ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 473/2020

Ședința publică din data de 20 februarie 2020

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată sub nr. x/2016 pe rolul Tribunalului Maramureș, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, reclamanții A., B. și C. au chemat în judecată pe pârâții D. S.A. și E., solicitând obligarea pârâtei D. S.A. la plata despăgubirilor materiale în cuantum de 24.101 RON și morale în sumă de 300 euro/lună pentru fiecare dintre reclamanții B. și C., fiii defunctei F., cu titlu de rentă viageră, suma de 1.500.000 euro cu titlu de daune morale pentru fiecare dintre cei trei reclamanți și penalități în cuantum de 0,2%/zi de întârziere începând cu data înregistrării cererii de chemare în judecată și până la plata efectivă a sumelor solicitate, cu cheltuieli de judecată.

Prin sentinta civila nr. 572 din 10.03.2017, pronunțata de Tribunalul Maramureș, secția a II-a civilă, s-a admis în parte acțiunea formulată de reclamanții A., B. și C., în contradictoriu cu pârâții D. S.A. și E. și, în consecință a fost obligată pârâta D. S.A. București să plătească reclamantului A. despăgubiri materiale în cuantum de 24.101 RON și daune morale în cuantum de 100.000 euro; a fost obligată pârâta să plătească reclamanților B. și C., câte 200 euro cu titlu de rentă lunară începând cu 14.06.2016 și până la terminarea studiilor, dar nu mai târziu ca aceștia să împlinească vârsta de 26 ani și daune morale în cuantum de câte 150.000 euro pentru fiecare; a fost obligată pârâta să plătească reclamanților penalități de 0,2% pentru fiecare zi de întârziere, aferente sumelor menționate, începând cu 14.06.2016 și până la plata efectivă.

Pentru a dispune astfel, instanța a reținut că în prezenta speță este aplicabil art. 1391 C. civ. ce prevede că instanța judecătorească va putea să acorde despăgubiri ascendenților, descendenților, fraților, surorilor și soțului, pentru durerea încercată prin moartea victimei, precum și oricărei alte persoane care, la rândul ei, ar putea dovedi existența unui asemenea prejudiciu. Reclamantul A. este soțul supraviețuitor al defunctei G., iar reclamanții B. și C. sunt fiii defunctei.

Referitor la cuantumul și compunerea daunelor materiale solicitate, raportat la probele depuse la dosar, instanța a constatat că acestea sunt întemeiate.

Cererile referitoare la renta lunară solicitată de reclamanții B. și C. și la acordarea daunelor morale s-a constatat că sunt întemeiate în parte.

Împotriva acestei sentințe au formulat apel reclamanții A., B., C. și pârâta D. S.A..

Curtea de Apel Cluj, secția a II-a Civilă prin decizia civilă nr. 424/2017 din 12 iulie 2017 a respins apelul declarat de reclamanții A., B. și C.; a admis apelul declarat de apelanta D. S.A. împotriva sentinței civile nr. 572, pronunțată la data de 10.03.2016 în dosarul nr. x/2016 al Tribunalului Maramureș pe care a schimbat-o, în parte, în sensul că a admis, în parte, acțiunea reclamanților și în consecință a obligat pârâta să achite fiecărui reclamant daune morale în cuantum de 100.000 de euro în echivalentul în RON la data plății; a obligat pârâta să achite reclamanților suma de 3.451,57 RON reprezentând daune materiale; a menținut celelalte dispoziții ale hotărârii apelate; a respins cererea reclamanților de obligare la plata cheltuielilor de judecată în apel.

Apelul declarat de pârâta D. S.A. a fost admis, Curtea reținând că a fost relevată o greșită determinare a cuantumului daunelor morale, în considerarea raporturilor de familie existente și a impactului emoțional al morții soției și mamei reclamanților. În ceea ce privește daunele material a apreciat că acestea sunt dovedite cu înscrisurile existente la dosarul cauzei.

