ÎNAPOI LA REZULTATE Înalta Curte de Casație și Justiție

Sursă originală

ÎCCJ 22.03.2018

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 983/2018

HOTĂRÂRE

22.03.2018

CAMERĂ

civil_1

RĂSFOIEȘTE: Înalta Curte de Casație și Justiție · 2018
DESCARCĂ: PDF · DOCX 🔒 Pro

Citează această cauză

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 983/2018 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2018)

Asupra cauzei de față, deliberând, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Maramureș, secția a II-a civilă, la data de 6 iunie 2014, reclamanții A., B. și C. au chemat în judecată pe pârâții S.C. D. S.A. și E., solicitând obligarea pârâtei de rândul 1 la plata: sumei de 24.101 RON, reprezentând daune materiale; sumei de 300 euro/lună pentru fiecare dintre reclamanții B. și C., fiii defunctei F., cu titlu de rentă viageră; sumei de 1.500.000 euro, cu titlu de daune morale pentru fiecare dintre cei trei reclamanți; penalități în cuantum de 0,2%/zi de întârziere, începând cu data înregistrării cererii de chemare în judecată și până la plata efectivă a sumelor solicitate; cu cheltuieli de judecată.

Hotărârea instanței de fond;

Prin sentința civilă nr. 572 din 10.03.2016 a Tribunalului Maramureș, secția a II-a civilă, a fost admisă, în parte, acțiunea formulată de reclamanții A., B. și C., în calitate de moștenitori ai defunctei F. decedată la 30.06.2015, în contradictoriu cu pârâții S.C. D. S.A. și E. și, în consecință, a fost obligată pârâta S.C. D. S.A. să plătească reclamantului A. despăgubiri materiale în cuantum de 24.101 RON și daune morale în cuantum de 100.000 euro; a fost obligată pârâta să plătească reclamanților B. și C. câte 200 euro cu titlu de rentă lunară începând cu 14.06.2016 și până la terminarea studiilor, dar nu mai târziu ca aceștia să împlinească vârsta de 26 ani și daune morale în cuantum de câte 150.000 euro pentru fiecare; a fost obligată pârâta să plătească reclamanților penalități de 0,2% pentru fiecare zi de întârziere, aferente sumelor menționate, începând cu 14.06.2016 și până la plata efectivă.

Împotriva acestei sentințe au formulat apel reclamanții, precum și pârâta S.C. D. S.A.

Hotărârea instanței de apel;

Prin Decizia civilă nr. 424 din 12.07.2017, Curtea de Apel Cluj, secția a II-a civilă, a respins apelul declarat de reclamanți, a admis apelul declarat de pârâta S.C. D. S.A. împotriva sentinței civile nr. 572 din 10.03.2016 a Tribunalului Maramureș, pe care a schimbat-o, în parte, în sensul că a admis, în parte, acțiunea reclamanților, a obligat pârâta să achite fiecărui reclamant daune morale în cuantum de 100.000 de euro, echivalent în RON la data plății, a obligat pârâta să achite reclamanților suma de 3451,57 RON reprezentând daune materiale, a menținut celelalte dispoziții ale hotărârii apelate; a respins cererea reclamanților de obligare la plata cheltuielilor de judecată în apel.

Împotriva acestei din urmă decizii a declarat recurs pârâta S.C. D. S.A., întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.

Motivele de recurs;

În dezvoltarea motivului de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta susține că, deși prin motivele de apel a formulat critici cu privire la dispoziția primei instanțe care vizează daunele materiale, daunele morale, acordarea rentei și a penalităților de întârziere, instanța de apel nu s-a pronunțat decât cu privire la daunele morale acordate fiilor.

În cadrul aceluiași motiv de nelegalitate, recurenta susține că despăgubirea pe care asigurătorul RCA o poate acorda nu urmează în totalitate dezdăunarea pe care persoana vinovată este obligată să o plătească în conformitate cu principiul reparației integrale a prejudiciului, statuat de C. civ., ci trebuie să fie în conformitate cu legislația specifică asigurărilor, în concordanță cu principiul specialia generalibus derogant.

