ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1933/2021

Ședința publică din data de 30 septembrie 2021

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Potrivit art. 499 teza I C. proc. civ.., "prin derogare de la prevederile art. 425 alin. (1) lit. b), hotărârea instanței de recurs va cuprinde în considerente numai motivele de casare invocate și analiza acestora, arătându-se de ce s-au admis ori, după caz, s-au respins.".

I. Circumstanțele cauzei. Cadrul procesual

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Maramureș, secția a II- a civilă, de contencios administrativ și fiscal, sub dosar nr. x/2017, reclamanții A. și B. au solicitat instanței, în contradictoriu cu pârâta C. S.A. și cu intervenientul forțat D., obligarea asiguratului la plata către reclamanta A. a sumei de 400.173 RON pentru, din care 400.000 RON daune morale și 173 RON daune materiale, iar către reclamantul B. a sumei de 150.000 RON daune morale, pentru amândoi reclamanții, cu penalități de întârziere de 0,2% pentru fiecare zi de întârziere, începând cu data înregistrării acțiunii până la plata efectivă și cheltuieli de judecată.

Prin sentința civilă nr. 663/2019 din 09 mai 2019, pronunțată în dosarul nr. x/2017, Tribunalul Maramureș, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a admis în parte cererea formulată de reclamanții A. și B., în contradictoriu cu pârâta C. S.A. și intervenientul forțat D. și, în consecință: a obligat pârâta C. S.A. la plata către reclamanți a următoarelor sume de bani: - către reclamanta A. - 3.635 RON daune materiale și 19.000 RON daune morale; - către reclamantul B. - 8.000 RON daune morale,cu penalități de întârziere pentru toate sumele mai sus amintite și pentru amândoi reclamanții calculate pentru fiecare zi de întârziere, în cuantum de 0,2% începând cu data de 21.06.2017 până la plata efectivă și a obligat pârâta C. S.A. la plata către reclamanți a sumei de 2.000 RON, cheltuieli de judecată.

Curtea de Apel Cluj, secția a II-a civilă, prin decizia civilă nr. 103/2020 din 18 februarie 2020, pronunțată în dosarul nr. x/2017, a respins cererea de repunere pe rol a cauzei formulată de apelanta C. S.A.; a respins apelul formulat de apelanta pârâtă C. S.A. împotriva încheierii de ședință pronunțate în data de 18.10.2017, în dosarul nr. x/2017, a Tribunalului Maramureș; a admis apelurile declarate de reclamanții A. și B. și pârâta C. S.A. împotriva sentinței civile nr. 663 din 9.05.2019, pronunțată în dosarul nr. x/2017, a Tribunalului Maramureș, pe care a schimbat-o în parte în sensul că a obligat pârâta C. S.A. la plata către reclamanta A. a sumei de 255.000 RON, cu titlu de daune morale, și în sumă de 3089,75 RON, cu titlu de daune materiale, iar reclamantului B. la plata sumei de 150.000 RON, cu titlu de daune morale; a menținut restul dispozițiilor sentinței și a obligat apelanta- pârâtă C. S.A. la plata către apelanții- reclamanți A. și B. a sumei de 1500 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată în apel.

II. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva acestei decizii, a declarat recurs, în termen, pârâta C. S.A., solicitând admiterea recursului, casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare la Curtea de Apel Cluj.

Întemeindu-și calea de atac pe prevederile pct. 6 și pct. 8 ale art. 488 alin. (1) C. proc. civ., recurenta- pârâtă a invocat, în esență, următoarele:

Prealabil prezentării motivelor de recurs, recurenta-pârâtă a solicitat constatarea lipsei calității procesuale active a intimaților corelativ cu lipsa calității procesuale pasive a pârâtei, având în vedere că intimații-reclamanți în faza de urmărire penală au declarat că nu au nici o pretenție materială sau de altă natură de la conducătorul autovehiculul în temeiul contractului de asigurare cu asiguratul intimat-intervenient forțat pârâta se subrogă în drepturile și obligațiile asiguratului său, iar obligația asiguratului fiind stinsă prin împăcarea părților implicate în evenimentului rutier.

În argumentarea motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a susținut, în esență, că hotărârii recurate îi lipsește motivarea cu privire la solicitarea înlăturării a completării la certificatul medico-legal nr. 35/11.01.2017 din materialul probator și din considerentele hotărârii apelate.