Cu privire la capătul de cerere având ca obiect stabilirea penalităților de întârziere a apreciat ca nefondate criticile referitoare la greșita aplicare a prevederilor art. 36 alin. (2) din Norma A.S.F. nr. 23/2014, legiuitorul stabilind un moment identic pentru curgerea termenului privind acordarea daunelor materiale și morale.

Împotriva acestei din urmă decizii a declarat recurs pârâta D. S.A.

Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I Civilă prin decizia nr. 983 din 22 martie 2018 a admis recursul declarat de pârâta D. S.A. împotriva deciziei nr. 424 din 12 iulie 2017 a Curții de Apel Cluj, secția a II-a civilă; a casat decizia recurată și a trimis cauza spre rejudecare la aceeași curte de apel.

În ceea ce privește criticile vizând nerespectarea criteriilor de stabilire a cuantumului daunelor morale, Înalta Curte a reținut că acestea nu sunt fondate, menținând dispozițiile instanței de fond.

În ceea ce privește criticile privind acordarea de penalități de întârziere, instanța supremă a apreciat ca fiind incidente dispozițiile art. 37 alin. (4) din Norma ASF nr. 23/2014, potrivit căreia obligația de plată a asigurătorului RCA începe să curgă de la data la care a primit hotărârea judecătorească definitivă.

De asemenea, a fost apreciată fondată critica privind acordarea rentei lunare, din perspectiva art. 50 alin. (2) din Norma ASF nr. 23/2014.

În rejudecare, Curtea de Apel Cluj, secția a II-a Civilă prin decizia civilă nr. 611/2018 din 20 noiembrie 2018 pronunțată în dosar nr. x/2016 a respins apelul declarat de reclamanții A., B. și C..

A admis apelul declarat de apelanta D. S.A., împotriva sentinței civile nr. 572 din 10.03.2017 pronunțată în dosarul nr. x/2016 al Tribunalului Maramureș, pe care a schimbat-o în parte, în sensul că a admis în parte acțiunea reclamanților și în consecință: a obligat pârâta să achite fiecărui reclamant daune morale în cuantum de 100.000 euro în echivalent în RON la data plății, precum și suma de 3.451,57 RON reprezentând daune materiale; a obligat pârâta să plătească reclamanților penalități de 2% pentru fiecare zi de întârziere aferente sumelor menționate, începând cu data de 20 noiembrie 2018 (data rămânerii definitive a hotărârii) și până la plata lor efectivă; a respins capătul de cerere privind obligarea pârâtei la plata rentei lunare de câte 200 euro fiecăruia dintre reclamanți; a respins cererea reclamanților de obligare a pârâtei la plata cheltuielilor de judecată în apel.

Curtea de Apel Cluj, secția a II-a Civilă prin încheierea din 19 februarie 2019 a admis cererea formulată de S.C. D. S.A., în contradictoriu cu intimații A., B., C. și E. și în consecință:

A dispus îndreptarea erorii materiale strecurate în dispozitivului deciziei civile nr. 611 pronunțată la data de 20.11.2018 de Curtea de Apel Cluj în dosar nr. x/2016 în sensul obligării pârâtei la penalități de întârziere între reclamanți de 0,2% pentru fiecare zi de întârziere și nu cum din eroare s-a menționat de 2 % pe fiecare zi de întârziere.

În considerentele deciziei, instanța de apel a reținut că toate criticile reclamanților apelanți reiterate în rejudecarea apelului privind un alt moment de la care să fie acordate penalitățile de întârziere, au fost înlăturate, prin aceasta opunându-se dezlegarea în drept obligatorie dată de instanța de recurs, motiv pentru care, câtă vreme părțile nu au ajuns la o înțelegere amiabilă cu privire la despăgubirile datorate de asigurător, devine incidentă cea de a doua ipoteză a art. 37 alin. (4) din Norma A.S.F. nr. 23/2014, aceea potrivit căreia obligația de plată a asigurătorului începe să curgă de la data la care a primit hotărârea judecătorească definitivă, respectiv 20 noiembrie 2018.

