ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 283/2015

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 283/2015 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2015)

Asupra recursului

de față

Prin cererea înregistrată pe rolul

Tribunalului București, secția a Vl-a civilă, la 30 martie 2011 sub nr. 23160/3/2011,

reclamanta SC C.M.E. SRL a solicitat, în contradictoriu cu SC U.A. SA, plata sumei

de 45.172,8 euro cu titlu de indemnizație de asigurare în temeiul poliței din

10 septembrie 2007; dobânda legală și cheltuieli de judecată.

În motivarea cererii

se arată că la 10 septembrie 2007 între SC E.F.G.L. SA, în calitate de asigurat

și SC U.A. SA, în calitate de asigurător a intervenit contractul de asigurare facultativă

a autovehiculelor din 10 septembrie 2007, cu valabilitate în perioada 11 septembrie

2007-10 august 2010.

Reclamanta a arătat

că acea convenție de asigurare a fost perfectată între finanțator și asigurător

având în vedere dispozițiile contractului de leasing financiar, unde reclamanta

avea calitatea de utilizator, iar obiectul leasingului îl forma autotractorul marca

X.

A mai arătat că

la 16 martie 2011 între proprietarul SC E.F.G.L. SA și reclamantă a intervenit un

contract de cesiune, prin care proprietarul a cesionat toate drepturile de despăgubire

izvorâte din contractul de asigurare mai sus menționat către utilizator.

De asemenea, a

arătat că în perioada de valabilitate a poliței de asigurare, respectiv la 19 noiembrie

2009, autotractorul asigurat a fost grav avariat în timp ce era parcat regulamentar

în incinta depozitului utilizatorului, din vina numitului S.M., care conducea ansamblul

auto și nu s-a asigurat la manevra de mers înapoi.

A doua zi după

producerea evenimentului asigurat, a arătat reclamanta, respectiv la 20 noiembrie

2009, un reprezentant al reclamantei l-a avizat pe asigurător, ocazie cu care s-a

deschis dosarul de daună din 9 noiembrie 307, iar pârâta a comunicat refuzul de

plată a indemnizației de asigurare prin invocarea dispozițiilor art. 8.6 lit.

a) și art. 8.11 din contract.

Susține reclamanta

că motivul invocat de pârâtă pentru neplata indemnizației reprezintă o apreciere

pur subiectivă din partea acesteia, care nu reflectă realitatea și intră în contradicție

cu mențiunile actelor emise de poliție. Astfel, asigurătorul nu a indicat în concret

care obligații ce reveneau asiguratului nu au fost respectate, iar pe de altă parte

se invocă o posibilă neconcordanță între dinamica prezentată și caracteristicile

avariilor.

Reclamanta a pretins

că pârâta răspunde contractual, fiind îndeplinite toate condițiile pentru angajarea

răspunderii sale contractuale în baza poliței facultative.

Pârâta nu a depus

întâmpinare.

Prin sentința

civilă nr. 7298 din 18 decembrie 2013, Tribunalul București, secția a Vl-a civilă,

a respins cererea reclamantei ca neîntemeiată.

Pentru a hotărî

astfel, prima instanță a reținut următoarele:

În ziua de 19

noiembrie 2009, autotractorul cu număr de înmatriculare Y. a fost avariat în incinta

depozitului reclamantei ca urmare a manevrelor efectuate de ansamblul auto Z.

La data producerii

evenimentului, autotractorul cu număr de înmatriculare Y. era asigurat facultativ

de pârâta SC U.A. SA, potrivit poliței, încheiată la 10 septembrie 2007.

Cu privire la

împrejurările producerii accidentului, a reținut tribunalul, cei doi martori audiați

au susținut că, la momentul efectuării manevrelor necesare părăsirii depozitului

reclamantei, ansamblul auto Z. a lovit capul de tractor Y. și, fiind supraîncărcat

ansamblul auto cu piese de fier vechi, ca urmare a impactului, o piesă metalică

de mari dimensiuni a căzut din semiremorcă pe capul de tractor, avariindu-l.

Martorii au declarat

că nu au cunoștință despre ce s-a întâmplat cu piesa respectivă după eveniment,

martorul S. arătând că nu a mai observat-o în curtea depozitului a doua zi după

accident, când s-a întors în acea locație. În plus, s-a constatat că acea piesă

nu se mai afla la locul evenimentului nici atunci când s-a prezentat agentul de

la societatea de asigurări, pentru a face verificări, astfel încât nu a fost posibilă

fotografierea ei.

