ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1573/2015

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1573/2015 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2015)

Asupra cererii de

față, constată:

Prin Sentința civilă nr. 8179 din data de 09

septembrie 2014, pronunțată de Tribunalul București, secția a VIII-a conflicte

de muncă și asigurări sociale, în Dosarul nr. 5736/3/2012, s-a respins excepția

lipsei calității procesuale pasive; s-a respins excepția autorității de lucru

judecat; s-a admis excepția prescripției dreptului la acțiune, fiind respinsă

cererea, raportat la plata drepturilor salariale aferente perioadei 20

decembrie 2008 - 26 februarie 2009, ca fiind prescris dreptul la acțiune; s-a

admis, în parte, cererea formulată de reclamantul T.R.L., în contradictoriu

pârâta B.C.R. SA.; a fost obligată pârâta să plătească reclamantului drepturile

salariale aferente perioadei cuprinse între 27 februarie 2009 - 09 septembrie 2014,

în cuantum de 70.000 euro lunar, în echivalent lei la cursul oficial al BNR din

ziua plății efective, sume actualizate cu rata indicelui de inflație la data

plății efective; a fost obligată pârâta să plătească reclamantului

contravaloarea dobânzii legale aferentă sumei cu titlu de drepturi salariale

datorate pentru perioada 27 februarie 2009 - 09 septembrie 2014, începând cu

data de 27 februarie 2012 până la data plății efective; s-a constatat calitatea

de salariat a reclamantului in perioada 07 aprilie 2007 - 09 septembrie 2014,

in raport cu pârâta, pe funcția echivalentă în organigrama BCR cu cea de

director general exercitată de reclamant în cadrul BANCOREX, cu salariul lunar

echivalent în lei, de 70.000 euro pentru perioada cuprinsă între 27 februarie 2009

- 09 septembrie 2014; a fost obligată pârâta să plătească reclamantului suma de

100.000 euro, în echivalent lei la cursul oficial BNR din ziua plății efective,

cu titlu de daune morale; s-a respins cererea de reîncadrare a reclamantului; a

fost respinsă cererea de acordare a cheltuielilor de judecată.

Împotriva

acestei hotărâri au declarat recurs reclamantul T.R.L. și pârâta B.C.R. SA.

Prin Decizia nr. 1205

din 9 aprilie 2015, Curtea de Apel București, secția a VII-a pentru cauze

privind conflicte de muncă și asigurări sociale, a respins recursul declarat de

reclamant, a admis recursul formulat de pârâta B.C.R. SA, a modificat în parte

sentința atacată, în sensul că a respins ca neîntemeiate pretențiile din

acțiune privind obligarea pârâtei la plata către reclamant a drepturilor

salariale aferente perioadei 27 februarie 2009 - 09 septembrie 2014,

actualizate cu indicele de inflație la data plății efective, contravaloarea

dobânzii legale aferente și daunelor morale; a respins, ca neîntemeiate

pretențiile din acțiune privind constatarea calității de salariat a

reclamantului pe funcția echivalentă în organigrama BCR cu cea de director

general exercitată în cadrul BANCOREX, a menținut celelalte dispoziții ale

sentinței atacate.

Prin cererea

înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă, la

data de 5 mai 2015, revizuentul a solicitat revizuirea Deciziei civile nr. 1205

din 9 aprilie 2015 a Curții de Apel București, secția a VII a civilă, și pentru

cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale.

În motivarea cererii,

revizuentul a susținut următoarele:

Hotărârea supusă

revizuirii este potrivnică Deciziei nr. 1766 din 21 martie 2011 pronunțată de

Curtea de Apel București în dosarul nr. 37.891 din 1 martie 2007, revizuită

prin Decizia civilă nr. 6796/2011 pronunțată de aceeași instanță în dosarul nr.

37.891 din 1 martie 2007 , aceste hotărâri fiind pronunțate de instanțe de

același grad, în una și aceeași pricină, între aceleași persoane, având aceeași

calitate.