În dezvoltarea motivului de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta critică, sub un prim aspect, dispoziția instanței de apel privind acordarea daunelor materiale, susținând că decizia recurată este contrară legii, întrucât instanța de apel trebuia să cenzureze cuantumul acestora la limita celor dovedite cu înscrisuri justificative, conform dispozițiilor art. 50 alin. (2) lit. a) și b) din Norma ASF nr. 23/2014, iar nu cu martori sau pe baza unor presupuneri, raportat la unele situații similare.

Recurenta susține că decizia recurată este nelegală și sub aspectul acordării unei rente viagere reclamanților B. și C., față de împrejurarea că instanța de apel trebuia să aibă în vedere legislația specifică asigurărilor, conform principiului specialia generalibus derogant, iar nu dispozițiile C. civ.

Este nelegală și soluția privind acordarea penalităților de întârziere cu începere de la data introducerii cererii de chemare în judecată, această dispoziție a instanței încălcând prevederile art. 37 alin. (4) din Norma ASF nr. 23/2014.

Sub acest aspect, instanța a reținut că penalitățile de întârziere se datorează de la data introducerii cererii de chemare în judecată, întrucât asigurătorul nu a făcut o ofertă reclamanților privind acordarea unor daune morale, anterior formulării cererii de chemare în judecată.

Acest considerent este greșit, având în vedere că stabilirea daunelor morale este un atribut exclusiv al instanțelor de judecată, astfel că asigurătorul nu putea face o propunere reclamanților, anterior demersului judiciar al acestora.

Sub un ultim aspect, recurenta susține că instanța de apel a aplicat greșit dispozițiile legale și principiile care reglementează răspunderea civilă delictuală și repararea prejudiciului, potrivit cărora daunele morale se stabilesc in conformitate cu legislația și jurisprudența din România.

În acest sens, recurenta susține că instanța de apel nu a avut în vedere studiul emis de Comisia de Supraveghere a Asigurărilor (CSA) în colaborare cu Fondul de Protecție a Victimelor Străzii (FPVS) și Uniunea Națională a Societăților de Asigurare din România (UNSAR), având ca obiect daunele morale acordate de-a lungul timpului în urma producerii de accidente rutiere, soldate cu victime.

Acest studiu a avut în vedere 2.339 soluții ale Curților de Apel din România și s-a materializat în Ghidul pentru soluționarea daunelor morale, potrivit căruia, sumele acordate cu titlu de daune morale ar fi trebuit să fie mult mai mici decât cele acordate de instanța de apel.

Recurenta solicită admiterea recursului, casarea deciziei recurate și trimiterea dosarului Curții de Apel Cluj în vederea rejudecării cauzei în conformitate cu dispozițiile legilor speciale aplicabile.

Analizând criticile formulate prin memoriul de recurs cu care a fost învestită, Înalta Curte constată următoarele:

Recurenta a încadrat criticile formulate prin memoriul de recurs în dispozițiile art. 488 pct. 6 și 8 C. proc. civ.

Cu referire la cazul de modificare fondat pe prevederile pct. 6 al art. 488 C. proc. civ., astfel cum a fost invocat de recurentă - hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină, cuprinde motive contradictorii și străine de natura pricinii, se observă că, în speță, susținerile recurenței nu sunt fondate, hotărârea recurată fiind amplu argumentată în fapt și în drept, neexistând nicio contradictorialitate în motivarea soluției, dezlegarea dată de instanța de apel problemelor de drept deduse judecății fiind susținută de considerente care nu se contrazic și care conduc la soluția din dispozitiv.

Nu poate fi primită susținerea recurentei în sensul că hotărârea ar fi nemotivată întrucât, deși a admis în parte apelul pe care aceasta l-a declarat, instanța de apel a motivat doar în ce privește daunele morale acordate fiilor persoanei decedate.

Aceasta întrucât, din considerentele deciziei rezultă că instanța de apel a analizat toate criticile cu care a fost învestită, relative la îndreptățirea reclamanților la despăgubiri reprezentând daune materiale, daune morale, renta viageră și penalitățile de întârziere.

Această critică nu poate fi încadrată în motivul de nelegalitate reglementat de pct. 6 al art. 488 C. proc. civ., urmând a fi analizată din perspectiva dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În ce privește criticile subsumate motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte reține următoarele:

O primă critică vizează soluția privind acordarea daunelor materiale, formulată în sensul că instanța de apel trebuia să cenzureze cuantumul acestora la limita celor dovedite cu înscrisuri justificative, conform dispozițiilor art. 50 alin. (2) lit. a) și b) din Norma ASF nr. 23/2014, iar nu cu martori sau pe baza unor presupuneri, raportat la unele situații similare.

