ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2648/2020

Ședința publică din data de 09 decembrie 2020

Asupra recursului civil de față, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

A. Primul ciclu procesual

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 12 iulie 2016, pe rolul Tribunalului Maramureș, secția I civilă, sub nr. x/2016, reclamanții A., B. și C. au chemat în judecată pe pârâta S.C. D. S.A. și intervenientul forțat E., solicitând obligarea acestora la plata sumei de câte 1.000.000 RON pentru fiecare dintre reclamanți, reprezentând daune morale, respectiv suma de 7.988,98 RON, reprezentând daune materiale pentru reclamantul B. și suma de 202 RON, reprezentând daune materiale pentru reclamantul C., cu cheltuieli de judecată.

Prin sentința civilă nr. 196 din 02 martie 2017, Tribunalul Maramureș, secția I civilă a respins excepțiile lipsei calității procesuale active și a lipsei calității procesuale pasive, invocate prin întâmpinare; a admis în parte cererea formulată de reclamanții A., B. și C., în contradictoriu cu pârâta S.C. D. S.A. și intervenientul forțat E.; a obligat pârâta să achite reclamantei A. suma de 50.000 RON daune morale; a obligat pârâta să achite reclamantului B. suma de 50.000 RON daune morale și suma de 6970,8 RON daune materiale; a obligat pârâta să achite reclamantului C. suma de 60.000 RON daune morale și suma de 200 RON daune materiale.

Prin decizia nr. 333 A din 20 septembrie 2017, Curtea de Apel Cluj, secția I civilă a admis în parte apelul declarat de pârâta S.C. D. S.A. împotriva sentinței civile nr. 196 din 02 martie 2017 a Tribunalului Maramureș, pronunțată în dosar nr. x/2016, pe care a schimbat-o, după cum urmează: a admis excepția lipsei calității procesuale active a reclamanților A. și B., și, în consecință, a respins în întregime acțiunea formulată de reclamanții A., B., ca fiind formulată de persoane lipsite de calitate procesuală activă; a admis excepția lipsei calității procesuale active a reclamantului C. în ceea ce privește cererea având ca obiect acordarea daunelor materiale și morale după defunctul F. și, în consecință, a respins, în aceste limite, acțiunea reclamantului C., ca fiind formulată de o persoană lipsită de calitate procesuală activă; a obligat pârâta S.C. D. S.A. să achite reclamantului C. suma de 20.000 RON, reprezentând daune morale și suma de 200 RON, reprezentând daune materiale, ca urmare a admiterii în parte a acțiunii formulate de reclamantul C. în nume propriu; a menținut dispozițiile din sentința apelată referitoare la respingerea excepției lipsei calității procesuale pasive a pârâtei; a admis în parte acțiunea formulată de reclamantul C. în nume propriu, conform dispoziției anterioare; a respins ca nefondat apelul declarat de reclamanții A., B. și C. în contra sentinței civile nr. 196/02.03.2017 a Tribunalului Maramureș, pronunțată în dosar civil nr. x/2016; a obligat pe intimații-reclamanți A., B., și C. să plătească apelantei suma de 3.500 RON, cheltuieli de judecată în apel.

Prin Decizia nr. 1143 din 05 iunie 2019, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă a admis recursul declarat de reclamanții C., B. și A. împotriva deciziei nr. 333/A din 20 septembrie 2017, pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția I civilă; a casat în parte decizia recurată și a trimis cauza Curții de Apel Cluj, spre rejudecarea apelurilor; a menținut celelalte dispoziții ale deciziei instanței de apel privind cererea formulată de reclamantul C. în nume propriu, precum și pe cele referitoare la menținerea dispozițiilor din sentința apelată cu privire la respingerea excepției lipsei calității procesuale pasive a pârâtei.

B. Al doilea ciclu procesual

Prin decizia civilă nr. 260 A din 20 noiembrie 2019, Curtea de Apel Cluj, secția I civilă a admis în parte apelul declarat de reclamanții A., B. și C. împotriva sentinței civile nr. 196 din 02 martie 2017 a Tribunalului Maramureș, secția I civilă, pronunțată în dosarul nr. x/2016, pe care a schimbat-o în parte cu privire la cuantumul dunelor morale stabilite în favoarea reclamanților în urma decesului lui F., pe care le-a majorat, după cum a urmează: - 10.000 euro, în echivalent în RON la data plății, la cursul BNR, în favoarea lui C., în loc de 40.000 RON; - 16.000 euro, în echivalent în RON la data plății, la cursul BNR, în favoarea lui A., în loc de 50.000 RON; - 16.000 euro, în echivalent în RON la data plății, la cursul BNR, în favoarea lui B., în loc de 50.000 RON; a menținut restul dispozițiilor din sentința apelată.

Împotriva deciziei civile nr. 260 A din 20 noiembrie 2019, pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția I civilă, au declarat recurs reclamanții A., B. și C., precum și pârâta S.C. D. S.A.

2.1. Recurenții-reclamanți au invocat motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 din C. proc. civ. și au solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii atacate și trimiterea cauzei, spre rejudecare, instanței de apel.

Au criticat reclamanții decizia recurată, în esență, sub următoarele aspecte:

2.1.1. Hotărârea atacată a fost dată cu aplicarea greșită a dispozițiilor art. 1371 din C. civ., prin reținerea unei culpe concurente a victimei și diminuarea despăgubirilor, fiind incident motivul de casare prevăzut de art. 488 pct. 8 din C. proc. civ.