Totodată, recurenta-pârâtă consideră că din considerentele deciziei recurate lipsește motivarea cu privire la îndeplinirea condițiilor de răspunderea delictuală și cu privire la acordarea daunelor materiale, respectiv lipsa motivării respingerii solicitării recurentei de a constata tardivitatea majorării pretențiilor materiale.

În același context al nemotivării deciziei recurate, recurenta- pârâtă susține lipsa motivării cu privire la cuantificarea culpei reclamantei A. și lipsa motivării acordării daunelor morale în raport de prevederile art. 50 pct. 1 lit. f) din Norma ASF 23/2014, respectiv legislația și practica judiciară în domeniu, motivare care nu îndeplinește criteriile obligatorii prevăzute de art. 13 C. proc. civ. art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. și art. 6 CEDO și că hotărârea dată de instanța de apel cuprinde motive contradictorii.

În susținerea motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta - pârâtă a arătat, în esență, că hotărâre recurată a fost pronunțată cu aplicarea greșită a dispozițiilor art. 82 C. proc. civ., art. 41

1

și art. 126 din Statutul profesiei de avocat în momentul respingerii excepției lipsei calității de reprezentant al avocatului E., având în vedere că între intimații- reclamanți și acesta nu există un contract de asistenta juridică nemijlocit.

Recurenta-pârâtă susține că hotărârea recurată este nelegală prin înlăturarea aplicării dispozițiilor art. 50 pct. 1 lit. f) din Norma ASF 23/2014 și pe cale de consecință, necorelarea daunelor morale în raport de practica judiciară din România în materie.

În opinia recurentei- pârâte instanța de apel a aplicat greșit și dispozițiile art. 20 din O.U.G. nr. 54/2016 și ale art. 2208 C. civ., în privința penalităților de întârziere.

Apărarea formulată

Intimații- reclamanți A. și B. au formulat întâmpinare, înregistrată la data de 02.10.2020, prin care, fără a invoca excepții, au solicitat respingerea recursului, ca nefondat, și menținerea hotărârii atacate, ca legală și temeinică; cu cheltuieli de judecată în recurs, anexând dovada în acest sens.

III. Aplicabilitatea dispozițiilor art. 493 din C. proc. civ., în forma anterioară modificărilor aduse prin Legea nr. 310/2018

În cauză, este aplicabilă procedura de filtrare a recursului reglementată de art. 493 din C. proc. civ., deoarece procesul a început anterior intrării în vigoare a Legii nr. 310/2018, nefiind astfel incident art. I pct. 56 din Legea nr. 310/2018 care prevede că art. 493 se abrogă, față de conținutul art. 24 din C. proc. civ., conform căruia, "dispozițiile legii noi de procedură se aplică numai proceselor și executărilor silite începute după intrarea acesteia în vigoare".

Procedura de filtrare a recursului

În temeiul art. 493 din C. proc. civ., a fost întocmit raportul asupra admisibilității în principiu a recursului, iar prin încheierea din 25 februarie 2021, Înalta Curte de Casație și Justiție a dispus comunicarea raportului către părți.

Intimații- reclamanți A. și B. au depus punct de vedere, în scris, la raport, intitulat note scrise, prin care au arătat că nu au obiecțiuni la raportul întocmit, recurenta- pârâtă neformulând un atare punct de vedere.

Prin încheierea de la 17 iunie 2021, constatând că recursul este admisibil în principiu și că sunt întrunite dispozițiile art. 493 alin. (7) C. proc. civ.., recursul a fost admis în principiu, fiind acordat termen la 30 septembrie 2021, în ședință publică, cu citarea părților.

IV. Considerentele Înaltei Curți asupra recursului declarat în cauză

1 Argumente de fapt și de drept relevante

Analizând recursul formulat, prin prisma motivelor invocate și a temeiului de drept indicat, precum și din perspectiva obiectului și a normelor legale incidente, dar și a apărărilor expuse în întâmpinarea intimaților- reclamanți, Înalta Curte constată că acesta este nefondat, urmând a fi respins, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

Printr-o primă critică invocată, recurenta- pârâtă C. S.A. consideră că intimații-reclamanți nu au calitate procesuală activă în cauză și, corelativ, lipsa calității sale procesuale pasive, critică ce se găsește a fi nefondată.

Potrivit art. 54 din Legea nr. 136/1995, privind asigurările și reasigurările în România, în cazul stabilirii despăgubirii prin hotărâre judecătorească, drepturile persoanelor păgubite prin accidente produse de vehicule aflate în proprietatea persoanelor asigurate în România se exercită împotriva asigurătorului de răspundere civilă, în limitele obligației acestuia, cu citarea obligatorie a persoanei/persoanelor răspunzătoare de producerea accidentului, în calitate de intervenienți forțați.