A reținut tribunalul

că, potrivit susținerilor pârâtei, ce au la bază declarațiile date de șoferii implicați

în fața organelor de poliție, cercetarea piesei metalice nu a fost posibilă deoarece

aceasta a fost livrată ca fier vechi la Constanța imediat după eveniment, aspect

necontestat de reclamantă. Pe cale de consecință, prin adresa din 4 iunie 2010 pârâta

a informat-o pe reclamantă cu privire la refuzul de despăgubire, invocând dispozițiile

art. 8.6. lit. a) coroborat cu art. 8.11 din contractul de asigurare.

Prima instanță

a constatat că, potrivit art. 8.6 lit. a) din contract „în cazul producerii evenimentului

asigurat Asiguratul este obligat: să ia, pe seama Asigurătorului și în limita sumei

asigurate, potrivit împrejurărilor, măsuri pentru limitarea pagubelor”, iar potrivit

art. 8.11, „în cazul în care se produce un eveniment asigurat și asiguratul sau

conducătorul auto asigurat nu au respectat sau nu respectă obligațiile ce îi revin,

prevăzute în condițiile de asigurare, Asigurătorul este eliberat de obligația plății

despăgubirilor, parțial sau total, în funcție de influența nerespectării acestor

obligații asupra apariției sau stabilirii existenței obligației sale privind plata

unor despăgubiri, respectiv asupra mărimii despăgubirilor pe care ar fi obligat

să le plătească.”.

S-a constatat

că, în susținerea refuzului de plată, pârâta a arătat că reclamanta nu și-a respectat

obligațiile prevăzute de contractul de asigurare cu privire la conservarea probelor

în vederea stabilirii împrejurărilor în care s-a produs evenimentul și întinderea

pagubei. În acest sens, s-a imputat reclamantei faptul că piesa metalică, ce se

susține că a produs avarierea majora a capului de tractor, nu a putut fi identificată

și cercetată, fiind livrată de aceasta la Constanța, ceea ce a pus-o pe pârâtă în

imposibilitatea formulării unei opinii corecte privind împrejurările producerii

evenimentului, asupra căruia avea dubii.

Analizând motivele

invocate de pârâtă pentru refuzul despăgubirii, în raport de situația de fapt mai

sus reținută, instanța a apreciat că acestea sunt întemeiate.

Astfel, în raportul

de expertiză judiciară întocmit, expertul P., bazându-se exclusiv pe descrierea

piesei metalice realizată de cei doi șoferi implicați, a conchis că „forma, greutatea

și dimensiunile obiectului (piesă de metal) invocat ca fiind cauzator al avariilor

principale la Y. nu se regăsesc, nu se coroborează și nu corespund naturii, plasării,

gradului și extensiei evidențiate la deformările Y. și că nu se arată urme caracteristice

de ștergere, frecare, translație pe plafonul Y. urmare a contactului invocat cu

o piesă metalică grea, plană, oxidată/ruginită cu contondentă (margini rectangulare)

cu greutate de cea. 2-3 t.”.

Tribunalul a reținut

și că inclusiv expertul parte al reclamantei a subliniat importanța cercetării piesei

metale cauzatoare a avariilor, cu consecința imposibilității stabilirii în mod cert

a împrejurărilor producerii evenimentului în lipsa acestei piese. În aceeași ordine

de idei, s-a reținut că inclusiv în cadrul contraexpertizei întocmită în cauză de

expert A. se arată că la baza concluziilor expertizei se află fotografiile puse

la dispoziție de părți și situația descrisă de cei doi șoferi, în condițiile în

care piesa metalică invocată nu mai era disponibilă spre a fi cercetată.

Instanța a conchis

că în cauză, pentru stabilirea împrejurărilor producerii evenimentului, cercetarea

piesei care a produs avaria principală a autotractorului asigurat (în condiții considerate

suspecte de pârâtă) s-a dovedit a fi deosebit de importantă, fiind clar din expertizele

efectuate că lămurirea acestor aspecte doar în baza descrierilor realizate de șoferii

implicații nu sunt suficiente.

Pe de altă parte,

instanța a constatat că reclamanta avea obligația contractuală de a conserva probele

accidentului pentru a oferi posibilitatea efectuării de cercetări de către asigurător,

în vederea „stabilirii existenței obligației sale privind plata unor despăgubiri”

(art. 8.11 din contract). În speță, însă, reclamanta, la scurt timp după producerea

evenimentului (din declarația martorului S. rezultă chiar a doua zi) a înstrăinat

piesa metalică în discuție, proba dovedindu-se a fi hotărâtoare pentru lămurirea

împrejurărilor producerii evenimentului.