Astfel, prin Sentința

civilă nr. 4.004 din 11 mai 2010, Tribunalul București a admis în parte

acțiunea formulată de reclamantul T.R.L., în contradictoriu cu pârâta B.C.R. SA

și a obligat pârâta să înscrie în cartea de muncă a reclamantului datele

privind activitatea prestată în cadrul Bancorex în perioada 14 martie 1997 - 21

octombrie 1999, respectiv funcția, vechimea în muncă și salariul, datele din

contractul individual de muncă, actele adiționale și data încetării

raporturilor de muncă - 21 octombrie 1999, prin disponibilizare; a respins

excepțiile invocate de pârâtă, referitoare la autoritatea de lucru judecat a Sentinței

civile nr. 1506 din 06 aprilie 2004 pronunțată de Tribunalul București,

excepția prescripției și excepția lipsei calității procesual pasive a BCR, ca

neîntemeiate; a respins capetele de cerere privind obligarea BCR la plata

drepturilor salariale aferente perioadei 06 aprilie 2004 - 06 aprilie 2007 și

la plata daunelor morale.

Prin Decizia civilă nr.

1766 din 21 martie 2011, Curtea de Apel București a admis recursul promovat de

reclamant împotriva Sentinței civile nr. 4004 din 11 mai 2010 și a modificat în

parte sentința recurată, în sensul că: a obligat BCR să plătească reclamantului

suma de 625.000 euro, echivalent în lei la cursul oficial al BNR din ziua

plății efective, cu titlu de drepturi salariale aferente perioadei cuprinse

intre 07 aprilie 2005 - 31 decembrie 2007; a obligat BCR să plătească

reclamantului contravaloarea dobânzii legale civile pentru suma de 625.000 euro

în echivalent în lei, calculată pentru intervalul cuprins între 31 octombrie 2005

și data plății efective; a obligat pârâta să plătească reclamantului suma de

30.000 euro, în echivalent în lei Ia cursul oficial al BNR din ziua plății

efective, cu titlu de daune morale; a obligat pârâta să înscrie în cartea de

muncă mențiunile referitoare la calitatea de salariat a reclamantului pe

perioada cuprinsă între 07 aprilie 2005 - 31 decembrie 2007, pe funcția

echivalentă în organigrama BCR cu cea de director general exercitată de

reclamant în cadrul Bancorex, cu salariul lunar echivalent în lei, de 20.000

euro pentru perioada cuprinsă între 07 aprilie 2005 - 31 decembrie 2007; a

înlăturat din dispozitivul sentinței recurate mențiunile referitoare la data încetării

raporturilor de muncă; a respins cererea reclamantului de închidere a cărții de

muncă; a menținut restul dispozițiilor sentinței recurate.

La data de 28

octombrie 2011 a fost admisă cererea de revizuire formulată de BCR, iar prin Decizia

civilă nr. 6796/2011, Curtea de Apel București a dispus: obligarea BCR să

plătească reclamantului suma de 480.000 euro, echivalent în lei la cursul

oficial al BNR din ziua plății efective, cu titlu de drepturi salariale

aferente perioadei cuprinse între 07 aprilie 2005 - 06 aprilie 2007; obligarea

BCR să plătească reclamantului contravaloarea dobânzii legale civile pentru

suma de 480.000 euro în echivalent lei, calculată pentru intervalul cuprins

între 31 octombrie 2005 și data plății efective; a obligat pârâta să înscrie în

cartea de muncă mențiunile referitoare la calitatea de salariat a reclamantului

pe perioada cuprinsă între 07 aprilie 2005 -06 aprilie 2007, pe funcția

echivalentă în organigrama BCR cu cea de director general exercitată de

reclamant în cadrul Bancorex, cu salariul lunar echivalent în lei de 20.000

euro pentru perioada cuprinsă între 07 aprilie 2005 - 06 aprilie 2007; a menținut

restul dispozițiilor deciziei recurate.

În ce privește Decizia

nr. 1205 din 09 aprilie 2015 pronunțată de Curtea de Apel București, a cărei

revizuire se solicită:

Prin Sentința civilă nr.

