ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1769/2021

Obiectul cererii de chemare în judecată: Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Maramureș, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal la 22 iunie 2017 reclamanții A., B. și C. au chemat în judecată pe pârâta S.C. D. S.A., solicitând instanței obligarea acesteia la plata despăgubirilor materiale și morale reprezentând prejudiciul material și moral suferit ca urmare a producerii accidentului de circulație din 29 iulie 2016, după cum urmează: despăgubiri materiale în cuantum total de 89.115,39 RON, daune morale: 1.000.000 euro pentru A.; 500.000 euro pentru B.; 1.000.000 euro pentru C.. Cererea de chemare în judecată a fost întemeiată pe dispozițiile art. 1.349, art. 1.385, art. 1.387, art. 1.391, art. 1.531 și art. 2.208 C. civ. Hotărârea de declinare: Prin sentința civilă nr. 2412 din 3 octombrie 2017, Tribunalului Maramureș, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a admis excepția de necompetență materială procesuală a secției a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, invocată de pârâtă, și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea secției I civile a Tribunalului Maramureș.

Sentința pronunțată de tribunal: Prin sentința civilă nr. 235 din 8 martie 2018, Tribunalul Maramureș, secția civilă a admis în parte cererea formulată de reclamanții A., B. și C. în contradictoriu cu pârâta S.C. D. S.A.. A fost obligată pe pârâta să achite reclamanților suma de 9.777,85 RON, reprezentând daune materiale. A fost obligată pârâta să achite reclamantului A. suma de 100.000 RON, reprezentând daune morale, reclamantei B. suma de 25.000 RON, reprezentând daune morale, și reclamantei C. suma de 40.000 RON, reprezentând daune morale. Au fost compensate cheltuielile de judecată efectuate de părți.

Decizia pronunțată de curtea de apel: Prin decizia nr. 9/A din 4 februarie 2020, Curtea de Apel Cluj, secția I civilă a admis în parte apelul declarat de reclamanții A., B. și C. și apelul declarat de pârâta S.C. D. S.A. împotriva sentinței civile nr. 235 din 8 martie 2018 pronunțată de Tribunalul Maramureș, secția I civilă, pe care a schimbat-o în parte astfel: A fost obligată pârâtă să achite reclamantului A. suma de 23.820 RON, reprezentând daune materiale cu titlu de beneficiu nerealizat. A fost obligată pârâtă să achite reclamantului A. suma de 80.000 RON, reprezentând daune morale, reclamantei B. suma de 20.000 RON, reprezentând daune morale, și reclamantei C. suma de 20.000 RON, reprezentând daune morale. Au fost menținute celelalte dispoziții ale sentinței apelate. A respins apelul pârâtei împotriva încheierii din 22 februarie 2018 a Tribunalului Maramureș. Au fost compensate onorariile avocațiale plătite de părți și au fost obligați intimații-reclamanți să plătească apelantei-pârâte suma de 5.500 RON, cheltuielile de judecată parțiale în apel reprezentând onorariul expertului.

Calea de atac exercitată în cauză: Împotriva deciziei nr. 9/A din 4 februarie 2020 pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția I civilă, reclamanții A., B. și C. au declarat recurs. Dosarul a fost înregistrat la Înalta Curte de Casație și Justiție la 22 iunie 2020 și a fost repartizat aleatoriu Completului de filtru nr.