În dezvoltarea acestui motiv de recurs, recurenții au susținut culpa exclusivă a conducătorului auto în producerea accidentului și a consecințelor acestuia, precum și faptul că hotărârea penală are autoritate de lucru judecat în ceea ce privește vinovăția persoanelor cu privire la producerea evenimentului rutier din data 15 iunie 2014.

Prin raportare la art. 22 alin. (1) din C. proc. pen., în mod greșit instanța de apel a înlăturat autoritatea de lucru judecat a hotărârii penale, iar aprecierea în legătură cu existența unei culpe comune prin aceea că victimele și-au asumat în mod conștient riscul producerii unor consecințe vătămătoare asupra stării lor de sănătate este eronată și neconformă cu reglementările legale din dreptul comunitar sau din dreptul național.

Au susținut recurenții că, deși nu există niciun text de lege care să-i excludă de la dreptul de a primi despăgubiri sau ca acestea să le fie diminuate, totuși pârâta a invocat art. 28 alin. (1) din Ordinul CSA nr. 14/2001, care însă reglementează situația în care poate fi invocată culpa comună a victimei, și anume când "persoana prejudiciată a contribuit din culpă la producerea accidentului sau la mărirea prejudiciului." Or, culpa presupune săvârșirea unei fapte ilicite și în mod evident încălcarea unor norme legale, ipoteză care nu se regăsește în cazul defunctului F. și a fratelui său, C., în discuție fiind doar teza asumării riscului care nu își găsește aplicabilitate în speță.

Astfel, au arătat recurenții, doctrina și practica judiciară în materie nu admit că victima este prezumată a fi acceptat riscul de a muri, situație ce este reglementată prin art. 1355 alin. (3) din C. civ., potrivit cu care:

"răspunderea pentru prejudiciile cauzate integrității fizice sau psihice ori sănătății nu poate fi înlăturată ori diminuată decât în condițiile legii." Așa fiind, interdicția statuată prin dispozițiile legale anterior menționate se corelează cu cele ale legii fundamentale și cele ale art. 64 și art. 66 din C. civ. în materia drepturilor inerente persoanei fizice. În plus, art. 1355 alin. (4) din același cod stipulează că "declarația de acceptare a riscului producerii unui prejudiciu, nu constituie, prin ea însăși, renunțarea victimei de a obține plata despăgubirilor".

Prin urmare, teza asumării riscului produce efecte numai cu privire la prejudiciile patrimoniale înregistrate de victimă ce vizează bunuri mobile sau imobile.

Raportându-se la art. 12, pct. 23 și art. 13 alin. (3) din Directiva Europeană 103/CE/2009, recurenții au susținut că scopul asigurării de tip RCA nu ar mai fi atins dacă s-ar exclude sau s-ar diminua despăgubirile acordate persoanelor prejudiciate în situația în care pasagerii autovehiculului aveau cunoștință de faptul că șoferul era sub influența băuturilor alcoolice și nicio reglementare legală în materie nu exclude reclamanții de a fi dezdăunați prin efectul Legii nr. 136/1996, în calitatea lor de persoane prejudiciate.

Faptul că pasagerul s-a aflat într-o mașină condusă de un șofer care era sub influența băuturilor alcoolice nu echivalează cu faptul că între prejudiciul înregistrat prin decesul victimei și fapta ilicită a șoferului nu există raport de cauzalitate, context în care nu se poate vorbi de o culpă concurentă a pasagerului raportat la consecințele acestui accident. Or, în cauză, astfel cum a rezultat din materialul probator, acțiunea intervenientului reprezintă o condiție sine qua non ce a generat rezultatul și fără de care acesta nu s-ar fi produs.

Făcând referire la decizia prealabilă nr. 12/2016, cu privire la interpretarea dată art. 1391 alin. (1) coroborat cu art. 1371 alin. (1) din C. civ., recurenții au arătat că pretinsa contribuție a victimei trebuie să constea într-o fapta ilicită și să facă parte din lanțul cauzal generator al prejudiciului, context în care nu interesează atitudinea victimei în raport de fapta ilicită săvârșită de autor, ci contribuția efectivă a acesteia la săvârșirea faptei de către autor, care trebuie să îmbrace una din formele de vinovăție prevăzute de lege și să fie aptă să genereze prejudiciul care nu s-ar fi produs în absența unei astfel de contribuții.

Or, distinct de chestiunea culpei concurente și aplicarea art. 1371 din C. civ., reclamanții au calitatea de victime indirecte, rude ale decedatului, prin ricoșeu, al accidentului rutier și nu de persoane vătămate corporal, care pretind un drept de despăgubire propriu, temeiul de drept pentru pretențiile formulate fiind art. 1391 alin. (2) din C. civ.

Sub un alt aspect criticat, recurenții au susținut că daunele morale trebuie stabilite într-un cuantum raportat la împrejurările concrete ale cauzei, la intensitatea și durata suferințelor psihice încercate de către recurenți. În situația recurenților, prejudiciul nu poate fi acoperit, iar aceștia nu pot fi repuși în situația anterioară producerii prejudiciului, tocmai de aceea este necesar ca despăgubirile civile să nu aibă un caracter simbolic, ci trebuie să aibă menirea de a alina suferința victimelor indirecte, de a le recunoaște suferința și totodată de fi apreciat just, astfel încât să releve prejudiciul moral suferit în cauză. Ca atare, trebuie avute în vedere împrejurările concrete ale cauzei, prin raportare și la criteriul echității, precum și la principiul proporționalității daunei cu despăgubirea acordată, criterii ce au fost consacrate pe cale jurisprudențială.

