ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 283/2015

Asupra recursului de față Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a Vl-a civilă, la 30 martie 2011 sub nr. 23160/3/2011, reclamanta SC C.M.E. SRL a solicitat, în contradictoriu cu SC U.A. SA, plata sumei de 45.172,8 euro cu titlu de indemnizație de asigurare în temeiul poliței din 10 septembrie 2007; dobânda legală și cheltuieli de judecată. În motivarea cererii se arată că la 10 septembrie 2007 între SC E.F.G.L. SA, în calitate de asigurat și SC U.A.

SA, în calitate de asigurător a intervenit contractul de asigurare facultativă a autovehiculelor din 10 septembrie 2007, cu valabilitate în perioada 11 septembrie 2007-10 august 2010. Reclamanta a arătat că acea convenție de asigurare a fost perfectată între finanțator și asigurător având în vedere dispozițiile contractului de leasing financiar, unde reclamanta avea calitatea de utilizator, iar obiectul leasingului îl forma autotractorul marca X. A mai arătat că la 16 martie 2011 între proprietarul SC E.F.G.L. SA și reclamantă a intervenit un contract de cesiune, prin care proprietarul a cesionat toate drepturile de despăgubire izvorâte din contractul de asigurare mai sus menționat către utilizator.

De asemenea, a arătat că în perioada de valabilitate a poliței de asigurare, respectiv la 19 noiembrie 2009, autotractorul asigurat a fost grav avariat în timp ce era parcat regulamentar în incinta depozitului utilizatorului, din vina numitului S.M., care conducea ansamblul auto și nu s-a asigurat la manevra de mers înapoi. A doua zi după producerea evenimentului asigurat, a arătat reclamanta, respectiv la 20 noiembrie 2009, un reprezentant al reclamantei l-a avizat pe asigurător, ocazie cu care s-a deschis dosarul de daună din 9 noiembrie 307, iar pârâta a comunicat refuzul de plată a indemnizației de asigurare prin invocarea dispozițiilor art. 8.6 lit. a) și art. 8.11 din contract. Susține reclamanta că motivul invocat de pârâtă pentru neplata indemnizației reprezintă o apreciere pur subiectivă din partea acesteia, care nu reflectă realitatea și intră în contradicție cu mențiunile actelor emise de poliție.

Astfel, asigurătorul nu a indicat în concret care obligații ce reveneau asiguratului nu au fost respectate, iar pe de altă parte se invocă o posibilă neconcordanță între dinamica prezentată și caracteristicile avariilor. Reclamanta a pretins că pârâta răspunde contractual, fiind îndeplinite toate condițiile pentru angajarea răspunderii sale contractuale în baza poliței facultative. Pârâta nu a depus întâmpinare. Prin sentința civilă nr. 7298 din 18 decembrie 2013, Tribunalul București, secția a Vl-a civilă, a respins cererea reclamantei ca neîntemeiată. Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut următoarele: În ziua de 19 noiembrie 2009, autotractorul cu număr de înmatriculare Y. a fost avariat în incinta depozitului reclamantei ca urmare a manevrelor efectuate de ansamblul auto Z. La data producerii evenimentului, autotractorul cu număr de înmatriculare Y. era asigurat facultativ de pârâta SC U.A.

SA, potrivit poliței, încheiată la 10 septembrie 2007. Cu privire la împrejurările producerii accidentului, a reținut tribunalul, cei doi martori audiați au susținut că, la momentul efectuării manevrelor necesare părăsirii depozitului reclamantei, ansamblul auto Z. a lovit capul de tractor Y. și, fiind supraîncărcat ansamblul auto cu piese de fier vechi, ca urmare a impactului, o piesă metalică de mari dimensiuni a căzut din semiremorcă pe capul de tractor, avariindu-l. Martorii au declarat că nu au cunoștință despre ce s-a întâmplat cu piesa respectivă după eveniment, martorul S. arătând că nu a mai observat-o în curtea depozitului a doua zi după accident, când s-a întors în acea locație. În plus, s-a constatat că acea piesă nu se mai afla la locul evenimentului nici atunci când s-a prezentat agentul de la societatea de asigurări, pentru a face verificări, astfel încât nu a fost posibilă fotografierea ei.