Făcând trimitere la calitatea de intervenient forțat a persoanei răspunzătoare de producerea accidentului, s-a arătat că textul de lege care permite valorificarea directă a dreptului victimei la despăgubire împotriva asigurătorului de răspundere civilă este aplicabil în materie procesual-civilă, o astfel de calitate fiind străină procesului penal, în care autorul infracțiunii nu poate avea decât calitatea de învinuit sau inculpat, după caz, textul reglementând, așadar, coexistența unei răspunderi complementare și indirecte pentru fapta altuia, pe temei contractual, așa cum este răspunderea asigurătorului.

Concluzia potrivit căreia articolul 54 din Legea nr. 136/1995 este aplicabil doar în cazul acțiunii civile exercitate la instanța civilă, s-a arătat că, este susținută, fără echivoc, și prin faptul că textul de lege, în partea sa introductivă, face trimitere la stabilirea și efectuarea despăgubirii conform art. 43 (în prezent abrogat) și art. 49 din lege, acest din urmă text stipulând în mod expres că "…asigurătorul acordă despăgubiri, în baza contractului de asigurare, pentru prejudiciile de care asigurații răspund față de terțe persoane păgubite prin accidente de vehicule și tramvaie, precum și pentru cheltuielile făcute de asigurați în procesul civil".

Astfel, dispozițiile art. 49 și ale art. 55 din Legea nr. 136/1995 instituie răspunderea exclusivă a asigurătorului pentru prejudiciile cauzate de asigurat, în acord cu cadrul contractual care fundamentează raporturile juridice dintre părți, respectiv contractul aleatoriu, în care riscul producerii unei fapte prejudiciabile trece de la asigurat la asigurător, este asumat de acesta din urmă, care răspunde la producerea riscului asigurat, întrucât a încasat în acest scop o primă de asigurare stabilită în raport cu specificul riscului. Ca urmare, obligația de dezdăunare a persoanelor păgubite prin infracțiune își are cauza în contraprestația asiguratului, respectiv în plata primei de asigurare.

Împrejurarea că asigurătorul răspunde pentru asigurat în temeiul legii și al contractului, asumându-și o obligație proprie, face ca acesta să nu fie ținut la reparație în condițiile art. 1.382 din C. civ., întrucât, nu răspunde pentru o faptă prejudiciabilă pe care să fi comis-o alături de asigurat, ceea ce face ca, între cele două societăți de asigurare ale autovehiculelor implicate în accident, să nu opereze solidaritatea în lipsa unei dispoziții legale sau a unei clauze contractuale exprese.

În același sens sunt și considerentele instanței supreme în decizia amintită cu referire la limitele răspunderii asigurătorului în privința întinderii prejudiciului, argumentele fiind valabile mutatis mutandis.

De altfel, împăcarea părții vătămate cu învinuitul în procesul penal, realizată în condițiile art. 132 C. pen., nu are relevanță cu privire la răspunderea asiguratorului RCA al autovehiculului față de daunele provocate părții vătămate de către autorul accidentului și, ca atare, are calitate procesuală activă în acțiunea civilă în despăgubiri formulată de partea vătămată împotriva asiguratorului de răspundere civilă.

Altfel spus, împrejurarea că intimații- reclamanți, în faza de urmărire penală, au declarat că nu au nici o pretenție materială sau de altă natură de la conducătorul autovehiculului în temeiul contractului de asigurare cu asiguratul- cazul în speță, nu are relevanță cu privire la răspunderea asiguratorului RCA față de daunele provocate de către autorul accidentului și, ca atare, au deschisă acțiunea civilă în despăgubiri formulată împotriva asiguratorului de răspundere civilă, acesta având calitate procesuală pasivă.

În aceste coordonate, dar și în considerarea principiului disponibilității ce guvernează latura civilă a cauzei, în mod corect s-a reținut că societatea de asigurare are calitate de parte responsabilă civilmente și că are obligația de a repara singură prejudiciul cauzat prin infracțiune, în limitele stabilite în contractul de asigurare și prin dispozițiile legale privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă, soluție legală, în aplicarea corectă și a Deciziei nr. 1/2016 dată de Înalta Curte de Casație și Justiție, în interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 86 din C. proc. pen.

Față de acestea, urmează a fi înlăturată prima critică formulată de recurenta- pârâtă.