Pe cale de consecință,

având în vedere că asiguratul nu și-a îndeplinit obligația contractuală prevăzută

la art. 8.11 din contract, instanța a apreciat că refuzul de despăgubire al pârâtei

este justificat și a respins acțiunea ca neîntemeiată.

Prin decizia civilă

nr. 478/2014 din 16 iunie 2014, Curtea de Apel București, secția a V-a civilă a

respins ca nefondat apelul declarat de reclamantă împotriva hotărârii de primă instanță.

Pentru a decide

astfel, instanța de apel a reținut în esență următoarele:

Critica privind

încălcarea principiului contradictorialității, s-a apreciat, nu poate fi primită,

întrucât se observă că la dosar partea adversă a depus o notă de probatorii în care

a solicitat să se stabilească dinamica producerii accidentului și legătura de cauzalitatea

a reperelor avariate cu evenimentul declarat și, deși nu s-a depus întâmpinare,

apelanta nu poate pretinde că discuțiile în dosar nu s-au purtat asupra acestor

aspecte, fiind încuviințate două expertize, prima solicitată chiar de către pârâtă.

A reținut instanța

de apel că notele depuse la dosar la termenul din 25 ianuarie 2013 relevă tocmai

aceste apărări, respectiv neconservarea probelor în vederea stabilirii împrejurărilor,

existând dubii cu privire la modul de producere a accidentului și suspiciune în

sensul că avariile se puteau produce în timpul încărcării autovehiculului, iar concluziile

scrise depuse de partea adversă nu reliefează motive noi de refuz ale plății, ci,

în contextul materialului probator administrat, reiterează apărările pârâtei.

A apreciat că,

dacă partea adversă era decăzută din dreptul de a administra probe și a formula

apărări prin nedepunerea întâmpinării, acesta era un aspect pe care apelanta trebuia

să îl invoce în fața instanței, iar în lipsa unei opoziții exprese, manifestată

la momentul depunerii notei de probatorii și a notei cuprinzând apărările părții

pârâte, în mod corect probele au fost administrate și apărările analizate, apelanta

neputând critica aceste aspecte în calea de atac.

Instanța de apel

a constatat că nu pot fi primite criticile privind modul de interpretare a probelor.

Conform art. 212 C. proc. civ., când instanța nu este lămurită poate dispune întregirea

expertizei sau o nouă expertiză. Noua expertiză a fost încuviințată în condițiile

alin. (2) ale textului, fiind un drept al părții și nefiind dispusă de către instanță

pentru că aceasta nu s-a considerat lămurită, iar încuviințarea solicitării de efectuare

a expertizei contrare nu înseamnă că prima expertiză este considerată ca nefiind

lămuritoare și nici că noua expertiză o invalidează pe prima, instanța putând să

își întemeieze concluziile prin raportare la expertiza pe care o consideră ca dezlegând

aspectele asupra cărora expertul a fost chemat să răspundă.

A apreciat curtea

de apel că un raport de expertiză nu se impune instanței, constituind element de

convingere, însă, pentru a înlătura concluziile acestuia, judecătorul trebuie să

se bazeze pe elemente probatorii cu o valoarea egală; în cazul unor expertize contradictorii,

instanța motivat se va întemeia pe una dintre acestea, neexistând instituția omologării

raportului de expertiză.

De asemenea, a

apreciat că acordarea unei importanțe deosebite în ansamblul probator expertizei

este justificată, ținând cont de valoarea științifică a probei raportat la declarațiile

de martori. Or, ultima probă menționată, dincolo de aprecierea sincerității, trebuie

să reflecte și realitatea ținând cont de perceperea faptei, memorarea și reproducerea

evenimentului, fără a se ignora factorul timp și elementele obiective (loc, timp)

și cele subiective (intensitatea cu care s-a perceput evenimentul).

Referitor tot

la probele administrate, curtea de apel a apreciat că în cauză există indicii privind

lipsa de sinceritate a martorilor, care au arătat că accidentul nu s-a produs în

modul pretins, după cum se observă neconcordanțele din declarațiile date de cei

implicați, referitoare la momentul producerii accidentului (ora 09:30 sau ora 22:00),

neputând a se reține afirmațiile ulterioare date în fața instanței că evenimentul

s-a petrecut seara, în condițiile în care la poliție s-a bifat clar căsuța zi.