Această critică este nefondată.

Astfel, instanța de apel a diminuat cuantumul daunelor materiale acordate reclamanților prin hotărârea fondului, în limita dovedirii acestor cheltuieli cu înscrisuri, reținând în acest sens că:

"Daunele materiale nu se stabilesc în echitate, ele se acordă în măsura în care este dovedit prejudiciul și nerecuperarea acestuia, astfel că statuările primei instanțe cu privire la daunele materiale pentru care nu au fost prezentate documente justificative apar ca fiind lipsite de fundament având în vedere că depozițiile martorilor, prin conținutul lor, nu au relevat elemente suficiente pentru a constitui probe în acest sens."

Așa fiind, susținerea recurentei în ce privește soluția instanței de apel privind acordarea daunelor materiale este neîntemeiată și nu poate fi primită.

Înalta Curte reține caracterul nefondat și al criticii vizând nerespectarea criteriilor legale în stabilirea despăgubirilor cu titlu de daune morale cuvenite reclamanților, apreciind că instanțele de fond au avut în vedere jurisprudența în materie atunci când au stabilit cuantumul daunelor morale.

În analiza acestei critici se are în vedere, ca prim aspect, faptul că, în faza procesuală a recursului, nu poate fi reapreciat cuantumul despăgubirilor care rezultă dintr-o reevaluare a situației de fapt prin prisma elementelor de probatoriu, întrucât o astfel de împrejurare excede limitelor analizei permisă în calea extraordinară de atac.

Se poate invoca, însă, nesocotirea unor criterii legale care ar fi stat la baza stabilirii acestor despăgubiri, în măsura în care acestea există. Cum legislația nu cuprinde criterii concrete de evaluare, recurenta susține că jurisprudența instanțelor naționale este unicul criteriu oferit de lege, a cărui corectă aplicare poate face obiectul controlului judiciar în recurs. Din această perspectivă, solicită a fi utilizat Ghidul pentru soluționarea daunelor morale elaborat de către Comisia de Supraveghere a Asigurărilor în colaborare cu Fondul de Protecție a Victimelor Străzii și Uniunea Națională a Societăților de Asigurare din România, care are la bază 2.339 cazuri de accidente soldate cu decesul victimelor, similare dosarului pendinte, pe baza cărora s-au calculat statistic anumite valori ale daunelor morale ce au fost acordate rudelor victimelor.

Este reală afirmația recurentei în sensul că, în aprecierea cuantumului daunelor morale, soluțiile adoptate trebuie să se înscrie în linia jurisprudenței naționale, însă studiul de practică judiciară intitulat "Ghid pentru soluționarea daunelor morale", invocat de recurentă, nu poate constitui, în lipsa unei dispoziții legale care să îl definească ca atare, un criteriu legal obligatoriu pentru instanțe, a cărui neaplicare să atragă desființarea unei hotărâri pentru lipsă de temei legal.

În plus, analiza unei jurisprudențe relevante în materie presupune verificarea unor cazuri concrete pentru a identifica situații similare în care, aplicându-se criteriile create pe cale jurisprudențială, s-au determinat anumite valori ale prejudiciului, acestea constituind o marjă de apreciere pentru instanța aflată în situația de a statua cu privire la cuantificarea despăgubirilor.

Simplele cifre statistice, culese din cazurile soldate cu decesul victimei, în funcție de vârsta celor aflați în raport de rudenie cu victima și gradul de rudenie, astfel cum sunt conținute în ghid, nu sunt suficiente pentru a putea fi considerate relevante din punctul de vedere al exigențelor unui criteriu și nu se pot impune, cu forță obligatorie, în lipsa unei trimiteri normative exprese la atare mecanism de cuantificare, având, cel mult, un caracter orientativ pentru o parte a jurisprudenței.

De asemenea, Înalta Curte reține că, în speța de față, recurenta nu a indicat, în mod concret, care este acea jurisprudență constantă care ar justifica acordarea despăgubirilor într-un alt cuantum, considerat echitabil din perspectiva sa.