Sub un ultim aspect criticat, recurenții au susținut că au fost aplicate greșit dispozițiile art. 49 pct. 2 lit. d) din Ordinul CSA nr. 14/2011, care statuează asupra obligativității acordării daunelor morale, în caz de vătămare corporală și deces, în conformitate cu legislația și jurisprudența din România.

Deși în considerentele hotărârii recurate, instanța de apel a arătat că decesul fiului și fratelui le-a produs apelanților suferințe psihice extrem de ridicate și întinse în timp, nu a avut în vedere criteriile relevate de jurisprudența națională, încălcând dispozițiile legale anterior menționate.

Or, în absența unor criterii clare și obiective prevăzute de legislația națională care să contureze un sistem de referință la care să se raporteze atât justițiabilii (victime directe și indirecte), cât și instanțele de judecată, practica judiciară în materie trebuie să fie un reper, iar dispozițiile legale să nu mai fie eludate. Astfel fiind, cuantificarea prejudiciului trebuie să fie unitară, nediscriminatorie și încadrată în limitele stabilite de legislație.

Cu toate că jurisprudența constituie unul din criteriile legale prevăzute norma anterior menționată, instanța de apel nu a motivat care sunt argumentele pentru care practica instanțelor judecătorești naționale este nerelevantă în cauză și nici nu a făcut referire la aceste dispoziții legale.

2.1.2. Hotărârea atacată este nemotivată și cuprinde motive străine de natura cauzei, fiind incident motivul de casare prevăzut de art. 488 pct. 6 din C. proc. civ.

În dezvoltarea acestui motiv de recurs, cu referire la cuantificarea prejudiciului, dar și la respingerea probațiunii cu martori pentru dovedirea prejudiciului moral, recurenții au susținut că motivarea cuantumului de 10.000 euro daune morale este superficială.

Instanța de prim control judiciar era datoare, în opinia recurenților-reclamanți, să procedeze la un examen propriu al situației de fapt deduse judecății, funcție de materialul probator, pe care însă l-a ignorat fără o argumentare. Mai mult decât atât, instanța de apel nu a motivat înlăturarea apărărilor reclamanților cu privire la majorarea daunelor morale, nu a enumerat criteriile avute în vedere pentru cuantificarea daunelor morale acordate și nici nu a făcut vorbire despre criteriile consacrate în doctrină și jurisprudență pentru evaluarea prejudiciului moral.

Totodată, instanța de apel era datoare să explice într-o manieră convingătoare raționamentul juridic pe care l-a adoptat în soluția dată cu privire la admiterea excepției lipsei calității procesual active a recurenților și pentru micșorarea cuantumului daunelor morale pentru recurentul C..

Or, motivarea sumară și confuză a unei hotărâri judecătorești echivalează cu nemotivarea hotărârii, astfel cum s-a decis constant în jurisprudența națională și europeană.

2.2. Recurenta-pârâtă a invocat motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 din C. proc. civ. și a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii atacate și trimiterea cauzei, spre rejudecare, instanței de apel.

A criticat pârâta decizia recurată, în esență, sub următoarele aspecte:

2.2.1. Hotărârea atacată a fost dată cu încălcarea dispozițiilor art. 501 raportat la art. 174 alin. (2) din C. proc. civ., fiind incident motivul de casare prevăzut de art. 488 pct. 5 din același cod.

În dezvoltarea acestui motiv de recurs, recurenta a arătat că instanța de apel a respins probele solicitate în rejudecare, ca nefiind utile soluționării cauzei, contrar prevederilor art. 501 și celor statuate prin decizia de casare, obligatorie pentru instanța de trimitere.

În plus, în baza aceluiași probatoriu, inițial, instanța de apel a respins în întregime acțiunea reclamanților pentru ca, în rejudecare, să admită apelul acestora și să majoreze daunele morale.

Astfel fiind, încălcarea art. 501 atrage sancțiunea nulității absolute raportat la prevederile art. 174 alin. (2), atâta timp cât norma este imperativă și interesul ocrotit este unul public. Altminteri, s-ar înfrânge ideea de justiție, iar controlul efectuat de instanțele superioare în căile de atac ar fi iluzoriu, încălcându-se flagrant principiul ierarhiei instanțelor judecătorești, în condițiile în care instanța inferioară nu ar ține cont de cele statuate de instanța superioară.

2.2.2. Hotărârea atacată cuprinde o motivare străină de natura cauzei sau este lipsită de motivare, fiind incident motivul de recurs prevăzut de art. 488 pct. 6 din C. proc. civ.

Redând din considerentele de la pagina 7 a deciziei atacate, recurenta a susținut că motivarea instanței de apel este străină de natura cauzei, în condițiile în care defunctul F. a fost adoptat cu efecte depline de la vârsta de 6 ani, nefiind vorba de o legătură obișnuită de afectivitate dintre părinți și copii, întrucât adopția rupe legătura de rudenie cu părinții biologici.

Cu privire la lipsa motivării, recurenta a susținut că instanța de apel s-a limitat la mențiunea "în raport de probațiunea administrată", fără a o indica, ceea ce presupune că ar fi vorba despre aceea din primă instanță, în condițiile în care în rejudecare instanța de apel a respins probele solicitate de părți.

Or, instanța de apel a majorat daunele morale acordate de prima instanță, fără a preciza care sunt motivele și probele pentru care se impune acordarea și majorarea acestora, ceea ce echivalează cu o nemotivare prin raportare la art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., art. 6 par. 1 din Convenția Europeană și jurisprudența CEDO.