În ceea ce privește următorul motiv de casare invocat, prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.. - hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei- Înalta Curte reține că și acesta este nefondat, urmând a fi respins, după cum urmează:

Potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.., hotărârea va cuprinde: "...motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților".

Astfel, în raport de dispozițiile precitate, instanța are obligația să arate, în concret, în raport de probele dosarului, situația de fapt pe care o reține în cauză și să demonstreze aplicarea regulii de drept incidente.

Or, în aceste condiții, este de observat că, hotărârea instanței de apel cuprinde motivele pe care se sprijină, starea de fapt și textele de lege incidente în cauză, reprezentând, așadar, o motivare în fapt și în drept a deciziei, instanța de recurs putând exercita, cu privire la aceste argumente, controlul judiciar.

De altfel, "considerentele hotărârii judecătorești trebuie să răspundă comandamentelor logicii, să fie clare, concise, ferme, lipsite de contradicții, bazate pe probe incontestabile, coroborate între ele și menite a impune o concluzie, elemente de natură a fundamenta puterea de convingere și a exclude arbitrariul" (I. Leș, Noul C. proc. civ., vol. I 2011, p. 548).

Și, nu în ultimul rând, după cum rezultă din Avizul nr. x/2008 al Consiliului Consultativ al Judecătorilor Europeni, privind calitatea hotărârilor judecătorești, motivarea trebuie să răspundă pretențiilor părților, adică diferitelor capete de acuzare și mijloace de apărare, această garanție fiind esențială întrucât permite justițiabilului să se asigure că pretențiile sale au fost examinate, și deci, că judecătorul a ținut cont de ele. În ceea ce privește motivația, aceasta nu trebuie neapărat să fie lungă, trebuind să fie găsit un echilibru just între formularea scurtă și buna înțelegere a hotărârii.

Pe de altă parte, această obligație a instanțelor judecătorești de a-și motiva hotărârile nu trebuie înțeleasă ca necesitând un răspuns la fiecare argument invocat în sprijinul unui mijloc de apărare ridicat. În acest sens, jurisprudența CEDO (paragraful 29 din Cauza Boldea/României - 15.02.2007 și paragraful 61 din Cauza Van den Hurk/Olandei - 19.04.1994) a statuat că întinderea motivării depinde de diversitatea mijloacelor pe care o parte le poate ridica în instanță, precum și de prevederile legale, de obiceiuri, de principiile doctrinare și de practicile diferite privind prezentarea și redactarea sentințelor și hotărârilor în diferite state.

Mai exact, pentru a răspunde cerințelor procesului echitabil, motivarea ar trebui să evidențieze că judecătorul a examinat cu adevărat chestiunile esențiale ce i-au fost prezentate (paragraful 29 din Cauza Boldea/României - 15.02.2007 și paragraful 60 din Cauza Van den Hurk/Olandei - 19.04.1994), fiind necesară examinarea chestiunilor de fapt și de drept aflate la baza controversei, lucru care s-a întâmplat în prezenta cauză, judecătorul nefiind limitat la preluarea stării de fapt și a argumentelor cuprinse în acțiunea introductivă.

Or, în prezenta cauză, instanța de apel a indicat ce reprezintă, în opinia sa, indicii temeinice, respectiv, argumentele care au stat la baza raționamentului său logico-juridic concretizat în dispozitivul deciziei, astfel că nu se poate susține, cu suficient temei, că hotărârea atacată în prezenta cauză ar fi nemotivată, sau că considerentele sale ar fi contradictorii ori străine de natura cauzei, cum nefondat se susține de către recurenta- pârâtă.

De altfel, Înalta Curte mai reține că, dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6, coroborate cu cele ale art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ. reglementează, din perspectiva dreptului intern, motivarea hotărârilor judecătorești, ca o garanție a procesului echitabil protejat de art. 6 al Convenției Europene.

Art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului include, în esență, obligația instanțelor de a judeca și motiva hotărârile (Hotărârea Ruiz Torija împotriva Spaniei din 9 decembrie 1994, Hotărârea Higgins împotriva Franței din 19 februarie 1998 și Hotărârea Hirvisari împotriva Finlandei din 27 septembrie 2001). Obligația de motivare a hotărârilor judecătorești servește unui dublu obiectiv. Pe de o parte, este menită să asigure că dreptul de a fi audiat în instanță este respectat și că, prin urmare, instanța ia în considerare în suficientă măsură argumentele părților (Hotărârea Jokela împotriva Finlandei din 21 mai 2002 și Hotărârea Nedzela împotriva Franței din 27 iulie 2006). Pe de altă parte, este menită să servească la realizarea controlului judiciar în căile de atac.