A reținut tribunalul că, potrivit susținerilor pârâtei, ce au la bază declarațiile date de șoferii implicați în fața organelor de poliție, cercetarea piesei metalice nu a fost posibilă deoarece aceasta a fost livrată ca fier vechi la Constanța imediat după eveniment, aspect necontestat de reclamantă. Pe cale de consecință, prin adresa din 4 iunie 2010 pârâta a informat-o pe reclamantă cu privire la refuzul de despăgubire, invocând dispozițiile art. 8.6. lit. a) coroborat cu art. 8.11 din contractul de asigurare.

Prima instanță a constatat că, potrivit art. 8.6 lit. a) din contract „în cazul producerii evenimentului asigurat Asiguratul este obligat: să ia, pe seama Asigurătorului și în limita sumei asigurate, potrivit împrejurărilor, măsuri pentru limitarea pagubelor”, iar potrivit art. 8.11, „în cazul în care se produce un eveniment asigurat și asiguratul sau conducătorul auto asigurat nu au respectat sau nu respectă obligațiile ce îi revin, prevăzute în condițiile de asigurare, Asigurătorul este eliberat de obligația plății despăgubirilor, parțial sau total, în funcție de influența nerespectării acestor obligații asupra apariției sau stabilirii existenței obligației sale privind plata unor despăgubiri, respectiv asupra mărimii despăgubirilor pe care ar fi obligat să le plătească.”.

S-a constatat că, în susținerea refuzului de plată, pârâta a arătat că reclamanta nu și-a respectat obligațiile prevăzute de contractul de asigurare cu privire la conservarea probelor în vederea stabilirii împrejurărilor în care s-a produs evenimentul și întinderea pagubei. În acest sens, s-a imputat reclamantei faptul că piesa metalică, ce se susține că a produs avarierea majora a capului de tractor, nu a putut fi identificată și cercetată, fiind livrată de aceasta la Constanța, ceea ce a pus-o pe pârâtă în imposibilitatea formulării unei opinii corecte privind împrejurările producerii evenimentului, asupra căruia avea dubii. Analizând motivele invocate de pârâtă pentru refuzul despăgubirii, în raport de situația de fapt mai sus reținută, instanța a apreciat că acestea sunt întemeiate.

Astfel, în raportul de expertiză judiciară întocmit, expertul P., bazându-se exclusiv pe descrierea piesei metalice realizată de cei doi șoferi implicați, a conchis că „forma, greutatea și dimensiunile obiectului (piesă de metal) invocat ca fiind cauzator al avariilor principale la Y. nu se regăsesc, nu se coroborează și nu corespund naturii, plasării, gradului și extensiei evidențiate la deformările Y. și că nu se arată urme caracteristice de ștergere, frecare, translație pe plafonul Y. urmare a contactului invocat cu o piesă metalică grea, plană, oxidată/ruginită cu contondentă (margini rectangulare) cu greutate de cea. 2-3 t.”. Tribunalul a reținut și că inclusiv expertul parte al reclamantei a subliniat importanța cercetării piesei metale cauzatoare a avariilor, cu consecința imposibilității stabilirii în mod cert a împrejurărilor producerii evenimentului în lipsa acestei piese.

În aceeași ordine de idei, s-a reținut că inclusiv în cadrul contraexpertizei întocmită în cauză de expert A. se arată că la baza concluziilor expertizei se află fotografiile puse la dispoziție de părți și situația descrisă de cei doi șoferi, în condițiile în care piesa metalică invocată nu mai era disponibilă spre a fi cercetată. Instanța a conchis că în cauză, pentru stabilirea împrejurărilor producerii evenimentului, cercetarea piesei care a produs avaria principală a autotractorului asigurat (în condiții considerate suspecte de pârâtă) s-a dovedit a fi deosebit de importantă, fiind clar din expertizele efectuate că lămurirea acestor aspecte doar în baza descrierilor realizate de șoferii implicații nu sunt suficiente.

