ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1090/2015

Decizia nr. 1090/2015

Deliberând asupra recursului de față, din actele și lucrările dosarului, a constatat următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Suceava, secția civilă, sub nr. x/86/2012 din data de 28 decembrie 2012, reclamanta SC A. SA Milișăuți a chemat în judecată pârâta Societatea de Asigurare Reasigurare B. SA pentru ca, prin hotărârea ce se va pronunța, să se dispună obligarea acesteia la plata sumei de 32.980,73 euro, reprezentând repararea prejudiciului care i-a fost cauzat de asiguratul său SC C. SRL Suceava prin prepusul D., care cu vinovăție a produs un grav accident de circulație, în urma căruia a rezultat o daună totală la cele două autoturisme implicate, precum și vătămarea corporală gravă a prepusului societății reclamante.

În motivarea acțiunii, reclamanta a arătat, în esență, că la data de 24 decembrie 2009 în municipiul Suceava a avut loc un grav accident rutier soldat cu accidentarea gravă a prepusului reclamantei și cu avarierea totală a celor două autovehicule implicate în accident, în urma cercetărilor stabilindu-se că accidentul a fost provocat de autoturismul care a intrat în coliziune cu autovehiculul care circula regulamentar, astfel încât vinovat de prejudiciu se face prepusul pârâtei; că, deoarece a intervenit împăcarea între conducătorul grav rănit și persoana vinovată de producerea accidentului, societatea de asigurări a despăgubit doar cu suma de 23.000 RON - echivalentul a 5.437,35 euro, rămânând de recuperat suma de 138.519,07 RON - echivalentul a 32.980,73 RON, totalul prejudiciului cauzat societății fiind de 161.519,07 RON; că, înaintea impactului autovehiculul său era în perfectă stare de funcționare, în anul 2008 fiind în revizie totală.

Prin întâmpinarea depusă la dosar, pârâta a solicitat respingerea acțiunii ca nefondată, considerând că în calitatea sa de asigurător, a achitat persoanei păgubire, respectiv reclamantei, pe calea amiabilă a convenției tripartite, valoarea maximă a despăgubirii în sumă de 23.000 RON calculată în conformitate cu dispozițiile Legii nr. 136/1995 și ale Ordinului nr. 20/2008 al C.S.A. valabil pentru polițele de asigurare a căror valabilitate începe de la 11 noiembrie 2008.

La termenul de judecată din data de 02 aprilie 2012, reclamanta și-a completat cererea inițială înțelegând să cheme în judecată în solidar pârâta SC C. SRL și numitul D. cu obligarea acestora la achitarea sumei de 524.729,17 RON, reprezentând repararea prejudiciului ce i s-a cauzat de asiguratul său SC C. SRL prin prepusul său D. care cu vinovăție au produs accidentul de circulație în urma căruia a rezultat o daună totală la cele două autoturisme implicate, precum și vătămarea corporală gravă a prepusului societății reclamante.

Prin încheierea din 11 februarie 2013 s-au respins, ca nefondate, excepțiile prematurității, prescripției dreptului la acțiune și a nelegalității (tardivității), invocate de pârâții SC C. SRL Suceava și D.

Prin sentința nr. 1084 din 26 mai 2014, Tribunalul Suceava, secția civilă, a respins ca nefondată excepția insuficientei timbrări invocată de pârâții SC C. SRL Suceava și D. și, admițând în parte acțiunea formulată de către reclamantă împotriva pârâtei SC B. SA București, a obligat pârâta să plătească reclamantei următoarele sume: 5.478,88 RON (diferență valoare maximă despăgubire); 3.127,32 RON contravaloare marfă distrusă; 930,75 RON contravaloare transport autoutilitară avariată; 13.650 RON contravaloare lipsă folosință bun avariat și 3.500 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