De asemenea, capătul de cerere privind acordarea rentei lunare în favoarea descendenților persoanei decedate a fost respins ca neîntemeiat și de această dată instanța urmând să aibă în vedere problemele de drept dezlegate prin decizia de casare.

Împotriva deciziei civile nr. 611/2018 din 20 noiembrie 2018 a Curții de Apel Cluj, secția a II-a civilă reclamanții A., B., C. au declarat recurs în temeiul dispozițiilor art. 488 pct. 6 și 8 C. proc. civ.

În raport de motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenții-reclamanți susțin că instanța de apel a aplicat greșit dispozițiile art. 501 alin. (1) C. proc. civ.. Se reproșează instanței de apel că nu a respectat cadrul rejudecării dispus de Înalta Curte de Casație și Justiție, respectiv nu a avut în vedere momentul de la care curg penalitățile de întârziere precizat de instanța supremă precum și recomandările privind capătul de cerere privind acordarea rentei viagere.

Cu privire la momentul de la care curg penalitățile de întârziere, contrar celor reținute de către instanța de apel, susțin recurenții-reclamanți că hotărârea nu cuprinde considerente proprii, ci reia motivarea instanței de casare, fără să facă o analiză pe fond a problemelor de drept reținute prin decizia de casare.

În ceea ce privește soluția pronunțată în primul ciclu procesual cu privire la daunele morale și materiale acordate, recurenții-reclamanți susțin că aceasta a rămas definitivă prin respingerea recursului declarat de pârâtă, decizia de apel încălcând dispozițiile art. 501 C. proc. civ.

Recurenții-reclamanți apreciază că în cauză sunt aplicabile dispozițiile art. 38 din Norma A.S.F. nr. 23/2014 în ceea ce privește neîndeplinirea termenelor prevăzute de art. 37 sau îndeplinirea defectuoasă a acestora, cât și în ceea ce privește diminuarea justificată a despăgubirii. Potrivit acestor texte legale, obligația de plată a despăgubirii a devenit exigibilă în termen de 10 zile de la data depunerii ultimului document necesar stabilirii răspunderii și cuantificării daunei, moment de la care pârâta ar datora penalități pentru fiecare zi de întârziere, în cuantum de 0,2%. Recurenții-reclamanți solicită plata penalităților de întârziere calculate de la data introducerii acțiunii, dată la care pârâta a fost pusă în întâziere.

Obligația de plată a despăgubirilor nu poate deveni exigibilă la data la care acestea au fost stabilite prin hotărâre judecătorească, întrucât norma A.S.F. nr. 23/2014 reglementează o situație distincă de cea din speță și anume situația în care persoana prejudiciată se adresează direct instanței.

Cu privire la obligarea pârâtei la plata rentei viagere în favoarea reclamanților B. și C., recurenții arată că hotărârea instanței de apel este insuficient motivată. Pârâta a contestat doar cuantumul sumei solicitată și nu s-a opus acordării acestei sume.

Se susține că temeiul juridic al acestui capăt de cerere este reprezentat de dispozițiile art. 1390 alin. (1) C. civ., rentă lunară care trebuia acordată de la momentul decesului.

În continuare, recurenții-reclamanți invocă nelegalitatea deciziei recurate prin prisma motivului de casare prevăzut de art. 488 pct. 6 C. proc. civ., în raport de existența motivelor contradictorii, precum și pentru insuficienta motivare a acesteia.

Pentru toate aceste considerente solicită admiterea recursului, casarea deciziei recurată, iar în rejudecare admiterea cererii de chemare în judecată.

Înalta Curte, a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ.

Prin încheierea din camera de consiliu de la data de 10 octombrie 2019, în unanimitate, s-a admis în principiu recursul, potrivit dispozițiilor art. 494 alin. (4) C. proc. civ.