2.2.3. Hotărârea a fost dată cu încălcarea art. 1391 alin. (2) teza a II-a din C. civ., fiind incident motivul de casare prevăzut de art. 488 pct. 8 din C. proc. civ.

În dezvoltarea acestui motiv, recurenta a arătat că instanța de casare a reținut faptul că, raportat la prevederile art. 1391 alin. (2) teza a II-a, se impunea dovedirea existenței unui prejudiciu moral ca urmare a decesului fiului, respectiv fratelui reclamanților, urmând a fi administrate probe în dovedirea existenței unei legaturi strânse și neîndoielince de afecțiune pe care aceștia o aveau cu victima la momentul decesului, însă instanța de apel, în rejudecare, nu a încuviințat nicio cerere în probațiune și nici nu a indicat în considerente care sunt probele și motivele pentru care acest prejudiciu moral a fost dovedit.

În condițiile în care instanța de apel a respins în rejudecare probele solicitate de părți, decizia acesteia s-a bazat pe probațiunea administrată în primă instanță, însă aspectele relatate de martorul audiat nu fac dovada unei "legături strânse și neîndoielnice de afecțiune". Or, textul de lege precitat impunea dovedirea prejudiciului, câtă vreme victima fusese dată spre adopție, nefiind în prezența unor legături firești de familie.

3.1. Recurenta-pârâtă a depus întâmpinare la recursul declarat de reclamanți, prin care a invocat excepția tardivității căii de atac, iar în subsidiar a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

În susținerea poziției sale procesuale, a arătat că excepția tardivității a fost invocată prin raportare la art. 485 din C. proc. civ. cu titlu de "precauție", având în vedere că nu are la dispoziție dovezile de comunicare a hotărârii atacate, iar pe fondul motivelor de recurs s-a apărat susținând că, în considerarea art. 1371 din C. civ. și a art. 28 din Ordinul CSA nr. 14/2011, instanța de apel a diminuat daunele morale acordare reclamanților, procentul de contribuție fiind reținut în virtutea a două aspecte, respectiv faptul că victima putea evita producerea prejudiciului dacă, fiind conștient că șoferul se află sub influența băuturilor alcoolice, nu accepta să călătorească cu acesta și să se supună unui asemenea risc, precum și faptul că victima nu și-a cuplat centura de siguranță.

A mai arătat că reclamanții se prevalează doar de o parte din paragraful redat din Directiva Europeană 103/CE/2009, respectiv de acele dispoziții prin care se susține necesitatea asigurării și acordării despăgubirii, pentru toți pasagerii din autovehicul inclusiv în situația în care aceștia știau sau ar fi trebuit să știe că șoferul se află sub influența alcoolului, însă aceleași dispoziții prevăd că existența asigurării în acest caz "nu aduce atingere răspunderii care le-ar putea fi imputată în temeiul legislației interne aplicabile sau nivelul despăgubirii pentru daunele suferite într-un anumit accident."

În alte cuvinte, scopul directivei este acela de a se garanta asigurarea tuturor pasagerilor din vehicul, fără a limita dreptul statelor de a reglementa condițiile răspunderii ce ar putea fi imputată și acestora. Or, din acest punct de vedere, atât prima instanță, cât și instanța de apel au respectat prevederile directivei.

Cu privire la criticile aduse hotărârii sub aspectul acordării daunelor morale, a susținut că acestea vizează exclusiv aspecte de fapt ce țin de cuantificarea prejudiciului moral, care excedează controlul de legalitate din recurs. Același caracter în are și critica vizând greșita aplicare a dispozițiilor art. 49 pct. 2 lit. d) din Ordinul CSA nr. 14/2011.

3.2. Recurenții-reclamanți au depus întâmpinare la recursul declarat de pârâtă, prin care au invocat excepția tardivității căii de atac, iar în subsidiar au solicitat respingerea recursului ca nefondat.

În susținerea poziției lor procesuale, au arătat că motivarea instanței de apel este amplă și concisă pe toate aspectele invocate în recursul părții adverse.

Totodată, au susținut că niciunul dintre argumentele invocate în sensul că părinții biologici ai victimei nu ar fi îndreptățiți să li se acorde daune morale, în interpretarea dispozițiilor art. 1391 alin. (2) din C. civ., nu este susținut de probele la care s-a făcut referire în motivarea deciziei atacate.

Recurenta-pârâtă a depus răspuns la întâmpinarea formulată de recurenții-reclamanți, prin care a reiterat apărările formulate.

Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) din C. proc. civ., a fost analizat în completul de filtru, fiind comunicat părților, iar prin încheierea din 14 octombrie 2020, completul de filtru a respins excepția tardivității recursurilor, invocată de recurenți, a admis în principiu recursurile și a fixat termen de judecată în ședință publică pentru soluționare la data de 09 decembrie 2020, cu citarea părților.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursurile declarate sunt nefondate pentru considerentele expuse în continuare.

II.1. Recursul reclamanților este nefondat.

Recurenții-reclamanți și-au întemeiat recursul, pe de o parte, pe motivul de casare reglementat de art. 488 pct. 8 din C. proc. civ., argumentând, în esență, reținerea nelegală a culpei comune a victimei decedate, cu consecința diminuării daunelor morale acordate reclamanților victime prin ricoșeu (părinți și frate biologici ai victimei directe), rezultată dintr-o aplicare greșită a prevederilor art. 1371 din C. civ., cu referire la art. 1355, art. 1391 alin. (2) din același cod și la art. 13 alin. (3) din Directiva nr. 2009/103/CE, precum și aplicarea greșită a criteriilor de cuantificare a daunelor morale, contrar atât principiilor echități și proporționalității, cât și prevederilor art. 49 pct. 2 lit. d) din Ordinul CSA nr. 14/2011.