De asemenea, a respins ca nefondată acțiunea formulată față de pârâții SC C. SRL Suceava și D. și a obligat reclamanta să plătească pârâților suma totală de 2.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut, în esență, că s-a dovedit că prepusul asiguratului, conducând un autovehicul asigurat CASCO și RCA la pârâta asigurătoare SC B. SA, a cauzat prin fapta sa un prejudiciu reclamantei; că, față de disp. art. 49 alin. (1) din Legea nr. 136/1995 și art. 26 din Ordinul nr. 20, reclamanta și-a dovedit pretențiile în parte, doar în ceea privește solicitările referitoare la valoarea maximă de despăgubire a autovehiculului distrus, contravaloarea mărfii distruse, contravaloare transport autoutilitară avariată, contravaloare lipsă folosință bun avariat și cheltuieli de judecată; că, suma reprezentând contravaloarea întocmirii devizului de reparații, chiar dacă ar fi fost suportată de reclamantă, nu poate să cadă în sarcina prim-pârâtei, categoriile de despăgubiri care se acordă în cazul asigurării obligatorii fiind strict și limitativ prevăzute de dispozițiile imperative ale Ordinului nr. 20/2008 al C.S.A.

Cu referire la capătul de cerere privind acordarea sumei de 2.737,50 RON reprezentând cheltuieli ocazionate de îngrijiri și spitalizare, s-a apreciat că persoana juridică SC A. SRL nu a suferit vreo vătămare a integrității corporale sau a sănătății ca urmare a accidentului de circulație; că, prepusul reclamantei E. a suferit leziuni ce au necesitat zile de îngrijiri medicale pentru vindecare, însă acesta a fost desdăunat de autorul faptei ilicite - pârâtul D. cu suma de 40.000 RON, așa cum rezultă din declarația autentică din 16 februarie 2010, sumă reprezentând toate cheltuielile ocazionate de spitalizare și orice alte daune suferite în urma accidentului, victima înțelegând să-și retragă plângerea formulată împotriva autorului faptei.

Împotriva acestei sentințe, a declarat apel pârâta, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.

Prin decizia nr. 386 din 05 decembrie 2014 pronunțată de Curtea de Apel Suceava, secția a lI-a civilă, s-a respins ca tardiv declarat apelul declarat de pârâtă.

Instanța de apel a respins cererea de repunere în termenul de declarare a apelului formulată de apelantă și a invocat, din oficiu, excepția tardivității căii de atac, față de împrejurarea că acesta a fost transmis prin fax la data de 18 octombrie 2014, cu depășirea termenului legal, data comunicării sentinței atacate către pârâta-apelantă fiind 01 octombrie 2014.

Cum, în speță, pârâta-apelantă nu a dovedit că a fost împiedicată printr-o împrejurare mai presus de voința sa în exercitarea căii de atac, iar pe de altă parte, textele legale prevăzute de art. 284 și art. 203 din vechiul C. proc. civ., sunt norme de procedură imperative, de strictă interpretare și aplicare, de la care nu se poate deroga, având în vedere că pârâta nu s-a conformat dispozițiilor legale privind calea de atac exercitată.

Împotriva deciziei pronunțată în apel, pârâta a declarat recurs solicitând admiterea recursului, modificarea în tot a deciziei și sentinței atacate și în rejudecarea cauzei să constatate că în mod greșit instanța de apel a respins cererea de repunere în termenul de apel și să dispună respingerea cerererii de chemare în judecată ca nefondată.

În motivarea recursului, pârâta susține că sentința tribunalului i-a fost comunicată la data de 01 octombrie 2014, termenul de apel expira la 17 octombrie 2014, iar cererea de apel a fost depusă la Tribunalul Suceava, abia la 18 octombrie 2014.

În continuare, pârâta arată că la 15 octombrie 2014 a formulat motivele de apel pe care Ie-a înaintat în vederea transmiterii pe fax, care din eroare nu a fost transmis prin fax, iar la data de 16 și 17 octombrie 2014, serverul Sucursalei B. Suceava a fost defect, ceea ce a făcut ca apelul să nu fie înaintat în termen. În același context, se arată că juristul societății pârâte a omis să întrebe colegii dacă apelul a fost transmis prin fax la data de 15 octombrie 2014. La data de 18 octombrie 2014, s-a luat cunoștință de această împrejurare. Astfel, față de aspectele învederate vizând transmiterea apelului prin fax, se încadrează într-o împrejurare mai presus de voința pârâtei, în sensul dispozițiilor art. 103 din vechiul C. proc. civ., pe de o parte, iar pe de altă parte, consilierul juridic reprezenta interesele sucursalei în cauze aflate pe rolul instanțelor din Suceava și Botoșani, neexistând posibilitatea mandatării unei alte persoane în locul juristului.