Pe de altă parte, instanța a constatat că reclamanta avea obligația contractuală de a conserva probele accidentului pentru a oferi posibilitatea efectuării de cercetări de către asigurător, în vederea „stabilirii existenței obligației sale privind plata unor despăgubiri” (art. 8.11 din contract). În speță, însă, reclamanta, la scurt timp după producerea evenimentului (din declarația martorului S. rezultă chiar a doua zi) a înstrăinat piesa metalică în discuție, proba dovedindu-se a fi hotărâtoare pentru lămurirea împrejurărilor producerii evenimentului. Pe cale de consecință, având în vedere că asiguratul nu și-a îndeplinit obligația contractuală prevăzută la art. 8.11 din contract, instanța a apreciat că refuzul de despăgubire al pârâtei este justificat și a respins acțiunea ca neîntemeiată.

Prin decizia civilă nr. 478/2014 din 16 iunie 2014, Curtea de Apel București, secția a V-a civilă a respins ca nefondat apelul declarat de reclamantă împotriva hotărârii de primă instanță. Pentru a decide astfel, instanța de apel a reținut în esență următoarele: Critica privind încălcarea principiului contradictorialității, s-a apreciat, nu poate fi primită, întrucât se observă că la dosar partea adversă a depus o notă de probatorii în care a solicitat să se stabilească dinamica producerii accidentului și legătura de cauzalitatea a reperelor avariate cu evenimentul declarat și, deși nu s-a depus întâmpinare, apelanta nu poate pretinde că discuțiile în dosar nu s-au purtat asupra acestor aspecte, fiind încuviințate două expertize, prima solicitată chiar de către pârâtă.

A reținut instanța de apel că notele depuse la dosar la termenul din 25 ianuarie 2013 relevă tocmai aceste apărări, respectiv neconservarea probelor în vederea stabilirii împrejurărilor, existând dubii cu privire la modul de producere a accidentului și suspiciune în sensul că avariile se puteau produce în timpul încărcării autovehiculului, iar concluziile scrise depuse de partea adversă nu reliefează motive noi de refuz ale plății, ci, în contextul materialului probator administrat, reiterează apărările pârâtei.

A apreciat că, dacă partea adversă era decăzută din dreptul de a administra probe și a formula apărări prin nedepunerea întâmpinării, acesta era un aspect pe care apelanta trebuia să îl invoce în fața instanței, iar în lipsa unei opoziții exprese, manifestată la momentul depunerii notei de probatorii și a notei cuprinzând apărările părții pârâte, în mod corect probele au fost administrate și apărările analizate, apelanta neputând critica aceste aspecte în calea de atac. Instanța de apel a constatat că nu pot fi primite criticile privind modul de interpretare a probelor. Conform art. 212 C. proc. civ., când instanța nu este lămurită poate dispune întregirea expertizei sau o nouă expertiză.

Noua expertiză a fost încuviințată în condițiile alin. (2) ale textului, fiind un drept al părții și nefiind dispusă de către instanță pentru că aceasta nu s-a considerat lămurită, iar încuviințarea solicitării de efectuare a expertizei contrare nu înseamnă că prima expertiză este considerată ca nefiind lămuritoare și nici că noua expertiză o invalidează pe prima, instanța putând să își întemeieze concluziile prin raportare la expertiza pe care o consideră ca dezlegând aspectele asupra cărora expertul a fost chemat să răspundă. A apreciat curtea de apel că un raport de expertiză nu se impune instanței, constituind element de convingere, însă, pentru a înlătura concluziile acestuia, judecătorul trebuie să se bazeze pe elemente probatorii cu o valoarea egală; în cazul unor expertize contradictorii, instanța motivat se va întemeia pe una dintre acestea, neexistând instituția omologării raportului de expertiză.

De asemenea, a apreciat că acordarea unei importanțe deosebite în ansamblul probator expertizei este justificată, ținând cont de valoarea științifică a probei raportat la declarațiile de martori. Or, ultima probă menționată, dincolo de aprecierea sincerității, trebuie să reflecte și realitatea ținând cont de perceperea faptei, memorarea și reproducerea evenimentului, fără a se ignora factorul timp și elementele obiective (loc, timp) și cele subiective (intensitatea cu care s-a perceput evenimentul).

Referitor tot la probele administrate, curtea de apel a apreciat că în cauză există indicii privind lipsa de sinceritate a martorilor, care au arătat că accidentul nu s-a produs în modul pretins, după cum se observă neconcordanțele din declarațiile date de cei implicați, referitoare la momentul producerii accidentului (ora 09:30 sau ora 22:00), neputând a se reține afirmațiile ulterioare date în fața instanței că evenimentul s-a petrecut seara, în condițiile în care la poliție s-a bifat clar căsuța zi.