Pe de altă parte, recurenții-reclamanți au invocat motivul de casare prevăzut de art. 488 pct. 6 din C. proc. civ., referitor la nemotivarea deciziei recurate, din perspectiva viciilor constând în lipsa motivării și motivarea străină de natura cauzei.

Examinând criticile de nelegalitate care pun în discuție raționamentul juridic al curții de apel în cadrul căruia a fost reținută culpa concurentă, în proporție de 50%, a victimei decedate, Înalta Curte are a constata că, în raport de circumstanțele factuale concrete ale cauzei, astfel cum au fost reținute de instanțele de fond pe baza probatoriului dosarului și care excedează controlului de legalitate permis instanței de recurs, curtea de apel a realizat o aplicare corectă a dispozițiilor art. 1371 din C. civ., în deplin acord cu reperele de analiză și cu rațiunile care fundamentează dezlegarea de principiu dată prin decizia prealabilă nr. 12/2016 a instanței supreme, invocată în motivele de recurs.

A reținut, astfel, în mod judicios curtea de apel argumentul contribuției victimei la producerea prejudiciului, dedusă din împrejurările, deopotrivă culpabile, că a acceptat să urce în autoturismul condus de un șofer aflat sub influența băuturilor alcoolice și că nu a purtat centura de siguranță, deși ocupa locul din dreapta față.

În concret, curtea de apel a reținut, drept împrejurări relevante în lanțul cauzal generator al prejudiciului, faptul că accidentul auto s-a produs în timpul nopții, la ora 2:20, iar toți cei trei pasageri ai autoturismului - conducătorul auto, victima decedată F. și reclamantul C. - consumaseră împreună alcool la momentul producerii accidentului (conducătorul auto având o alcoolemie de 1,80 g‰, iar victima decedată de 4,05 g‰); de asemenea, s-a reținut pe baza constatărilor organelor de cercetare penală faptul că alcoolemia șoferului a determinat producerea tragicului eveniment, acesta conducând cu viteză excesivă, pe un carosabil acoperit cu polei, pe un tronson având curbe deosebit de periculoase, pierzând controlul autovehiculului și provocând accidentul de circulație.

Drept urmare, curtea de apel a justificat în mod suficient și adecvat atitudinea vinovată a victimei și rolul său cauzal îndestulător de caracterizat, în complexul de împrejurări care au contribuit la producerea prejudiciului.

Relevanță au, în contextul analizat, considerentele de principiu consacrate în decizia prealabilă nr. 12/2016 a instanței supreme, dată în dezlegarea modalității de interpretare a dispozițiilor art. 1371 alin. (1) din C. civ., potrivit cu care:

"Dispozițiile art. 1.371 alin. (1) din C. civ. nu instituie condiția ca victima să săvârșească ea însăși o faptă ilicită, cum este în cazul făptuitorului, fiind relevantă în ipoteza reglementată de norma juridică în discuție doar examinarea atitudinii victimei, din perspectiva vinovăției acesteia. (...). Prin urmare, (...), ceea ce interesează este vinovăția, sub forma intenției sau culpei, așa cum sunt definite prin dispozițiile art. 16 alin. (2) și (3) din C. civ., și nu caracterul licit sau ilicit al faptei victimei, atât timp cât se reține existența unei fapte culpabile concurente care se înscrie în lanțul cauzal generator al prejudiciului și care constituie o circumstanță legală de diminuare a obligației de despăgubire aflate în sarcina făptuitorului. (...). Așadar, dacă există o vinovăție comună a autorului infracțiunii și a victimei, întinderea despăgubirilor la a căror plată va fi obligat autorul va fi direct proporțională cu ponderea contribuției sale la producerea prejudiciului."

Nu poate fi primită teza culpei exclusive a conducătorului auto, despre care recurenții au susținut, fără temei, că a fost stabilită cu autoritate de lucru judecat în procesul penal.

Înalta Curte are a observa faptul că, în procesul penal ce a format obiectul dosarului penal nr. x/2014, finalizat cu o hotărâre de condamnare definitivă a conducătorului auto E. pentru săvârșirea infracțiunilor de conducere a unui vehicul sub influența alcoolului, ucidere din culpă și vătămare corporală din culpă, reclamanții-recurenți nu s-au constituit părți civile. Ca atare, aceștia au optat pentru a obține repararea prejudiciului în cadrul unei acțiuni civile separate, ce formează obiectul litigiului pendinte.

Or, potrivit art. 28 alin. (1) din C. proc. pen., "Hotărârea definitivă a instanței penale are autoritate de lucru judecat în fața instanței civile care judecă acțiunea civilă, cu privire la existența faptei și a persoanei care a săvârșit-o. Instanța civilă nu este legată de hotărârea definitivă de achitare sau de încetare a procesului penal în ceea ce privește existența prejudiciului ori a vinovăției autorului faptei", teza a doua a acestui alineat fiind consacrată, în termeni aproape identici, și de C. civ., în art. 1365.

Astfel fiind, ipoteza acțiunii în răspundere delictuală, dedusă judecății în litigiul pendinte, excedează domeniul autorității penalului asupra civilului, cum este configurat acesta prin normele juridice precitate.