8179 din 09 septembrie 2014, Tribunalul București a respins excepția lipsei

calității procesual pasive; a respins excepția autorității de lucru judecat; a

admis excepția prescripției dreptului la acțiune și a respins cererea, raportat

la plata drepturilor salariale aferente perioadei 20 decembrie 2008 - 26

februarie 2009 ca fiind prescris dreptul la acțiune; a obligat BCR să plătească

reclamantului drepturile salariale aferente perioadei cuprinse între 27

februarie 2009- 09 septembrie 2014, în cuantum de 70.000 euro lunar, în

echivalent lei la cursul oficial al BNR din ziua plății elective, sume

actualizate cu rata indicelui de inflație la data plății efective; a obligat

BCR să plătească reclamantului contravaloarea dobânzii legale aferentă sumei

acordate cu titlu de drepturi salariale datorate pentru perioada 27 februarie 2009

- 09 septembrie 2014, începând cu data de 27 februarie 2012 până la data plății

efective; a constatat calitatea de salariat a reclamantului în perioada 07

aprilie 2007 -09 septembrie 2014, în raport cu pârâta, pe funcția echivalentă

în organigrama BCR cu cea de director general exercitată în cadrul Bancorex, cu

salariul lunar echivalent în lei, de 70.000 euro pentru perioada cuprinsă între

27 februarie 2009 -09 septembrie 2014; a obligat BCR să plătească reclamantului

suma de 100.000 euro cu titlu de daune morale; a respins cererea de

reîncadrare.

Prin Decizia nr. 1205

din 9 aprilie 2015, Curtea de Apel București a respins ca nefondat recursul

declarat de reclamant, a admis recursul formulat de pârâta BCR, a modificat în

parte sentința atacată, în sensul că a respins pretențiile din acțiune privind

obligarea pârâtei la plata către reclamant a drepturilor salariale aferente

perioadei 27 februarie 2009 - 09 septembrie 2014, actualizate cu indicele de

inflație la data plății efective, a contravalorii dobânzii legale aferente și a

daunelor morale; au fost respinse pretențiile din acțiune privind constatarea

calității de salariat a reclamantului pe funcția echivalentă în organigrama BCR

cu cea de director general executată în cadrul Bancorex; au fost menținute

celelalte dispoziții ale sentinței atacate.

Revizuentul susține

că sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 322 pct. 7 C. proc. civ.,

astfel:

Decizia nr. 1205/2015

este o hotărâre dată de o instanță de recurs care evocă fondul și este

contradictorie Deciziei nr. 1766 din 21 martie 2011 pronunțată de Curtea de Apel

București în dosarul 37891 din 1 martire 2007, revizuită prin Decizia civilă nr.

6796/ 2011 pronunțată de Curtea de Apel București, aceasta fiind de asemenea o

hotărâre pronunțată de o instanță de recurs.

Între cele două

hotărâri există o triplă identitate de părți, obiect și cauză, întrucât ambele

litigii izvorăsc din calitatea de salariat a reclamantului în cadrul BCR, ca

urmare a preluării în întregime, odată cu fuziunea, a drepturilor și

obligațiilor Bancorex.

În principal,

contradictorialitatea dintre cele două hotărâri derivă din soluțiile vădit

contradictorii date de Curtea de Apel București în cele două dosare, cu privire

la calitatea reclamantului de salariat al BCR pentru perioada 1999 - 2004 și 07

aprilie 2007 - 21 martie 2011.

Decizia nr. 1205 din 09

aprilie 2015 pronunțată de Curtea de Apel București încalcă autoritatea de

lucru judecat a Deciziei nr.1766 din 21 martie 2011 pronunțată de aceeași

instanță, revizuită prin Decizia civilă nr. 6796/ 2011 pronunțată de Curtea de

Apel București în dosarul nr. 37891/2007.

Astfel, prin Decizia nr.

1766/21 martie 2011 au fost soluționate în mod irevocabil, bucurându-se de

autoritate de lucru judecat, două aspecte esențiale pentru admiterea

pretențiilor reclamantului, respectiv efectele Deciziei nr. 51/2002 pronunțată

de Curtea Supremă de Justiție cu privire la raporturile contractuale existente

între reclamant și BCR și existența unor raporturi contractuale de muncă între

reclamant și BCR, în calitate de continuatoare a Bancorex, iar Decizia nr. 1205

din 09 aprilie 2015 încalcă autoritatea de lucru judecat a soluțiilor date de

Curtea de Apel București cu privire la cele două aspecte mai sus menționate.