A reținut că faptul că s-a acordat prioritate primei expertize, ține de modul de realizare a acesteia și de analiza urmelor impactului raportat la caracteristicile autovehiculelor implicate, observându-se de altfel gradul de precizie a celui de-al doilea raport, iar în ceea ce privește păstrarea piesei metalice, se impune a se reține, astfel cum a observat și tribunalul, că aceasta a fost înstrăinată imediat după accident, aspect ce rezultă din declarațiile martorilor. Într-adevăr apelanta nu avea obligația de a păstra piesa pe o perioadă nedeterminată, însă acesta nu a fost păstrată nici măcar pentru o perioadă rezonabilă, în condițiile în care constarea daunelor s-a făcut la 20 noiembrie 2009 de către pârâtă.

A conchis curtea de apel că soluția dosarului nu ține de modul de interpretare a contractului, ci de inexistența evenimentului astfel cum partea a pretins, că în mod corect tribunalul s-a raportat la dispozițiile art. 8.11 din convenție, care fac referire la stabilirea existenței obligației de plată cât timp, neexistând dovezi în sensul producerii evenimentului asigurat în modul pretins, nu există nici obligația de plată și că, în mod contrar susținerilor apelantei în sensul că indiferent de obiect, în cazul unor loviri cu alte vehicule sau alte corpuri aflate în interior sau exteriorul autovehiculului, oricând se produce cazul asigurat sunt datorate despăgubiri, se observă că, potrivit art. 3.3.

lit. n) din convenție, nu există această obligație pentru pagubele produse ca urmarea a operațiunilor de încărcare. În situația în care primul raportul de expertiză a indicat că nu există urme de translație și accidentul nu s-a produs în modul pretins, instanța de prim control judiciar a constatat că devine relevantă apărarea pârâtei în sensul că avaria se putea produce printr-o acțiune de sus în jos, cel mai probabil în timpul încărcării și apare justificat refuzul de plată.

În aceste condiții, în funcție de ansamblul probator existent, s-a apreciat că instanța de fond a reținut, în plus de înstrăinarea piesei metalice [aspect care nu se circumscrie într-adevăr art. 8.6 lit. a) din convenție] și concluziile primului raport de expertiză, care a indicat că nu există legătură directă de cauzalitate între circumstanțele dinamice descrise în raport de avariile constate, acestea rezultând din cu totul alte circumstanțe, iar această proba a indicat în mod clar că evenimentul nu se putea produce în sensul pretins, astfel încât respingerea cererii de despăgubire a fost în mod corect făcută. Având în vedere considerentele anterioare, s-a apreciat soluția tribunalului ca fiind legală și temeinică raportat la dispozițiile art. 296 C. proc.

civ. Împotriva acestei decizii, în termen legal a declarat recurs motivat recurenta-reclamantă, cauza fiind înregistrată sub același număr unic de dosar la 22 august 2014 pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a II-a civilă. Primul motiv de recurs se întemeiază pe dispozițiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., recurenta-reclamantă susținând că hotărârea instanței de apel cuprinde motive contradictorii. În acest sens, s-a invocat pasajul din considerente în care instanța de apel reține în primul moment că tribunalul s-a raportat în mod corect la dispozițiile art. 8.11 din convenție, dar că acest articol face referire la executarea obligației de plată, nu la stabilirea obligației de plată, cum greșit reține instanța.

Acest considerent a fost apreciat în contradicție cu decizia în întregul ei. În continuarea argumentației, recurenta-reclamantă a arătat în esență că, dacă se contrapune decizia de apel textului art. 8.11 din convenție, se poate constata că textul convențional presupune existența unui eveniment asigurat fără a mai fi necesară dovedirea existenței acestuia. Al doilea motiv de recurs se întemeiază pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., cu raportare la dispozițiile art. 969 C. civ., recurenta-reclamantă susținând că dispozițiile de drept substanțial au fost încălcate de către instanța de apel. În argumentarea acestei critici, s-a arătat că prin hotărârea instanței de apel au fost excluse din sfera obligațiilor asumate temeiurile care o obligă pe intimata-pârâtă la plata de despăgubiri.