Prin cererea de recurs, reclamanții au arătat că decizia instanței de apel este nelegală în parte, în ceea ce privește soluția de admitere a apelului formulat de pârâtă și respingerea apelului formulat de reclamantă cu privire la solicitarea de majorare a daunelor morale. Prin prisma motivului prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., au criticat soluția de admitere în parte a apelului formulat de pârâtă, având în vedere următoarele: Instanța de apel a reținut că un cuantum de 400 RON/zi de îngrijiri medicale cu titlu de daune morale, conform hotărârilor judecătorești depuse de pârâtă cu titlu de practică judiciară este rezonabil și echitabil, fiind corespunzător prejudiciului real și efectiv produs reclamanților. În ceea ce privește stabilirea cuantumului daunelor morale, au arătat că relevantă în speță este decizia nr. 2431 din 29 octombrie 2015 pronunțată în recurs de secția I civilă a Înaltei Curți de Casație și Justiție, în cuprinsul căreia s-a făcut o analiza sistematică a criteriilor și principilor de cuantificare a prejudiciului nepatrimonial. Au precizat că decizia pronunțată de Curtea de Apel Cluj nu respectă dezideratul unei analize judicioase a criteriilor jurisprudențiale de cuantificarea a prejudiciului nepatrimonial, întrucât în concret nu se pot identifica care sunt motivele ce au stat la baza soluției de diminuare a daunelor morale acordate reclamanților. În acest sens, au solicitat a se avea în vedere că stabilirea cuantumului de 400 RON/zi pe îngrijiri medicale s-a făcut în mod discreționar de către instanța de apel fără să existe vreo motivare concretă. Deși se invocă practica judiciară depusă de pârâtă ce evidențiază acordarea despăgubiri morale în cuantum de 262 RON, 360 RON, 400 RON și 500 RON pentru fiecare zi de îngrijiri medicale, instanța de apel nu a motivat opțiunea pentru varianta de 400 RON/zi de îngrijiri medicale prin raportare la criteriile ce trebuie avute în vedere pentru determinarea cuantumului daunelor morale. Mai mult, curtea de apel nu a analizat în concret și nu a justificat soluția prin raportare la starea de fapt relevată de probațiunea administrată în cauză. Au precizat că enumerarea criteriilor jurisprudențiale de cuantificare a prejudiciului nepatrimonial, fără aplicarea concretă a acestora la starea de fapt, nu coincide cu motivarea soluției. În altă ordine de idei, în ceea ce privește culpa în producerea prejudiciului suferit de minora C., instanța a constatat că efectele accidentului asupra stării de sănătate ale minorei ar fi putut fi mult diminuate în măsura în care acesta era fixată în dispozitivul special pentru copii/centura de siguranță. În acest sens, Curtea a înțeles să "reducă cuantumul daunelor morale la 20.000 RON, cu reținerea părții de culpa de 50% la mărirea prejudiciului cauzat prin lipsa sistemului de fixare în centură de siguranță." Pentru a dispune astfel, instanța de apel a făcut aplicarea art. 1.371 alin. (1) C. civ. și a stabilit ponderea contribuției la mărirea prejudiciului ca fiind 50%, fără însă a justifica în vreun fel procentul astfel stabilit. Pentru determinarea gradului de contribuție, au menționat că instanța de apel trebuia să analizeze întreg lanțul cauzal ce a stat la baza producerii prejudiciului și să justifice care sunt motivele pentru care a stabilit un grad egal de vinovăție între persoana care a produs accidentul și victimele care au omis să pună centura de siguranța minorei. În acest sens, se impun a fi interpretate și considerentele deciziei nr. 12/2016 pronunțate de ÎCCJ, care statuează în ceea ce privește aplicarea art. 1371 C. civ. că relevantă este vinovăția, sub forma intenției sau culpei, așa cum sunt definite prin dispozițiile art. 16 alin. (2) și (3) din C. civ., și nu caracterul licit sau ilicit al faptei victimei, atât timp cât se reține existența unei fapte culpabile concurente care se înscrie în lanțul cauzal generator al prejudiciului și care constituie o circumstanță legală de diminuare a obligației de despăgubire aflate în sarcina făptuitorului. Cerința motivării corespunzătoare a hotărârii judecătorești, prevăzută prin dispozițiile art. 425 C. proc. civ., a fost instituită în scopul bunei și corectei înfăptuiri a justiției, a posibilității exercitării controlului judiciar și, nu în ultimul rând, în scopul protejării părților împotriva unor soluții sau măsuri discreționare din partea instanțelor judecătorești1. A arătat că lipsa unei justificări concrete a gradului de contribuție prin raportare la starea de fapt relevată de probele administrate în cauză, face ca stabilirea procentului de 50% să fie una discreționară, fapt