Aceasta întrucât, vinovăția autorului faptei ilicite (conducătorul auto) și contribuția concurentă a victimei decedate la producerea prejudiciului, deci culpa comună reținută prin decizia civilă recurată, nu au fost tranșate în procesul penal, astfel încât să poată fi invocat, cu succes, vreun efect - negativ sau pozitiv - al autorității de lucru judecat a hotărârii de condamnare penală, în prezentul proces civil în care se analizează condițiile răspunderii civile delictuale.

Contrar susținerilor recurenților, curtea de apel nu a nesocotit nici prevederile art. 1355 ori ale art. 1391 alin. (2) din C. civ.. Concluzia se impune întrucât, pe de o parte, curtea de apel nu a reținut aplicabilitatea vreunei cauze exoneratoare de răspundere, pentru a putea fi analizată incidența limitărilor ori interdicțiilor clauzelor de nerăspundere de natura celor la care se referă art. 1355 din C. civ.. Dimpotrivă, curtea de apel și-a circumscris raționamentul deductiv, la acele împrejurări reținute în complexul cauzal care a configurat contribuția concurentă la producerea prejudiciului, pe baza cărora a concluzionat în sensul că "victima putea în mod rezonabil să prevadă că exista un risc crescut de producere a unui accident de circulație în condițiile în care șoferul se afla sub influența băuturilor alcoolice".

Pe de altă parte, curtea de apel a reținut corect ipoteza prejudiciului prin ricoșeu și calitatea reclamanților de victime indirecte, îndrituite la acordarea de daune morale, în condițiile art. 1391 alin. (2) teza a II-a din C. civ., conformându-se, astfel, dezlegării obligatorii statuate în această chestiune, prin decizia de casare nr. 1143/2019 pronunțată în primul ciclu procesual.

Cu referire la critica recurenților care pune în discuție încălcarea prevederilor art. 13 alin. (3) din Directiva 2009/103/CE, Înalta Curte reține că, deplin legal a argumentat curtea de apel conformitatea dreptului național cu scopul directivei, care este acela de a se garanta asigurarea tuturor pasagerilor din vehicul (inclusiv a celor care știau sau ar fi trebuit să știe că șoferul era sub influența alcoolului în momentul accidentului, la care face referire art. 13 alin. (3), fără însă a limita dreptul statelor membre de a reglementa condițiile răspunderii civile imputate acestor persoane, aspect care rezultă în chip limpede din preambulul directivei, partea finală a punctului 23 ("Faptul că acești pasageri beneficiază de asigurarea auto obligatorie nu aduce atingere răspunderii care le-ar putea fi imputată în temeiul legislației interne aplicabile ori nivelului despăgubirii pentru daunele suferite într-un anumit accident").

Examinând, în continuare, criticile referitoare la greșita aplicare a criteriilor de cuantificare a daunelor morale acordate reclamanților, încadrabile în motivul de recurs prevăzut de art. 488 pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte constată că sunt, de asemenea, nefondate.

Astfel, prin decizia de casare nr. 1143/05.06.2019, s-a dezlegat, cu caracter obligatoriu, îndrituirea reclamanților la daune morale în baza art. 1391 alin. (2) teza a II-a din C. civ., în calitatea lor de părinți și frate biologici ai victimei decedate, cu condiția dovedirii existenței unui prejudiciu moral și a legăturii strânse și neîndoielnice de afecțiune pe care o aveau cu aceasta la momentul producerii accidentului.

Deducția curții de apel, în sensul existenței legăturilor puternice de afecțiune și a suferinței psihice semnificative produse reclamanților prin moartea victimei, s-a întemeiat pe următoarele împrejurări de fapt reținute în baza probatoriului dosarului: victima a fost adoptată la vârsta de 6 ani de o mătușă maternă, însă a revenit în familia biologică la vârsta de 12 ani, locuind împreună cu reclamanții tată și frate, până la decesul survenit la vârsta de 27 de ani; s-au comportat ca o familie firească, și-a continuat studiile și, după divorțul mamei biologice și plecarea ei la muncă în străinătate, a păstrat legătura cu aceasta, vizitând-o; mai mult decât atât, familia biologică a fost cea care a realizat ceremonia de înmormântare și praznicele tradiționale ulterioare.

Recurenții-reclamanți au susținut că au fost aplicate greșit criteriile de cuantificare a daunelor morale, fiind nesocotite atât principiile echității și proporționalității, cât și prevederile art. 49 pct. 2 lit. d) din Ordinul CSA nr. 14/2011.

Înalta Curte are în vedere că, pentru situația despăgubirilor solicitate în cazul vătămării corporale sau a decesului unei persoane, cu titlu de daune morale, norma juridică enunțată anterior face trimitere generic la legislația și jurisprudența din România. De lege lata, la nivel legislativ nu există criterii obiective de cuantificare a daunelor morale solicitate pentru repararea prejudiciului nepatrimonial, instanțele judecătorești statuând în fiecare caz în parte, în funcție de circumstanțele concrete ale cazului, în echitate.

În acest sens, în jurisprudența instanței de contencios european al drepturilor omului, în materia daunelor morale, s-a statuat în sensul păstrării unui raport de proporționalitate între dauna suferită și despăgubirea acordată. În ceea ce privește jurisprudența națională, Înalta Curte reține că instanțele de judecată au obligația de a se raporta la acele hotărâri judecătorești care, în concret, ar putea reprezenta jurisprudență relevantă pentru cauza dedusă judecății.