A reținut că faptul

că s-a acordat prioritate primei expertize, ține de modul de realizare a acesteia

și de analiza urmelor impactului raportat la caracteristicile autovehiculelor implicate,

observându-se de altfel gradul de precizie a celui de-al doilea raport, iar în ceea

ce privește păstrarea piesei metalice, se impune a se reține, astfel cum a observat

și tribunalul, că aceasta a fost înstrăinată imediat după accident, aspect ce rezultă

din declarațiile martorilor. Într-adevăr apelanta nu avea obligația de a păstra

piesa pe o perioadă nedeterminată, însă acesta nu a fost păstrată nici măcar pentru

o perioadă rezonabilă, în condițiile în care constarea daunelor s-a făcut la 20

noiembrie 2009 de către pârâtă.

A conchis curtea

de apel că soluția dosarului nu ține de modul de interpretare a contractului, ci

de inexistența evenimentului astfel cum partea a pretins, că în mod corect tribunalul

s-a raportat la dispozițiile art. 8.11 din convenție, care fac referire la stabilirea

existenței obligației de plată cât timp, neexistând dovezi în sensul producerii

evenimentului asigurat în modul pretins, nu există nici obligația de plată și că,

în mod contrar susținerilor apelantei în sensul că indiferent de obiect, în cazul

unor loviri cu alte vehicule sau alte corpuri aflate în interior sau exteriorul

autovehiculului, oricând se produce cazul asigurat sunt datorate despăgubiri, se

observă că, potrivit art. 3.3. lit. n) din convenție, nu există această obligație

pentru pagubele produse ca urmarea a operațiunilor de încărcare.

În situația în

care primul raportul de expertiză a indicat că nu există urme de translație și accidentul

nu s-a produs în modul pretins, instanța de prim control judiciar a constatat că

devine relevantă apărarea pârâtei în sensul că avaria se putea produce printr-o

acțiune de sus în jos, cel mai probabil în timpul încărcării și apare justificat

refuzul de plată.

În aceste condiții,

în funcție de ansamblul probator existent, s-a apreciat că instanța de fond a reținut,

în plus de înstrăinarea piesei metalice [aspect care nu se circumscrie într-adevăr

art. 8.6 lit. a) din convenție] și concluziile primului raport de expertiză, care

a indicat că nu există legătură directă de cauzalitate între circumstanțele dinamice

descrise în raport de avariile constate, acestea rezultând din cu totul alte circumstanțe,

iar această proba a indicat în mod clar că evenimentul nu se putea produce în sensul

pretins, astfel încât respingerea cererii de despăgubire a fost în mod corect făcută.

Având în vedere

considerentele anterioare, s-a apreciat soluția tribunalului ca fiind legală și

temeinică raportat la dispozițiile art. 296 C. proc. civ.

Împotriva acestei

decizii, în termen legal a declarat recurs motivat recurenta-reclamantă, cauza fiind

înregistrată sub același număr unic de dosar la 22 august 2014 pe rolul Înaltei

Curți de Casație și Justiție, secția a II-a civilă.

Primul motiv de

recurs se întemeiază pe dispozițiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., recurenta-reclamantă

susținând că hotărârea instanței de apel cuprinde motive contradictorii. În acest

sens, s-a invocat pasajul din considerente în care instanța de apel reține în primul

moment că tribunalul s-a raportat în mod corect la dispozițiile art. 8.11 din convenție,

dar că acest articol face referire la executarea obligației de plată, nu la stabilirea

obligației de plată, cum greșit reține instanța. Acest considerent a fost apreciat

în contradicție cu decizia în întregul ei.

În continuarea

argumentației, recurenta-reclamantă a arătat în esență că, dacă se contrapune decizia

de apel textului art. 8.11 din convenție, se poate constata că textul convențional

presupune existența unui eveniment asigurat fără a mai fi necesară dovedirea existenței

acestuia.

Al doilea motiv

de recurs se întemeiază pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., cu raportare

la dispozițiile art. 969 C. civ., recurenta-reclamantă susținând că dispozițiile

de drept substanțial au fost încălcate de către instanța de apel.