ce contravine exigenței instituite prin art. 425 alin. (1) lit. b) teza a II-a C. proc. civ. Mai mult decât atât, în condițiile unei motivări lacunare nu se poate exercita în mod efectiv controlul judiciar cu privire la soluția dispusă de instanță, motivarea reprezentând o garanție procesuală ce permite efectuarea controlului judiciar. Prin prisma motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., au criticat soluția de respingere a apelului formulat de reclamanți cu privire la daunele morale acordate de instanța de fond. Soluționând apelul formulat de reclamanți, instanța de apel a reținut în mod corect că în vederea stabilirii cuantumului despăgubirilor se impune o analiză în concreto și subiectivă a existenței și întinderii prejudiciului, precum și corelarea despăgubirii cu realitatea suferințelor îndurate de victimă. Cu toate acestea, au arătat că instanța de apel nu a făcut o analiza concretă a prejudiciilor suferite de victime prin raportare la criteriile jurisprudențiale de stabilire a daunelor morale (consecințele negative suferite de cel în cauză pe plan fizic și psihic, importanța valorilor morale lezate, măsura în care au fost lezate aceste valori și intensitatea cu care au fost percepute consecințele vătămării, măsura în care i-a fost afectată situația familială, profesională și socială.). De asemenea, deși prin motivele de apel au criticat sentința instanței de fond invocând faptul că raportat la probele administrate în cauză și având în vedere jurisprudența în materie, se impunea admiterea în totalitate a acțiunii formulate, instanța de apel nu a analizat în concret toate criticile formulate. Astfel, deși s-a analizat temeinicia criticilor legate de: necesitate unor viitoare intervenții în cazul reclamantului Oros Daniel, existența incapacității de muncă a acestuia și valoarea probatorie a Rapoartelor de psihodiagnostic, restul argumentelor prezentate prin motivele de apel au rămas străine de motivarea instanței. În acest sens, faptul că nu se motivează soluția în ceea ce privește daunele solicitate de reclamantele B. și C., simpla evocare a declarațiilor martorilor și a conținutului documentelor medicale nu răspunde cerinței prevăzute de art. 425 C. proc. civ. Prin prisma motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., au criticat soluția de admitere în parte a apelului formulat de pârâtă și de respingere a apelului formulat de reclamantă cu privire la solicitarea de majorare a daunelor morale, întrucât hotărârea a fost dată cu aplicarea greșită a prevederilor art. 50 pct. 1 lit. f) din Norma ASF nr. 23/2014 privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule. Potrivit dispozițiilor art. 50 pct. 1 lit. f) din Norma ASF nr. 23/2014, în cazul despăgubirilor rezultând din vătămări corporale, daunele morale se vor stabili în conformitate cu legislația și jurisprudența din România. Au considerat că soluția instanței de apel în sensul admiterii în parte a apelului formulat de pârâtă și respingerii apelului formulat de reclamantă cu privire la solicitarea de majorare a daunelor morale nesocotește jurisprudență în materie, întrucât nu face aplicarea în concret a criteriilor jurisprudențiale evocate de instanțele de judecată în spețe similare. Au subliniat că practica judiciară în materie a statuat în sensul că instanța este ținută să se raporteze și la criteriul echității, precum și la principiul proporționalității daunei cu despăgubirea acordată. Instanța de apel, deși a reținut aceste criterii în cuprinsul considerentelor, nu a făcut o aplicare concretă a acestora la starea de fapt relevată de probele administrate în cauză. Pentru toate aceste considerente, au solicitat admiterea recursului, casarea în parte a deciziei civile nr. 9/A din 4 februarie 2020 pronunțată de Curtea de Apel Cluj în dosarul nr. x/2017 și trimiterea acesteia spre rejudecare. 5. Apărările formulate în cauză: La 28 iulie 2020 intimata-pârâtă a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepția nulității recursului pentru neîncadrarea criticilor în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 C. proc. civ. și excepția inadmisibilității recursului, întrucât în etapa apelului reclamanții nu au criticat încălcarea art. 50 lit. f) din Norma ASF nr. 23/2014. În subsidiar, a solicitat respingerea recursului ca nefondat și acordarea cheltuielilor de judecată în cuantum de 2.975 RON, în a căror dovedire a depus înscrisuri justificative . La 11 august 2020 recurenții-reclamanți au transmis prin e-mail răspuns la întâmpinare, solicitând respingerea excepțiilor invocate și a apărărilor formulate de intimata-pârâtă.