În cadrul examenului de legalitate care privește decizia instanței de apel, Înalta Curte constată că recursul este fondat, urmând a fi admis pentru următoarele considerente:

Sub un prim aspect instanța supremă reține că recurenții-reclamanți au invocat motivul de casare prevăzut de art. 488 pct. 6 C. proc. civ., în susținerea criticii privind existența motivelor contradictorii în cuprinsul deciziei recurate, având în vedere că deși se face referire în considerente că în ceea ce privește daunele materiale și morale hotărârea este definitivă, dispozitivul cuprinde mențiuni privind obligarea pârâtei la plata daunelor materiale și morale.

Analizând critica recurenților-reclamanți cu referire la cazul de casare fondat pe prevederile art. 488 pct. 6 C. proc. civ., teza privind existența motivelor contradictorii, Înalta Curte constată că aceasta este fondată în raport de următoarele argumente:

Prin decizia de casare, au fost apreciate ca nefondate criticile privind acordarea daunelor materiale și morale. Au fost constatate ca fiind fondate criticile privind cuantumul penalităților de întârziere, precum și cele privind acordarea rentei lunare, indicațiile instanței de casare vizând verificarea modului de soluționare a capătului de cerere privind obligarea la plata penalităților de întârziere relativ la momentul de la care acestea urmează a fi plătite, precum și a celui privind obligarea la plata rentei viagere.

Potrivit dispozițiilor art. 501 alin. (1) și (3) C. proc. civ., în caz de casare hotărârile instanței de recurs asupra problemelor de drept dezlegate sunt obligatorii pentru instanța care judecă fondul.

Instanța de apel, în rejudecare deși reține aceste dispoziții, le aplică greșit în sensul că deși reanalizează soluția privind acordarea penalităților de întârziere urmare a despăgubirii cuvenită ca efect al producerii riscului acoperit prin asigurarea RCA precum și soluția privind capătul de cerere privind acordarea rentei lunare, reținând că celelalte capete de cerere au intrat în puterea de lucru judecat, dispozitivul deciziei cuprinde mențiuni cu privire la obligarea reclamanților la plata daunelor interese reprezentând daune materiale și morale.

În consecință, vor fi apreciate fondate susținerile reclamanților în sensul existenței motivelor contradictorii în cuprinsul hotărârii, evidențiate prin cele arătate, aspect care se circumscrie motivului de casare invocat din perspectiva nerespectării dezlegărilor instanței de casare.

Sub un alt aspect, recurenții-reclamanți invocă dispozițiile art. 488 pct. 6 C. proc. civ. pentru a susține insuficienta motivare a hotărârii, reproșând instanței de apel că nu a făcut o analiză în concret a dreptului material incident în speță, prin care să se constate că în prezenta cauză sunt aplicabile dispozițiile art. 38 din norma A.S.F. nr. 23/2014 raportat la cele ale art. 37 alin. (4) din același act normativ. S-a mai susținut că instanța a încălcat principiul disponibilității față de capătul de cerere privind renta lunară, deși pârâta nu s-a opus acordării acesteia, contestând doar cuantumul ei.

Critica privind acordarea penalităților de întârziere se vădește a fi fondată, sub aspectul momentul de la care au fost acordate, având în vedere următoarele considerente:

Problema de drept privind acordarea penalităților de întârziere urmare a despăgubirii cuvenită reclamanților ca efect al producerii riscului acoperit prin asigurarea obligatorie RCA ce a fost stabilită în cazul procesului pendite în sarcina pârâtei în calitate de asigurator, a fost analizată prin raportare la Norma ASF nr. 23/2014.

S-a reținut că situația despăgubirilor și a penalităților datorate de către asigurator este reglementată de art. 37 și 38 din Norma ASF nr. 23/2014.

În cauza dedusă judecății, despăgubirea cuvenită reclamanților, ca efect al producerii riscului acoperit prin asigurarea obligatorie RCA, a fost stabilită în cadrul procesului pendinte în sarcina pârâtei în calitate de asigurator RCA, context în care penalitățile de întârziere nu pot fi acordate decât de la data la care pârâta, în calitate de asigurător, a primit hotărârea judecătorească definitivă cu privire la suma de despăgubiri pe care este obligată să o plătească.