În argumentarea

acestei critici, s-a arătat că prin hotărârea instanței de apel au fost excluse

din sfera obligațiilor asumate temeiurile care o obligă pe intimata-pârâtă la plata

de despăgubiri. Au fost evocate prevederile art. 2.1.1 lit. a) din condițiile de

asigurare, care prevăd obligația asigurătorului de a acoperi prejudiciul creat bunului

asigurat prin evenimentul rutier și s-a arătat că refuzul de plată s-a întemeiat

pe dispozițiile art. 8.6 lit. a) și ale art. 8.11 din contract, aceste din urmă

dispoziții contractuale impunând existența unui eveniment rutier de genul celor

care obligă la plată. În acest context, recurenta-reclamantă a susținut că poziția

procesuală a intimatei-pârâte, fundamentată pe aceste temeiuri contractuale, confirmă

temeinicia cererii de chemare în judecată sub aspectul existenței evenimentului

rutier care impune plata.

Al treilea motiv

de recurs se întemeiază pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurenta-reclamantă

susținând că hotărârea instanței de apel încalcă dispozițiile art. 1171 C. civ.

în privința valorii probatorii a procesului-verbal de constatare și sancționare

contravențională încheiat ca urmare a evenimentului rutier în care au fost implicate

cele două vehicule.

În esență, recurenta-reclamantă

a criticat faptul că situația de fapt reținută prin acest proces-verbal a fost ignorată

și că s-a dat prevalentă doar raportului de expertiză, în condițiile în care procesul-verbal

produce efectele unui act autentic și are valoare probatorie egală cu raportul de

expertiză tehnică judiciară.

Al patrulea motiv

de recurs este întemeiat tot pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurenta-reclamantă

susținând că au fost încălcate dispozițiile art. 199 teza I C. proc. civ., raportat

la art. 305 alin. (3) C. proc. pen.

În argumentarea

acestei critici, recurenta-reclamantă a arătat în esență că instanța de apel nu

era în drept să rețină suspiciuni în legătură cu declarațiile martorilor și să înlăture

depozițiile acestora fără a dispune trimiterea martorilor în fața autorității penale

pentru cercetări sub aspectul săvârșirii infracțiunii de mărturie mincinoasă.

Al cincilea motiv

de recurs se întemeiază pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurenta-reclamantă

susținând că au fost greșit aplicate dispozițiile art. 977, ale art. 1204 și ale

art. 1206 alin. (2) C. civ. și arătând că instanța de apel a interpretat convenția

părților dincolo de voința lor comună și a lăsat fără efecte juridice recunoașterea

intimatei-pârâte cu privire la existența unui eveniment rutier de natura celui asigurat.

La 29 ianuarie

2015, intimata-pârâtă a depus întâmpinare, prin care s-a apărat în fapt și în drept

față de motivele de recurs, solicitând respingerea recursului ca nefondat.

Față de actele

și lucrările dosarului, de probele administrate în cauză și de dispozițiile legale

incidente, Înalta Curte apreciază recursul ca nefondat și îl va respinge cu această

motivare și pentru următoarele considerente:

Primul motiv de

recurs este nefondat. Instanța supremă apreciază, cu valoare de principiu, că o

hotărâre judecătorească poate să cadă sub incidența dispozițiilor art. 304 pct.

7 C. proc. civ. ori de câte ori argumentele expuse în partea decizorie a considerentelor

conduc la o soluție diferită decât cea din dispozitivul hotărârii respective.

Nu aceasta este

situația în speță, câtă vreme toate argumentele instanței de apel, bazate pe evaluarea

probatoriului administrat și pe coroborarea acestuia cu clauzele contractuale, conduc

la concluzia că intimata-pârâtă era în drept să refuze plata despăgubirii, potrivit

clauzelor contractuale, câtă vreme nu a putut să verifice producerea riscului asigurat

în condițiile pretinse de recurenta-reclamantă, în esență considerentele și dispozitivul

hotărârii instanței de apel fiind convergente.

În plus, pentru

argumente prin care instanța supremă răspunde și celui de-al doilea motiv de recurs,

se cuvine subliniat și faptul că instanța de apel a conchis că soluția pronunțată

de instanța de fond nu ține de modul de interpretare a clauzelor contractuale, ci

de inexistența evenimentului în condițiile susținute de reclamantă.