Au fost evocate prevederile art. 2.1.1 lit. a) din condițiile de asigurare, care prevăd obligația asigurătorului de a acoperi prejudiciul creat bunului asigurat prin evenimentul rutier și s-a arătat că refuzul de plată s-a întemeiat pe dispozițiile art. 8.6 lit. a) și ale art. 8.11 din contract, aceste din urmă dispoziții contractuale impunând existența unui eveniment rutier de genul celor care obligă la plată. În acest context, recurenta-reclamantă a susținut că poziția procesuală a intimatei-pârâte, fundamentată pe aceste temeiuri contractuale, confirmă temeinicia cererii de chemare în judecată sub aspectul existenței evenimentului rutier care impune plata. Al treilea motiv de recurs se întemeiază pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., recurenta-reclamantă susținând că hotărârea instanței de apel încalcă dispozițiile art. 1171 C. civ. în privința valorii probatorii a procesului-verbal de constatare și sancționare contravențională încheiat ca urmare a evenimentului rutier în care au fost implicate cele două vehicule. În esență, recurenta-reclamantă a criticat faptul că situația de fapt reținută prin acest proces-verbal a fost ignorată și că s-a dat prevalentă doar raportului de expertiză, în condițiile în care procesul-verbal produce efectele unui act autentic și are valoare probatorie egală cu raportul de expertiză tehnică judiciară. Al patrulea motiv de recurs este întemeiat tot pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., recurenta-reclamantă susținând că au fost încălcate dispozițiile art. 199 teza I C. proc. civ., raportat la art. 305 alin. (3) C. proc. pen. În argumentarea acestei critici, recurenta-reclamantă a arătat în esență că instanța de apel nu era în drept să rețină suspiciuni în legătură cu declarațiile martorilor și să înlăture depozițiile acestora fără a dispune trimiterea martorilor în fața autorității penale pentru cercetări sub aspectul săvârșirii infracțiunii de mărturie mincinoasă. Al cincilea motiv de recurs se întemeiază pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurenta-reclamantă susținând că au fost greșit aplicate dispozițiile art. 977, ale art. 1204 și ale art. 1206 alin. (2) C. civ.

și arătând că instanța de apel a interpretat convenția părților dincolo de voința lor comună și a lăsat fără efecte juridice recunoașterea intimatei-pârâte cu privire la existența unui eveniment rutier de natura celui asigurat. La 29 ianuarie 2015, intimata-pârâtă a depus întâmpinare, prin care s-a apărat în fapt și în drept față de motivele de recurs, solicitând respingerea recursului ca nefondat. Față de actele și lucrările dosarului, de probele administrate în cauză și de dispozițiile legale incidente, Înalta Curte apreciază recursul ca nefondat și îl va respinge cu această motivare și pentru următoarele considerente: Primul motiv de recurs este nefondat. Instanța supremă apreciază, cu valoare de principiu, că o hotărâre judecătorească poate să cadă sub incidența dispozițiilor art. 304 pct. 7 C. proc.

civ. ori de câte ori argumentele expuse în partea decizorie a considerentelor conduc la o soluție diferită decât cea din dispozitivul hotărârii respective. Nu aceasta este situația în speță, câtă vreme toate argumentele instanței de apel, bazate pe evaluarea probatoriului administrat și pe coroborarea acestuia cu clauzele contractuale, conduc la concluzia că intimata-pârâtă era în drept să refuze plata despăgubirii, potrivit clauzelor contractuale, câtă vreme nu a putut să verifice producerea riscului asigurat în condițiile pretinse de recurenta-reclamantă, în esență considerentele și dispozitivul hotărârii instanței de apel fiind convergente.