Conform jurisprudenței date, Convenția Europeană a Drepturilor Omului, noțiunea de proces echitabil presupune ca o instanță internă care nu a motivat decât pe scurt hotărârea sa să fi examinat totuși în mod real problemele esențiale care au fost supuse analizei și să dea un răspuns argumentelor juridice esențiale, care pot influența soluția ce ar putea fi pronunțată în cauză (cauza Albina împotriva României).

Or, în speță, hotărârea instanței de apel este temeinic motivată, în fapt și în drept, atât prin prisma dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., cât și prin prisma jurisprudenței Convenției Europene a Drepturilor Omului. Instanța de apel a răspuns tuturor criticilor de nelegalitate și netemeinicie invocate de părți și și-a prezentat argumentele care au justificat soluția sa.

Împrejurarea că recurenta-pârâtă nu este de acord cu motivarea instanței de apel, nu echivalează cu incidența unor motive contradictorii, ori a unei nemotivări a hotărârii, cum nefondat susține aceasta, și nu determină incidența motivului de casare prevăzut de art. 488 pct. 6 C. proc. civ., astfel încât, criticile întemeiate pe aceste dispoziții legale vor fi respinse.

De asemenea, în cadrul motivului de casare prevăzut art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a susținut că hotărârea atacată nu conține motivele instanței care ar întemeia respingerea solicitării sale de a înlătura din materialul probator completarea la certificatul medico- legal nr. 35/11.01.2017 din 22.02.2018, sau de ce a reținut concluziile acestei completări, și de ce nu concluziile certificatelor medico- legale anterioare (completare din 09.05.2017) și, totodată, lipsa motivării cu privire la:

îndeplinirea condițiilor de răspundere delictuală;

acordarea daunelor materiale, respectiv, lipsa motivării respingerii solicitării recurentei de a se constata tardivitatea majorării pretențiilor materiale;

cuantificarea culpei reclamantei A.;

a acordării daunelor morale în raport de prevederile art. 50 pct. 1 lit. f) din Norma A.S.F. nr. 23/2014, respectiv, legislația și practica judiciară în domeniu, motivare care nu îndeplinește criteriile obligatorii prevăzute de art. 13 C. proc. civ.., art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.. și art. 6 CEDO.

Contrar susținerilor recurentei- pârâte, instanța supremă constată că, în cuprinsul deciziei atacate, se regăsesc analizate probele administrate care au condus la stabilirea situației de fapt, precum și interpretarea clauzelor contractuale relevante.

Nu poate fi primită argumentația recurentei-pârâte potrivit căreia instanța de apel nu a răspuns criticilor sale, astfel cum au fost sintetizate supra, la paginile 33 și 34 din decizie regăsindu-se, pe larg, considerentele instanței de apel, care s-a pronunțat asupra tuturor aceste aspecte.

Instanței de apel nu-i poate fi imputată nici neîndeplinirea obligației de motivare în expunerea considerentelor care susțin criticile la care era obligată să răspundă, reaprecierea cuantumului prejudiciului moral fiind argumentată printr-o expunere clară și convingătoare, reținându-se că, nu se poate nega suferința ce a fost pricinuită reclamanților, însă cuantificarea daunelor morale se determină prin apreciere, ca urmare a aplicării în speță a criteriilor fundamentale în materie, consacrate de doctrină și jurisprudență.

În consecință, Înalta Curte constată că acest motiv de recurs este nefondat, motivarea primei instanțe răspunzând argumentelor prezentate de părți, fiind examinate în mod efectiv motivele de fapt și de drept, nefiind, astfel, identificate contradicții în raționamentul instanței de fond și nici considerente străine de natura cauzei.

Față de considerentele arătate, criticile formulate în cadrul motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. nu pot fi primite, ceea ce face ca, motivul de casare invocat să nu-și găsească incidența în cauză.

Analizând, în continuare, recursul, în ceea ce privește motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată următoarele:

Printr-o primă critică formulată în argumentarea acestui motiv de recurs, recurenta-pârâtă susține că hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, respectiv, a dispozițiilor art. 50 pct. 1, lit. f) din Norma ASF nr. 23/2014, conform cărora, la stabilirea daunelor morale în caz de vătămare corporală, trebuie avute în vedere legislația și jurisprudența din România.