Or, curtea de apel a particularizat, pentru cazul concret dedus judecății, existența unui prejudiciu de afecțiune și a realizat, printr-o apreciere globală, ce dă expresie principilor echității și proporționalității, cuantificarea prejudiciului moral produs reclamanților în privința cărora s-a stabilit existența unei legături puternice de afecțiune cu victima directă.

Drept urmare, contrar susținerilor recurenților, câtimea despăgubirilor acordate nu poate fi considerată nicidecum ca având un caracter simbolic, fiind de principiu admis în doctrină și jurisprudență că sumele acordate cu acest titlu nu trebuie să se transforme în amenzi excesive pentru persoanele răspunzătoare și nici să se constituie în venituri nejustificate pentru victime.

În strânsă legătură cu analiza motivului de recurs prevăzut de art. 488 pct. 8 din C. proc. civ., căruia îi sunt subsumate toate criticile de nelegalitate anterior reținute ca având caracter nefondat, Înalta Curte apreciază că nu pot fi primite nici criticile vizând lipsa motivării sau motivarea străină de natura cauzei, subsumate motivului de recurs prevăzut de art. 488 pct. 6 din același cod.

În cauză, ca instanță de prim control judiciar, curtea de apel a verificat atât situația de fapt stabilită de către instanța de fond, cât și modul de aplicare a normelor juridice la împrejurările de fapt reținute, realizând propria reapreciere a probatoriului dosarului și examinarea concretă și efectivă a apărărilor și criticilor din apel, astfel că se vădesc a fi nefondate criticile recurenților prin care se susține că este "superficială", "sumară și confuză" motivarea criteriilor de determinare a cuantumului daunelor morale.

Înțeleasă ca un silogism judiciar de natură a explica și fundamenta hotărârea pronunțată, motivarea nu poate, însă, avea semnificația unui răspuns exhaustiv la toate argumentele părților care sprijină fiecare capăt de cerere/critică din calea de atac, fiind unanim recunoscut aspectul potrivit cu care motivarea unei hotărâri judecătorești nu este o problemă de volum, ci una de conținut, de substanță.

Din această perspectivă, motivarea deciziei atacate respectă atât exigențele art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., cât și principiile jurisprudențiale dezvoltate pe marginea dreptului la un proces echitabil, garantat de art. 6 par. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, astfel că instanța de recurs poate realiza controlul de legalitate cu care a fost învestită.

II.2. Recursul pârâtei este, de asemenea, nefondat.

Recurenta-pârâtă și-a întemeiat recursul pe motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 pct. 5, 6 și 8 din C. proc. civ., argumentând, în esență, că a fost nesocotită îndrumarea obligatorie din decizia de casare referitoare la administrarea probelor în rejudecare, contrar normei de ordine publică reglementate de art. 501 din C. proc. civ. că decizia recurată fie este lipsită de motivare, fie cuprinde o motivare străină de natura cauzei, cu referire la legătura de afecțiune cu victima decedată și la majorarea daunelor morale acordate reclamanților; că au fost aplicate greșit prevederile art. 1391 alin. (2) teza a II-a din C. civ., cu referire la dovedirea legăturii strânse și neîndoielnice de afecțiune care să conducă la concluzia existenței prejudiciului moral.

Cu referire la primul motiv de recurs, reglementat de art. 485 pct. 5 din C. proc. civ., Înalta Curte are în vedere că, prin decizia de casare nr. 1143/05.05.2019 dată în primul ciclu procesual, instanța supremă a tranșat chestiunea calități procesuale active a reclamanților, "în sensul că recurenții-reclamanți C., B. și A., în calitatea lor de părinți și frate biologici ai defunctului adoptat cu efecte depline, pot fi încadrați în sintagma prevăzută de art. 1391 alin. (2) teza a II-a C. civ., în ceea ce privește cererea acestora de acordare a daunelor morale, cu condiția dovedirii existenței unui prejudiciu moral ca urmare a decesului fiului și fratelui lor, sens în care urmează a fi administrate probe în vederea verificării existenței unei legături strânse și neîndoielnice de afecțiune pe care aceștia o aveau cu victima la momentul decesului acesteia".

Într-adevăr, în rejudecare, instanța de trimitere a respins ca inutile cererile în probațiune formulate de ambele părți, măsura fiind consemnată în partea introductivă a deciziei recurate și fiind motivată în sensul că, raportat la teza probatorie, toate aspectele sunt dovedite prin înscrisuri și alte mijloace de probă deja administrate.

Înalta Curte are în vedere că, potrivit art. 501 alin. (1) din C. proc. civ., "În caz de casare, hotărârile instanței de recurs asupra problemelor de drept dezlegate sunt obligatorii pentru instanța care judecă fondul", această normă de ordine publică, sancționată cu casarea în caz de neconformare a instanței de trimitere, reflectând organizarea ierarhică a instanțelor judecătorești și urmărind asigurarea omogenității soluțiilor de interpretare a unora și acelorași norme juridice.

Însă, în considerarea motivelor de recurs, esențialmente vizând numai nelegalitatea hotărârii atacate, precum și în considerarea funcției primordiale a instanței de recurs de verificare a interpretării și aplicării corecte a legii, în actuala reglementare a C. proc. civ. nu au mai fost preluate în întregime prevederile art. 315 alin. (1) din vechea reglementare, în sensul căruia hotărârea instanței de recurs era obligatorie și cât privește "necesitatea administrării unor probe".

