de Asigurare-Reasigurare B. S.A., cu sediul în București, str. x, parter-demisol, sector 1 și cu sediul procesual ales la SCA - F., cu sediul în Cluj Napoca, județul Cluj împotriva Deciziei nr. 109 din 26 februarie 2018 a Curții de Apel Cluj, secția a II a civilă, în contradictoriu cu intimatul-intervenient C., cu domiciliul în Baia Mare, județul Maramureș.

Casează în parte decizia recurată și trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe de apel, exclusiv în limita criticilor de apel vizând cuantumul daunelor morale și acordarea penalităților de întârziere.

Menține celelalte dispoziții ale deciziei.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 15 mai 2019.

Procesat de GGC - NN