Din acest punct

de vedere, trebuie subliniat că, în contra a ceea ce recurenta-reclamantă susține,

în cauză nu se neagă existența unui eveniment care a avut ca rezultat avarierea

bunului asigurat, ci se face uz de dreptul conferit asigurătorului prin contract

de a refuza plata despăgubirii pentru imposibilitatea de a verifica dacă evenimentul

s-a produs în circumstanțele invocate de asigurat și dacă acest eveniment poate

fi considerat ca risc asigurat, în cauză manifestându-se suspiciunea (reținută și

în primul raport de expertiză întocmit la fond) că avaria s-a produs în condiții

exceptate de la asigurare, respectiv la încărcare.

Al treilea motiv

de recurs este nefondat.

Aparent, critica

poate fi circumscrisă motivului de recurs invocat, câtă vreme se invocă încălcarea

unui text de lege prin care se definește actul autentic, anume art. 1171 C. civ.

Cu titlu preliminar,

Înalta Curte remarcă faptul că instanța de apel nu face nici o referire la procesul-verbal

de constatare a contravenției la care se referă partea și apreciază că în realitate

nemulțumirea părții vizează tocmai ignorarea acestui mijloc de dovadă din economia

probelor administrate.

Din acest punct

de vedere, instanța supremă constată că nu se poate vorbi despre o încălcare a dispozițiilor

art. 1171 C. civ., pentru că instanța nu a înlăturat forța probantă a unui act autentic,

după cum nu a acordat forța probantă recunoscută actului autentic unui înscris care

nu are această valoare, ci, fără a avea o ierarhie legală a forței probante a mijloacelor

de dovadă, a purces la examinarea probatoriului și a reținut ca relevante numai

acele dovezi care se coroborează, excluzându-le pe celelalte.

Nemulțumirea părții

poartă asupra evaluării probelor, în sensul în care instanța a acordat prevalentă

unor probe și Ie-a apreciat ineficiente pe altele, operațiune care este atributul

instanțelor de fond și care nu poate forma obiectul controlului în calea de atac

a recursului, în care se iau în analiză exclusiv critici de nelegalitate.

Al patrulea motiv

de recurs este nefondat.

Dincolo de argumentele

expuse în analiza motivului de recurs precedent, subliniază instanța supremă că

dispozițiile a căror nesocotire s-a invocat conferă instanței civile, respectiv

procurorului dreptul de a sesiza organul judiciar competent în vederea cercetării

persoanelor bănuite pentru săvârșirea infracțiunii de mărturie mincinoasă.

Nici una dintre

aceste prevederi legale nu prevede că instanța civilă nu poate înlătura, chiar și

în lipsa sau înainte de condamnarea definitivă pentru săvârșirea unei infracțiuni

de acest gen, depoziția deja consemnată, câtă vreme aceasta nu se coroborează ori

este infirmată de celelalte probe administrate, iar din acest punct de vedere se

reține că nu există nici o încălcare a normelor legale invocare de parte, nefiind

incident motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Al cincilea motiv

de recurs este nefondat.

Înalta Curte apreciază

că susținerea despre denaturarea voinței reale a părților se subsumează cazului

prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ., nu celui arătat de recurenta-reclamantă

și că în speță această susținere este nefondată, fiind invocată formal, în termeni

generali, care nu permit exercitarea controlului judiciar.

În ceea ce privește

greșita aplicare a dispozițiilor art. 1204 și ale art. 1206 alin. (2) C. civ., în

principal se reamintesc argumentele expuse în precedent cu privire la critica de

netemeinicie, nu de nelegalitate legată de aprecierea ansamblului probator.

În plan secund,

se cuvine subliniat faptul că în speță nu există o recunoaștere din partea pârâtei

cu privire la pretenția dedusă judecății. Este necontestată producerea unui eveniment

în urma căruia bunul asigurat a fost avariat, însă intimata-pârâtă nu a recunoscut

că acesta a avut loc în condițiile pretinse de asigurat, așadar nu a recunoscut

că acesta intră în categoria riscurilor asigurate prin contract.

Pe cale de consecință,

nu se poate vorbi despre greșita aplicare a dispozițiilor legale care reglementează

recunoașterea, nefiind incidente dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Sintetizând, față

de argumentele ce preced Înalta Curte apreciază că în cauză nu s-a dovedit existența

motivelor de recurs invocate, de aceea, în temeiul dispozițiilor art. 312 alin.

(1) teza a II-a C. proc. civ. va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat

recursul declarat de recurenta-reclamantă SC C.M.E. SRL împotriva deciziei civile

nr. 478 din 16 iunie 2014, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a

civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în

ședință publică, astăzi 30 ianuarie 2015.