Procedura de filtru: Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților la 31 martie - 1 aprilie 2021. Părțile nu au depus puncte de vedere la raport. Prin încheierea din 20 mai 2021 completul de filtru a admis, în principiu, recursul declarat de reclamanții A., B. și C. împotriva deciziei civile nr. 9/A din 4 februarie 2020 pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția I civilă și a fixat termen la 23 septembrie 2021, complet C5 noul C. proc. civ., cu citarea părților, în ședință publică, în vederea soluționării recursului. S-a reținut că recursul a fost declarat în termenul legal, hotărârea recurată este susceptibilă de a fi atacată cu recurs, iar criticile formulate de recurenții-reclamanți sunt susceptibile de încadrare în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și pct. 8 C. proc. civ. Cu privire la excepția nulității recursului pentru neîncadrarea criticilor în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 C. proc. civ., invocată de intimata-pârâtă în cuprinsul întâmpinării depuse la dosar, Înalta Curte a constatat că în cauză nu sunt incidente dispozițiile art. 489 alin. (2) C. proc. civ., motivele de recurs formulate de către recurenții-reclamanți putând fi încadrate în dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și pct. 8 C. proc. civ. Cu privire la excepția inadmisibilității recursului din perspectiva faptului că în etapa apelului reclamanții nu au criticat încălcarea art. 50 lit. f) din Norma ASF nr. 23/2014, s-a reținut că urmează a fi supusă analizei odată cu examinarea tuturor criticilor din recurs. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și a dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., Înalta Curte retine următoarele: În ceea ce privește motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., reclamanții au criticat soluția de admitere în parte a apelului formulat de pârâtă și de respingere a apelului lor cu privire la solicitarea de majorare a daunelor morale, întrucât hotărârea a fost dată cu aplicarea greșită a prevederilor art. 50 pct. 1 lit. f) din Norma ASF nr. 23/2014 privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule. Potrivit dispozițiilor art. 50 pct. 1 lit. f) din Norma ASF nr. 23/2014, în cazul despăgubirilor rezultând din vătămări corporale, daunele morale se vor stabili în conformitate cu legislația și jurisprudența din România. Cum instanța de apel deși face trimitere la dispozițiile art. 50 din Norma ASF nr. 23/2014 privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, în ceea ce privește daunele morale s-a raportat doar la "hotărârile judecătorești depuse cu acest titlu de către pârâtă, și nu la "jurisprudența din România, astfel cum prevăd dispozițiile legale enunțate, Înalta Curte rețne incidența motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. Prin prisma motivului prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., reclamanții au criticat soluția instanței de apel din perspectiva unei motivării necorespunzătoare în condițiile în care motivarea hotărârii judecătorești, prevăzută prin dispozițiile art. 425 C. proc. civ., a fost instituită în scopul bunei și corectei înfăptuiri a justiției, a posibilității exercitării controlului judiciar și, nu în ultimul rând, în scopul protejării părților împotriva unor soluții sau măsuri discreționare din partea instanțelor judecătorești. În acest sens, reclamanții au arătat că lipsa unei justificări concrete a gradului de culpabilitate prin raportare la starea de fapt relevată de probele administrate în cauză, face ca stabilirea procentului de 50% să fie una discreționară, fapt ce contravine exigenței instituite prin art. 425 alin. (1) lit. b) teza a II-a C. proc. civ. Mai mult decât atât, în condițiile unei motivări lacunare nu se poate exercita în mod efectiv controlul judiciar cu privire la soluția dispusă de instanță, motivarea reprezentând o garanție procesuală ce permite efectuarea controlului judiciar. În ceea ce privește incidența motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., Înalta Curte reține că se poate cere casarea unei hotărâri când ea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii, ori numai motive străine de natura cauzei. Viciile motivării unei hotărâri pot fi încadrate în trei categorii: lipsa motivării, motivarea inexactă și motivarea insuficientă, casarea intervenind, de regulă, în cazul în care există contradicție între considerente și dispozitiv, când cuprinde considerente contradictorii, precum și în cazul în care lipsește motivarea soluției din dispozitiv, sau în cazul în care motivarea este superficială sau cuprinde numai considerente străine de natura cauzei. Astfel, conform art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., considerentele vor cuprinde obiectul cererii, susținerile pe scurt ale părților, expunerea situației de fapt reținută de instanță pe baza probelor administrate, motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților. Motivarea trebuie să fie clară, precisă și necontradictorie, aceste cerințe înlăturând arbitrariul și făcând posibil controlul judiciar, precum și exercitarea căilor de atac de retractare. Trebuie avut în vedere și faptul că motivarea unei hotărâri judecătorești ridică o problemă de conținut, relevantă fiind consistența analizei juridice și pertinența argumentelor aduse de instanță în susținerea soluției pronunțate și nu o chestiune de cantitate. Pe cale de consecință, calitatea unei motivări și implicit respectarea exigențelor impuse de prevederile art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ. nu este determinată de volumul considerentelor, ci de valoarea juridică a