Acesta este și motivul pentru care instanța de apel nu s-a prevalat, ca mijloc de probă, de ghidul invocat de pârâtă, acesta neconstituind un criteriu legal pe care instanțele sunt ținute a-l respecta în stabilirea plafonului de despăgubiri, ci a considerat, în mod pertinent, că instanța de fond a respectat criteriile jurisprudențiale și limitele de apreciere asupra cuantumului daunelor morale, soluția astfel pronunțată înscriindu-se în marja jurisprudenței constante și unitare pentru cazuri similare, pe baza unor criterii stabilite în jurisprudența internă și a Curții Europene, analizând împrejurările concrete și urmările faptei prejudiciabile, ținând cont, totodată, de necesitatea păstrării unui echilibru între scopul urmărit, acela de compensație echitabilă pentru gravitatea suferinței generate de distrugerea legăturii afective și preocuparea ca, prin acordarea daunelor, să nu se producă o îmbogățire fără justă cauză.

În consecință, în raport de cele reținute anterior, Înalta Curte constată ca fiind nefondate criticile vizând nerespectarea criteriilor de stabilire a cuantumului daunelor morale.

Înalta Curte constată însă caracterul fondat al criticilor recurentei referitoare dispoziția instanței de apel privind acordarea rentei în favoarea fiilor persoanei decedate și a momentului de la care s-a dispus acordarea penalităților de întârziere, în considerarea argumentelor și a limitelor ce succed.

În ce privește critica vizând acordarea penalităților de întârziere;

Recurenta critică soluția privind acordarea penalităților de întârziere, cu începere de la data introducerii cererii de chemare în judecată, susținând că această dispoziție a instanței încalcă prevederile art. 37 alin. (4) din Norma ASF nr. 23/2014.

Această critică se vădește a fi fondată, având în vedere următoarele considerente:

Situația despăgubirilor și a penalităților datorate de către asigurator este reglementată de art. 37 și 38 din Norma ASF nr. 23/2014. Conform art. 37 alin. (4) din Norma menționată, despăgubirea se plătește de către asigurătorul RCA în maximum 10 zile de la data depunerii ultimului document necesar stabilirii și cuantificării daunei, solicitat în scris de către asigurător, sau de la data la care asigurătorul a primit o hotărâre judecătorească definitivă cu privire la suma de despăgubire pe care este obligat să o plătească.

Textul evocat distinge două momente în raport de care asigurătorul RCA are obligația să plătească despăgubirea. Primul moment vizează ipoteza reglementată, de altfel, prin art. 54 din Legea nr. 136/1995, care consacră principiul stabilirii și acordării despăgubirilor pe cale amiabilă, în baza înțelegerii dintre persoanele implicate în raportul juridic de asigurare, situație în care asigurătorul RCA are obligația să plătească despăgubirea în maximum 10 zile de la data depunerii ultimului document necesar stabilirii și cuantificării daunei (teza I), iar cel de-al doilea moment se referă la ipoteza în care stabilirea despăgubirii se realizează pe cale judiciară, situație în care obligația de plată a asigurătorului RCA începe să curgă de la data la care a primit hotărârea judecătorească definitivă (teza II).

În cauza dedusă judecății, despăgubirea cuvenită reclamanților, ca efect al producerii riscului acoperit prin asigurarea obligatorie RCA, a fost stabilită în cadrul procesului pendinte în sarcina pârâtei în calitate de asigurator RCA, context în care penalitățile de întârziere nu pot fi acordate decât de la data la care pârâta, în calitate de asigurător, a primit hotărârea judecătorească definitivă cu privire la suma de despăgubiri pe care este obligată să o plătească.

Aceasta întrucât, numai din momentul în care instanța a stabilit în mod definitiv despăgubirile cuvenite reclamanților, acestea se transformă într-o creanță certă, lichidă și exigibilă, deci într-o obligație care, având ca obiect restituirea unei sume de bani, dă naștere dreptului de a obține daune moratorii, până la completa ei achitare.

Rezultă că, până la pronunțarea unei hotărâri judecătorești definitive care să stabilească un anumit cuantum al despăgubirilor, acestea nu au un caracter cert, lichid și exigibil, astfel că nu se poate dispune acordarea penalităților de întârziere anterior acestui moment.