Totodată, revizuentul

consideră că soluția din 2015 a Curții de Apel București din dosarul nr. 5736/3/2012

este vădit contradictorie cu soluția aceleași instanțe din 2011, instanța de

recurs aflându-se în eroare cu privire la situația de fapt analizată, motiv

pentru care a pronunțat o hotărâre judecătorească cu încălcarea puterii de

lucru judecat a soluției date de Curtea de Apel București în dosarul nr. 37891

ianuarie /3/2007 cu privire la efectele Deciziei nr. 51/2002.

Decizia nr. 1205/09

aprilie 2015 este contradictorie cu Decizia nr. 1766/2011 și prin prisma

faptului că prin Decizia nr. 1766/2011, Curtea de Apel București a statuat că,

până în anul 2011 nu a intervenit încetarea raporturilor de muncă existente

între părți în timp ce, prin Decizia nr. 1205 din 09 aprilie 2005, aceeași

instanță a reținut că „aplicând aceste norme juridice la situația din speță,

înseamnă ca de la data intrării în vigoare a OUG nr. 82/2007, prin efectul art.

V teza I, chiar dacă s-ar accepta ipoteza că la acel moment între BCR

(societate comercială) si recurentul-persoană fizică ar fi existat raporturi

juridice de muncă, pe funcția de președinte-director, acestea au încetat de

drept. "

Susține revizuentul

că pentru menținerea securității juridice se impune respectarea autorității de

lucru judecat a Deciziei nr. 1766/2011, cu consecință admiterii prezentei

cereri de revizuire.

Cu privire la

principiul securității juridice aplicabil în cauza de față, Curtea Europeană a

statuat că "unul din elementele fundamentale ale preeminenței dreptului

este principiul securității raporturilor juridice, care înseamnă, între altele,

că soluția definitivă în orice litigiu nu trebuie rediscutată. "

Concluzionând,

revizuentul susține că Decizia nr. 1205 din 09 aprilie 2015 pronunțată de

Curtea de Apel București în dosarul nr. 5736/3/2012 este potrivnică Deciziei nr.

1766 din 21 martie 2011 pronunțată de aceeași instanță în dosarul nr. 37891 din

1 marie 2007, revizuită prin Decizia civilă nr. 6796/2011 pronunțată de Curtea

de Apel București în dosarul nr. 37891 din 1 martie 2007, cuprinzând măsuri ce

nu pot fi aduse la îndeplinire.

Având în vedere că

cele două hotărâri supuse analizei sunt diametral opuse, cea de-a doua

conținând dispoziții ce nu pot fi aduse la îndeplinire, trebuie recunoscută și

reținută autoritatea de lucru judecat a primei hotărâri, cu consecința anulării

celei de-a doua hotărâri.

În susținerea

cererii, revizuentul invocă decizii ale CEDO, pronunțate în cauza M. vs.

România și M.N. contra României.

Revizuentul susține

că ne aflăm chiar în situația avută în vedere de CEDO, ingerința adusă art. 6

din CEDO constând în încălcarea autorității de lucru judecat a Deciziei nr. 1766/2011

și pronunțarea unei hotărâri nefavorabile revizuentului, urmare a

reinterpretării aceluiași probatoriu pe baza căruia alte două instanțe

pronunțase irevocabil, respectiv definitiv, soluții de admitere a pretențiilor

reclamantului.

În concluzie,

revizuentul solicită admiterea cererii de revizuire, cu consecința pronunțării

unei hotărâri prin care să se constate că hotărârea a cărei revizuire o

solicită este potrivnică Deciziei nr. 1766 din 21 martie 2011 pronunțată de

Curtea de Apel București, revizuită prin Decizia civilă nr. 6796/ 2011 a aceleiași instanțe. Ca efect al admiterii cererii de revizuire, solicită anularea celei din

urmă hotărâri potrivnice, respectiv Decizia nr. 1205 din 09 aprilie 2015 și, în

consecință, procedând la rejudecarea în fond a recursului, și, respectând

autoritatea de lucru judecat a Deciziei nr. 1766 din 21 martie 2011 pronunțate

de Curtea de Apel București, respingerea recursului BCR, cu consecința

menținerii ca temeinică și legală a Sentinței civile nr. 8179 din 09 septembrie

2014 pronunțată de Tribunalul București.