Drept urmare, norma de ordine publică reglementată de art. 501 alin. (1) statuează numai asupra caracterului obligatoriu pentru judecătorul fondului al dezlegării date problemei de drept de către instanța de recurs, nu și al necesității administrării unei probe, această din urmă ipoteză fiind reglementată, bunăoară, în cazul deciziei instanței de apel, al cărei caracter obligatoriu privește și necesitatea administrării unor probe, conform art. 480 alin. (3) teza finală.

Or, în cauză, problema de drept dezlegată cu caracter obligatoriu prin decizia de casare a vizat modalitatea de interpretare a art. 1391 alin. (2) teza a II-a C. civ., în sensul includerii reclamanților în sfera destinatarilor acestei norme (victime prin ricoșeu), în condițiile anume prescrise de legiuitor, referitoare la dovedirea existenței prejudiciului moral.

Ca atare, îndrumarea referitoare la administrarea probatoriului, la care cu adevărat nu s-a conformat instanța de trimitere, nu poate avea semnificația juridică pretinsă de recurentă, în sensul de a atrage sancțiunea casării deciziei curții de apel, întrucât nu are atașat efectul obligatoriu afirmat, excedând domeniului de aplicabilitate al normei de ordine publică consacrate de art. 501 alin. (2) din C. proc. civ.

Prin urmare, primul motiv de recurs este nefondat.

Examinând, în continuare, criticile de nelegalitate subsumate motivului de recurs prevăzut de art. 488 pct. 6 din C. proc. civ., Înalta Curte are în vedere rațiunile expuse în cadrul analizării tezei de nelegalitate similare din recursul părții adverse, deopotrivă valabile și în cazul acestui de-al doilea recurs, în sensul de a reține claritatea, consecvența și necontradictorialitatea motivării deciziei atacate, care cuprinde răspunsuri specifice sau explicite la fiecare motiv de apel, făcând posibil prezentul control de legalitate.

Contrar susținerilor recurentei, considerentul de la pagina 7, alin. (6) nu poate fi considerat străin de natura cauzei, câtă vreme el este integrat construcției argumentative care fundamentează legătura afectivă reciprocă și intensitatea durerii sufletești pricinuite reclamanților prin moartea victimei.

Tot astfel, nu poate fi considerată ca fiind afectată de viciul lipsei motivării ori al motivării insuficiente, decizia curții de apel prin care au fost majorate daunele morale acordate reclamanților (de la 50.000 RON la 16.000 euro, respectiv de la 40.000 RON la 10.000 euro), câtă vreme determinarea cuantumului despăgubirilor pentru repararea prejudiciului de afecțiune suferit de reclamanți s-a realizat în cadrul unui raționament juridic detaliat, logic și convingător al instanței de apel, după cum s-a argumentat în cele ce preced.

Prin urmare, și cel de-al doilea motiv de recurs este nefondat.

Luând în examinare criticile subsumate ultimului motiv de recurs, prevăzut de art. 488 pct. 8 din C. proc. civ., prin care recurenta a susținut că decizia recurată a fost dată cu încălcarea dispozițiilor art. 1391 alin. (2) din C. civ., Înalta Curte reține caracterul nefondat și în privința acestora.

Contrar susținerilor recurentei, instanța de apel nu a prezumat existența prejudiciului afectiv, astfel cum legiuitorul stabilește în privința celorlalte categorii de persoane care intră în sfera destinatarilor normei juridice precitate.

Dimpotrivă, conformându-se întocmai dezlegării obligatorii din decizia de casare, curtea de apel a cercetat îndeplinirea în cauză a condiției legale prescrise de textul de lege, în sensul că a realizat propria reapreciere a probatoriului dosarului și a verificat atât situația de fapt stabilită de către instanța de fond, cât și modul de aplicare a normelor juridice la împrejurările de fapt reținute, concluzionând în sensul existenței prejudiciului moral, care constă în suferința psihică semnificativă pe care au încercat-o reclamanții, din cauza pierderii persoanei în raport cu care s-a probat legătura puternică de afecțiune.

În realitate, criticile recurentei referitoare la inexistența prejudiciului moral urmăresc reaprecierea probatoriului și reevaluarea situației de fapt, ceea ce intră în mod evident în sfera controlului de temeinicie, incompatibil cu structura recursului.

Nu în ultimul rând, se cuvine a aminti și rolul determinării despăgubirilor cuvenite persoanei prejudiciate nepatrimonial, care vizează efectul compensatoriu, urmărind alinarea suferinței pricinuite, și care nu încearcă prețuirea valorii nepatrimoniale lezate, dreptul la viață fiind inestimabil și incontestabil.

În consecință, ambele recursuri se vădesc a fi nefondate.

Pentru toate considerentele expuse, Înalta Curte, reținând că nu sunt întemeiate motivele de recurs prevăzute de art. 488 pct. 5, 6 și 8 din C. proc. civ., în temeiul art. 496 din același cod, va respinge ca nefondate recursurile declarate de recurenții-reclamanți și de recurenta-pârâtă.

Reținând culpa procesuală a ambelor părți și dispozițiile art. 453 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte urmează a respinge ca neîntemeiate cererile de acordare a cheltuielilor de judecată, formulate de recurenți.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondate recursurile declarate de reclamanții A., B. și C., precum și de pârâta S.C. D. S.A. împotriva deciziei nr. 260 A din 20 noiembrie 2019, pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția I civilă.

Respinge ca neîntemeiate cererile de acordare a cheltuielilor de judecată, formulate de recurenți.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 09 decembrie 2020.