Analizând aceste critici, Înalta Curte constată că aserțiunile recurentei nu sunt fondate, având în vedere că jurisprudența din România nu obligă instanțele naționale decât în măsura în care hotărârile sunt pronunțate în cadrul celor două mecanisme de unificare a practicii judiciare, reprezentate de recursul în interesul legii și sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept.

În același sens pot fi evocate și dispozițiile art. 1 C. civ., din conținutul cărora, rezultă că hotărârile judecătorești pronunțate în cauze similare nu constituie izvor de drept.

În aceste condiții, criticile referitoare la nerespectarea jurisprudenței relevante în materia daunelor morale vizează exclusiv temeinicia deciziei recurate, nefiind astfel susceptibile de a fi încadrate în motivele de nelegalitate prevăzute limitativ de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

De altfel, Înalta Curte observă că recurenta-pârâtă susține nelegalitatea deciziei recurate pentru înlăturarea de la aplicare a dispozițiilor art. 50 pct. 1, lit. f) din Norma ASF nr. 23/2014 și, pe cale de consecință, necorelarea daunelor morale în raport de practica judiciară din România, în materie, prin încălcarea acestor dispoziții, dar, din nou, invocă practică judiciară favorabilă acesteia.

În continuare, recurenta- pârâtă invocă aplicarea greșită de către instanța de apel a dispozițiilor art. 20 din O.U.G. nr. 54/2016 și a dispozițiilor art. 2208 C. civ. în privința penalităților de întârziere, arătând aceasta, că răspunderea sa se angajează în baza contractului de asigurare încheiat prin Polița RCA din 15.10.2016, când se afla în vigoare Norma ASF 23/2014, lege specială, care se aplică cu prioritate și înlătură de la aplicare legea generală, O.U.G. nr. 54/2016, greșit fiind astfel reținută aplicarea art. 20 alin. (5) din O.U.G., în baza cărora instanța de apel a obligat-o la plata penalităților de întârziere.

Contrar susținerilor recurentei-pârâte, legea aplicabilă în materie de asigurare este cea de la momentul producerii riscului asigurat, în speță, din momentul producerii accidentului, întrucât, atunci se naște dreptul la dezdăunare, pe temeiul răspunderii civile delictuale, care rezidă din lege, și nu de la momentul încheierii poliței obligatorii RCA, care, în unele cazuri, poate fi mult anterior producerii unui accident.

Dacă s-ar accepta că asigurătorul trebuie să plătească indemnizația de asigurare în conformitate cu o Normă ASF valabilă din momentul încheierii contractului de asigurare, ar însemna a accepta ipoteza potrivit căreia, asigurătorul alege el însuși momentul de la care începe să curgă obligația sa de plată a indemnizației în cazul producerii riscului asigurat, lucru nepermis de lege.

Ca atare, Înalta Curte va înlătura, ca nefondate, toate criticile formulate de recurentă subsumat acestui motiv de recurs, astfel cum au fost dezvoltate în scris, prevederile art. 20 din O.U.G. nr. 54/2016 și ale art. 2208 C. civ. fiind legal aplicate de către instanța de apel.

În fine, nu au fost aplicate greșit nici prevederile art. 82 C. proc. civ. ori ale art. 41

1

și art. 126 din Statutul profesiei de avocat, câtă vreme acțiunea din litigiul pendinte a fost formulată de intimații- reclamanți, prin avocat justificat cu împuternicire avocațială depusă la dosar, în baza unui contract de asistență juridică valabil încheiat, corect fiind respinsă excepția lipsei calității de reprezentant al mandatarului Centrul European de Despăgubiri, S.R.L.

Pentru toate considerentele expuse, Înalta Curte găsește a fi nefondate criticile formulate, nefiind incident nici motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.., republicat, și, în temeiul dispozițiilor art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., republicat, Înalta Curte va dispune respingerea recursului declarat de recurenta-pârâtă, ca nefondat.

În temeiul art. 453 alin. (1) C. proc. civ.., va obliga recurenta- pârâtă să plătească intimaților- reclamanți A. și B. suma de 1.500 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată în recurs.

Pentru considerentele expuse, în temeiul dispozițiilor art. 496 alin. (1) și (2) și art. 497 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta- pârâtă C. S.A. împotriva deciziei civile nr. 103/2020 din 18 februarie 2020, pronunțate de Curtea de Apel Cluj, secția a II-a civilă, ca nefondat.

Obligă recurenta- pârâtă S.C. C. S.A. să plătească intimaților- reclamanți A. și B. suma de 1.500 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată în recurs.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 30 septembrie 2021.