Instanța de casare a reținut că în cauză este incidentă cea de-a doua ipoteză a art. 37 alin. (4) din Norma ASF nr. 23/2014, aceea potrivit căreia, obligația de plată a asigurătorului RCA începe să curgă de la data la care a primit hotărârea judecătorească definitivă.

Observând statuările instanței de apel, se constată că în ceea ce privește capătul de cerere privind acordarea penalităților de întârziere, s-a reținut prin decizie recurată că obligația de plată a asigurătorului începe să curgă de la data la care a primit hotărârea judecătorească definitivă, respectiv 20 noiembrie 2018. Din verificarea actelor dosarului rezultă că data de 20 noiembrie 2018 reprezintă data pronunțării hotărârii din apel în cel de-al doilea ciclu procesual.

În raport de aceste considerente, se constată că sub acest aspect nu au fost respectate dezlegările instanței de casare, care a reținut că decizia este nelegală sub aspectul momentului de la care s-a dispus obligarea pârâtei la plata penalităților de întârziere, îndrumarea instanței fiind în sensul de a se verifica modul de soluționare a acestui capăt de cerere relativ la momentul de la care acestea urmează a fi plătite.

Potrivit art. 501 C. proc. civ., instanța de apel avea îndatorirea de a analiza modul de soluționare a capătului de cerere privind obligarea la plata penalităților de întârziere relativ la momentul de la care acestea urmează a fi plătite. Analiza instanței de apel în rejudecare s-a limitat la redarea argumentelor instanței de casare și procedând la darea unei soluții greșite, unei probleme de drept care fusese deja dezlegată prin decizia de casare și care trebuia preluată ca atare, conform art. 501 alin. (1) C. proc. civ., vătămând totodată, în mod grav, și dreptul părților la un proces echitabil.

Potrivit considerentelor deciziei civile nr. 983/22.03.2018, instanța de casare a dezlegat problema de drept referitoare la momentul de la care sunt datorate penalități de întârziere în sensul că a stabilit că acestea sunt datorate după primirea hotărârii judecătorești definitive cu privire la suma de despăgubiri pe care este obligată să o plătească. În acest cadru, se putea observa că suma datorată de pârâtă cu titlu de despăgubiri a fost stabilită în mod definitiv în urma deciziei pronunțate asupra recursului în primul ciclu procesual, conform art. 634 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., rejudecarea dispusă vizând doar chestiunea perioadei de calcul a penalităților de întârziere.

O astfel de hotărâre nu respectă nici exigențele art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, întrucât conform jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, noțiunea de proces echitabil presupune ca o instanță internă să fi examinat în mod real problemele esențiale care i-au fost supuse spre analiză.

Critica privind acordarea rentei viagere este privită ca fiind nefondată, dezlegările instanței de apel în sensul că această solicitare nu se justifică fiind corecte și în acord cu dispozițiile deciziei de casare.

Prin urmare, având în vedere că sunt fondate criticile recurenților-reclamanți, care atrag incidența motivelor de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., cu consecința casării hotărârii.

În consecință, în raport de rațiunile înfățișate, Înalta Curte, cu aplicarea dispozițiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va admite recursul declarat de recurenții-reclamanți împotriva deciziei civile nr. 611/2018 din 20 noiembrie 2018, pronunțate de Curtea de Apel Cluj, secția a II-a civilă, va casa decizia recurată și va trimite cauza aceleiași instanțe spre o nouă judecată cu luarea în considerare a problemelor dezlegate pe calea prezentei decizii.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurenții-reclamanți A., B. și C. împotriva deciziei civile nr. 611/2018 din 20 noiembrie 2018 pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția a II-a civilă, în contradictoriu cu intimații-pârâți D. S.A. și E..

Casează decizia atacată și trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 20 februarie 2020.