În plus, pentru argumente prin care instanța supremă răspunde și celui de-al doilea motiv de recurs, se cuvine subliniat și faptul că instanța de apel a conchis că soluția pronunțată de instanța de fond nu ține de modul de interpretare a clauzelor contractuale, ci de inexistența evenimentului în condițiile susținute de reclamantă. Din acest punct de vedere, trebuie subliniat că, în contra a ceea ce recurenta-reclamantă susține, în cauză nu se neagă existența unui eveniment care a avut ca rezultat avarierea bunului asigurat, ci se face uz de dreptul conferit asigurătorului prin contract de a refuza plata despăgubirii pentru imposibilitatea de a verifica dacă evenimentul s-a produs în circumstanțele invocate de asigurat și dacă acest eveniment poate fi considerat ca risc asigurat, în cauză manifestându-se suspiciunea (reținută și în primul raport de expertiză întocmit la fond) că avaria s-a produs în condiții exceptate de la asigurare, respectiv la încărcare.

Al treilea motiv de recurs este nefondat. Aparent, critica poate fi circumscrisă motivului de recurs invocat, câtă vreme se invocă încălcarea unui text de lege prin care se definește actul autentic, anume art. 1171 C. civ. Cu titlu preliminar, Înalta Curte remarcă faptul că instanța de apel nu face nici o referire la procesul-verbal de constatare a contravenției la care se referă partea și apreciază că în realitate nemulțumirea părții vizează tocmai ignorarea acestui mijloc de dovadă din economia probelor administrate.

Din acest punct de vedere, instanța supremă constată că nu se poate vorbi despre o încălcare a dispozițiilor art. 1171 C. civ., pentru că instanța nu a înlăturat forța probantă a unui act autentic, după cum nu a acordat forța probantă recunoscută actului autentic unui înscris care nu are această valoare, ci, fără a avea o ierarhie legală a forței probante a mijloacelor de dovadă, a purces la examinarea probatoriului și a reținut ca relevante numai acele dovezi care se coroborează, excluzându-le pe celelalte. Nemulțumirea părții poartă asupra evaluării probelor, în sensul în care instanța a acordat prevalentă unor probe și Ie-a apreciat ineficiente pe altele, operațiune care este atributul instanțelor de fond și care nu poate forma obiectul controlului în calea de atac a recursului, în care se iau în analiză exclusiv critici de nelegalitate.

Al patrulea motiv de recurs este nefondat. Dincolo de argumentele expuse în analiza motivului de recurs precedent, subliniază instanța supremă că dispozițiile a căror nesocotire s-a invocat conferă instanței civile, respectiv procurorului dreptul de a sesiza organul judiciar competent în vederea cercetării persoanelor bănuite pentru săvârșirea infracțiunii de mărturie mincinoasă. Nici una dintre aceste prevederi legale nu prevede că instanța civilă nu poate înlătura, chiar și în lipsa sau înainte de condamnarea definitivă pentru săvârșirea unei infracțiuni de acest gen, depoziția deja consemnată, câtă vreme aceasta nu se coroborează ori este infirmată de celelalte probe administrate, iar din acest punct de vedere se reține că nu există nici o încălcare a normelor legale invocare de parte, nefiind incident motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc.

civ. Al cincilea motiv de recurs este nefondat. Înalta Curte apreciază că susținerea despre denaturarea voinței reale a părților se subsumează cazului prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ., nu celui arătat de recurenta-reclamantă și că în speță această susținere este nefondată, fiind invocată formal, în termeni generali, care nu permit exercitarea controlului judiciar. În ceea ce privește greșita aplicare a dispozițiilor art. 1204 și ale art. 1206 alin. (2) C. civ., în principal se reamintesc argumentele expuse în precedent cu privire la critica de netemeinicie, nu de nelegalitate legată de aprecierea ansamblului probator. În plan secund, se cuvine subliniat faptul că în speță nu există o recunoaștere din partea pârâtei cu privire la pretenția dedusă judecății.

Este necontestată producerea unui eveniment în urma căruia bunul asigurat a fost avariat, însă intimata-pârâtă nu a recunoscut că acesta a avut loc în condițiile pretinse de asigurat, așadar nu a recunoscut că acesta intră în categoria riscurilor asigurate prin contract. Pe cale de consecință, nu se poate vorbi despre greșita aplicare a dispozițiilor legale care reglementează recunoașterea, nefiind incidente dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Sintetizând, față de argumentele ce preced Înalta Curte apreciază că în cauză nu s-a dovedit existența motivelor de recurs invocate, de aceea, în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ. va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă SC C.M.E. SRL împotriva deciziei civile nr. 478 din 16 iunie 2014, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 30 ianuarie 2015.