Așa fiind, contrar susținerilor reclamanților, formulate prin întâmpinare, cât timp părțile nu au ajuns la o înțelegere amiabilă cu privire la despăgubirile datorate de asigurător, devine incidentă cea de-a doua ipoteză a art. 37 alin. (4) din Norma ASF nr. 23/2014, aceea potrivit căreia, obligația de plată a asigurătorului RCA începe să curgă de la data la care a primit hotărârea judecătorească definitivă.

Față de aceste considerente, în raport de care se constată că decizia recurată este nelegală sub aspectul momentului de la care s-a dispus obligarea pârâtei la plata penalităților de întârziere și având în vedere prevederile art. 497 C. proc. civ., se impune casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare sub acest aspect.

Critica vizând acordarea rentei lunare este privită ca fiind fondată, în considerarea următoarelor argumente:

În cauza dedusă judecății, temeiul despăgubirilor solicitate de reclamanți izvorăște din fapta delictuală a conducătorului auto asigurat G., materializată în producerea evenimentului rutier din data de 12.05.2015, soldat cu decesul numitei F., soția și respectiv, mama reclamanților, împrejurare care atrage incidența dispozițiilor Legii nr. 136/1995 și ale Normei ASF nr. 23/2014.

Instanța de apel a dispus acordarea rentei lunare în favoarea fiilor persoanei decedate, reclamanții B. și C., în temeiul dispozițiilor art. 1390 alin. (1) C. civ.

Art. 3 din Legea nr. 136/1995 privind asigurările și reasigurările în România prevede:

"În asigurarea obligatorie raporturile dintre asigurat și asigurător, drepturile și obligațiile fiecărei părți sunt stabilite prin prezenta lege", iar art. 50 prevede:

"Despăgubirile se acordă pentru sumele pe care asiguratul este obligat să le plătească cu titlu de dezdăunare și cheltuieli de judecată persoanelor păgubite prin vătămare corporală sau deces, precum și prin avarierea sau distrugerea de bunuri."

Art. 50 alin. (2) din Norma ASF nr. 23/2014 prevede:

"La stabilirea despăgubirilor în cazul vătămării corporale sau al decesului unor persoane, se au în vedere următoarele:

În caz de deces:

a) cheltuielile de înmormântare;

b) cheltuielile cu transportul cadavrului, inclusiv cele de îmbălsămare;

c) veniturile nete nerealizate si alte eventuale cheltuieli rezultate in perioada de la data producerii accidentului si pana la data decesului (...);"

d) daunele morale in conformitate cu legislația și jurisprudența din România."

Legea nr. 136/1995, împreună cu normele emise în baza acesteia de către instituțiile în materie de asigurări, reprezintă norme cu caracter special față de dispozițiile C. civ., în ceea ce privește despăgubirile ce se acordă de către asigurator cu titlu de dezdăunare persoanelor păgubite prin vătămare corporală sau deces.

Așa fiind, în baza principiului specialia generalibus derogant, norma generală este înlăturată de la aplicare în favoarea normei speciale, ceea ce înseamnă că motivarea acordării rentei pe dispozițiile C. civ. de către instanța de apel este greșită, sens în care critica recurentei sub acest aspect este fondată.

Pe de altă parte, analizând norma specială, respectiv prevederile art. 50 alin. (2) din Norma ASF nr. 23/2014, se constată că, printre despăgubirile ce urmează a fi plătite de asigurator, în cazul decesului unei persoane, nu se regăsește renta.

Așa fiind, critica vizând acordarea rentei lunare în favoarea fiilor persoanei decedate, reclamanții B. și C., apare ca fiind fondată, din perspectiva normei speciale, aplicabilă în cauză, sens în care se impune casarea deciziei recurate, față de dispozițiile art. 497 C. proc. civ.

Pentru considerentele expuse, reținând incidența motivului de casare înscris în art. 488 pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată că, în baza dispozițiilor art. 497 C. proc. civ., se impune casarea deciziei atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeași instanță, care urmează să verifice modul de soluționare a capătului de cerere privind obligarea la plata penalităților de întârziere relativ la momentul de la care acestea urmează a fi plătite, precum și a celui privind obligarea la plata rentei viagere, urmând a avea în vedere dezlegările date prin prezenta decizie.