argumentelor și de corectitudinea raționamentului care a stat la baza pronunțării soluției. În egală măsură, trebuie avut în vedere și faptul că obligația judecătorului de a motiva soluția pronunțată, așa cum această obligație este impusă de prevederile textului de lege mai sus menționat, presupune necesitatea motivării punctuale a fiecărui capăt de cerere, respectiv a fiecărui motiv de critică formulat și nu de a răspunde în detaliu fiecărui argument invocat de părți în susținerea, respectiv în combaterea pretențiilor/criticilor cu care a fost învestit. Astfel, instanța de judecată trebuie să examineze și să dea un răspuns argumentat problemelor esențiale de fapt și de drept care se pun în cauza dedusă judecății. Or, raportând cele expuse la considerentele hotărârii atacate, Înalta Curte reține că în cauză sunt incidente dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., din perspectiva următoarelor aspecte: Astfel, Înlta Curte constată că deși instanța de apel reține că "din punct de vedere al importanței valorilor sociale lezate, că vătămarea integrității fizice a reclamanților a condus la o perioadă de imposibilitate de exercitare a activității profesionale și la dificultăți în deplasare, întreaga familie fiind afectată direct de urmările accidentului în care a fost implicată determinând fără îndoială suferințe psihice importante,,. și că "daunele morale solicitate sunt menite a compensa pecuniar suferința psihică, durerile pricinuite în speță de vătămarea integrității fizice, psihice,,...că din documentele medicale "reiese că reclamanții au fost răniți, iar leziunile produse au necesitat pentru reclamantul A., 150-180 zile de îngrijiri medicale, pentru reclamanta B., 45-50 zile de îngrijiri medicale, iar pentru reclamanta minoră C., 92-95 zile de îngrijiri medicale, conform certificatelor medico-legale depuse la dosar, totuși fără o argumentare concretă și fără a se raporta la dispozițiile art. 50 pct. 1 lit. f) din Norma ASF nr. 23/2014, respectiv la legislația și jurisprudența din România, instanța de apel reține că, daunele morale solicitate, sunt vădit disproporționate față de prejudiciul moral real, concret dovedit de reclamanți astfel că acordarea lor integrală ar conduce în mod evident la o îmbogățire fără justă cauză a reclamanților în detrimentul pârâtei". Din perspectiva celor expuse, Înalta Curte reține că în considerentele hotărârii recurate nu se regăsesc criteriile/motivele ce au determinat diminuarea daunelor morale acordate reclamanților, . În aceeași idee, Înalta Curte mai observă că deși se reține o culpă de 50% a reclamanților la mărirea prejudiciului cauzat nu sunt redate argumentele de fapt și de drept în raport de care a fost reținut acest procent de culpabilitate în sarcina reclamanților în condițiile în care instanța de apel a reținut că:, În speță, susținerea pârâtei apelante referitoare la faptul că reclamanții A. și B. nu au purtat centura de siguranță nu poate fi reținută ca fiind dovedită întrucât din Referatul cu propunerea de clasare întocmit de organul de cercetare penală din cadrul IPJ Maramureș, Serviciul rutier, rezultă că aceștia au purtat centura de siguranță, însă minora C. nu era fixată în sistem de retenție ". Or, în cauză pentru stabilirea gradului de culpabilitate al reclamanților se impunea o analiză a tuturor aspectelor de fapt și de drept prin prisma dispozițiilor cuprinse în decizia nr. 12/2016 Înalta Curte de Casație și Justiție Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, prin care s-a statuat că "Dispozițiile art. 1.371 alin. (1) din C. civ. se interpretează în sensul că autorul faptei va fi ținut să răspundă numai pentru partea de prejudiciu pe care a pricinuit-o în cazul în care victima prejudiciului a contribuit și ea cu vinovăție la cauzarea ori la mărirea prejudiciului sau nu l-a evitat, în tot sau în parte, deși putea să o facă". Astfel, din considerentele deciziei enunțate, rezultă că în ceea ce privește art. 1371 alin .1 C. civ.," ceea ce interesează este vinovăția, sub forma intenției sau culpei, așa cum sunt definite prin dispozițiile art. 16 alin. (2) și (3) din C. civ., și nu caracterul licit sau ilicit al faptei victimei, atât timp cât se reține existența unei fapte culpabile concurente care se înscrie în lanțul cauzal generator al prejudiciului și care constituie o circumstanță legală de diminuare a obligației de despăgubire aflate în sarcina făptuitorului. Așa stând lucrurile, actualul C. civ. instituie regula care trimite la ideea că fapta victimei, care a contribuit la cauzarea prejudiciului și care a concurat cu cea a autorului faptei ilicite, devine o cauză străină ce afectează în mod direct raportul de cauzalitate și, indirect, prin aceasta, celelalte condiții ale răspunderii civile delictuale reținute în sarcina autorului faptei ilicite. Așadar, dacă există o vinovăție comună a autorului infracțiunii și a victimei, întinderea despăgubirilor la a căror plată va fi obligat autorul va fi direct proporțională cu ponderea contribuției sale la producerea prejudiciului". Or, din perspectiva celor expuse, în condițiile în care aspectele redate nu se regăsesc în considerentele hotărârii, neputând fi exercitat controlul judiciar, Înalta Curte reținând incidența motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., urmează a admite recursul formulat de reclamanții A., B. și C. împotriva deciziei civile nr. 9/A din 4 februarie 2020 pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția I civilă, a casa decizia recurată cu trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe de apel, care în rejudecare urmează a analiza toate motivele de apel invocate de apelanți.