În consecință, pârâta solicită să se constate că serverul pârâtei nu a funcționat în zilele de 16 și 17 octombrie 2014, împrejurare dovedită, fiind împiedicată obiectiv de depunerea apelului în termenul prevăzut de lege.

Recursul este nefondat pentru considerentele ce se succed:

Problema care se pune în speță, este dacă nefuncționarea serverului sucursalei în zilele evocate, pentru depunerea în termen a apelului, constituie o împrejurare obiectivă, independent de voința pârâtei, în considerarea dispozițiilor art. 103 C. proc. civ.

Potrivit dispozițiilor art. 103 alin. (1) C. proc. civ.: „neexercitarea oricărei cale de atac și neîndeplinirea oricărui act de procedură în termenul legal atrage decăderea, afară de cazul când legea dispune altfel sau când partea dovedește că a fost împiedicată de o împrejurare mai presus de voința ei”.

Împrejurarea că în zilele de 16 și 17 octombrie 2014 nu a funcționat serverul sucursalei - respectiv a societății pârâte - și că juristul societății se afla la Botoșani și Suceava pentru susținerea unor cauze ale pârâtei, nu constituie o împrejurare mai presus de voința acesteia, care să o fi împiedicat în exercitarea căii de atac a apelului în termenul prevăzut de lege.

În sensul dispozițiilor mai sus evocate, împrejurarea mai presus de voința părții trebuia să fie una obiectivă, asimilată forței majore, care nu putea fi prevăzută și nici depășită de recurentă.

De observat că împrejurarea că juristul a fost prezent la instanțele din Suceava și Botoșani, mandatarea acestuia fiind imposibilă, sunt de asemenea împrejurări care nu pot fi asimilate forței majore așa cum s-a arătat la alineatul anterior.

Mai mult decât atât, depunerea apelului apelului putea fi transmis prin orice mijloc tehnic modern, ca apelul să fie depus în termenul prevăzut de lege, știut fiind că partea este obligată să depună toate diligențele pentru demararea demersului judiciar întreprins, în afara intervenirii unor impedimente obiective indpendente de voința acestuia.

De reținut și aspectul că recurenta este o persoană juridică care putea să asigure depunerea în termen a apelului chiar printr-o împuternicire special semnată și parafată de reprezentantul legal al sucursalei unui alt angajat, întrucât depunerea căii de atac exercitată nu impune o pregătire juridică deosebită. În afară de cele arătate, este demn de evidențiat și faptul că depunerea apelului în termenul prevăzut de lege se putea face prin orice mijloc de comunicare, de la cel clasic la cel modern sau de ultimă generație, pentru respectarea termenului de declarare a apelului.

De menționat că norma prevăzută pentru declararea apelului are un caracter imperativ, cum corect a reținut instanța anterioară care a constatat că împrejurările invocate de pârâtă în susținerea cererii de repunere în termen nu sunt obiective și nu justifică o împrejurare obiectivă independentă de voința părții care exercită calea de atac.

Față de considerentele anterior expuse, Înalta Curte urmează să respingă ca nefondat recursul declarat de pârâta Societatea de Asigurare Reasigurare B. SA București, prin Sucursala Suceava, împotriva deciziei nr. 386 din 05 decembrie 2014 pronunțată de Curtea de Apel Suceava, secția a ll-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâta Societatea de Asigurare Reasigurare B. SA București, prin Sucursala Suceava, împotriva deciziei nr. 386 din 05 decembrie 2014 pronunțată de Curtea de Apel Suceava, secția a ll-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 22 aprilie 2015.