Intimata B.C.R. SA a

formulat întâmpinare, prin care a invocat excepția inadmisibilității cererii de

revizuire, susținând că aceasta nu îndeplinește niciuna dintre cele trei

condiții de admisibilitate, respectiv existența triplei identități specifice

autorității de lucru judecat - de părți, obiect și cauză, hotărârile invocate

să fie contradictorii, în al doilea proces să nu se fi invocat autoritatea de

lucru judecat sau chiar dacă ar fi fost invocată, să nu se fi discutat.

La termenul din 11

iunie 2015, Înalta Curte a pus în discuția părților excepția inadmisibilității

cererii de revizuire, invocată de intimată prin întâmpinare, pe care o va

analiza cu prioritate, față de dispozițiile art. 137 C. proc. civ. și pe care o

va admite, pentru considerentele care succed:

Revizuentul a

solicitat revizuirea Deciziei nr. 1205 din 9 aprilie 2015 a Curții de Apel

București,

în

temeiul dispozițiilor art. 322 pct. 7 C. proc. civ., susținând că este

potrivnică Deciziei civile nr. 1766 din 21 martie 2011

a Curții de Apel

București.

Norma cuprinsă în art.

322 pct. 7 C. proc. civ. deschide părților calea revizuirii, cale extraordinară

de atac, de retractare și nedevolutivă, pentru cazul în care există hotărâri

definitive potrivnice, date de instanțe de același grad sau de grade deosebite,

în una și aceeași pricină, între aceleași persoane, având aceeași calitate.

Fundamentul acestui

caz de revizuire constă în respectarea principiului puterii lucrului judecat.

De aceea, una dintre

condițiile ce se cere a fi îndeplinită pentru admisibilitatea revizuirii pentru

contrarietate de hotărâri este aceea ca hotărârile pretins potrivnice să

conțină elementele caracteristice lucrului judecat, adică să existe tripla

identitate, de părți, obiect și cauză.

În cauza dedusă

judecății, cele două hotărâri invocate nu îndeplinesc condiția identității de

obiect, fiind pronunțate în litigii vizând pretenții aferente unor perioade

diferite de timp. Astfel, prin Decizia nr. 1766/2011, așa cum a fost revizuită

prin Decizia nr. 6796/2011, s-a analizat calitatea de salariat BCR a

revizuentului pentru perioada 07 aprilie 2005 – 06 aprilie 2007, iar prin Decizia

nr. 1205/2015, aceeași calitate de salariat pentru o perioadă diferită,

respectiv 27 februarie 2009 - 09 septembrie 2014. Celelalte capete de cerere

privind drepturile salariale, înscrierile în carnetul de muncă și daunele

morale sunt accesorii soluțiilor reținute de instanțe cu privire la calitatea

de salariat și au în vedere aceleași perioade temporale.

Ca atare, hotărârile

pretins potrivnice fiind pronunțate în procese cu obiect diferit, în cauză nu

este îndeplinită condiția de admisibilitate a revizuirii referitoare la

existența triplei identități de elemente specifică autorității de lucru

judecat.

O altă condiție de

admisibilitate a revizuirii întemeiată pe art. 322 pct. 7 C. proc. civ. rezidă

în existența unor hotărâri definitive potrivnice, condiție care, de asemenea,

nu este îndeplinită în speță.

În sensul art. 322 pct.

7 C. proc. civ., pentru a exista contrarietate de hotărâri este necesar ca

această contrarietate să fie între dispozitivele celor două hotărâri, care

dobândesc autoritate de lucru judecat, iar nu între considerentele hotărârilor

respective.

Or, cele două

hotărâri invocate în revizuirea dedusă judecății nu îndeplinesc condiția de a

fi potrivnice, întrucât dispozitivele acestora nu conțin prevederi

contradictorii, de neconciliat, care să nu poată fi executate simultan: prin Decizia

nr. 1766/2011, revizuită prin Decizia nr. 6796/2011, s-au admis pretențiile

reclamantului aferente perioadei 07 aprilie 2005 - 06 aprilie 2007, iar prin Decizia

nr. 1205/2015 s-au respins pretențiile vizând altă perioadă, respectiv 27

februarie 2009 - 09 septembrie 2014.

Așa cum s-a arătat,

rațiunea reglementării revizuirii prevăzute de art. 322 pct. 7 C. proc. civ. se

găsește în necesitatea de a înlătura încălcarea principiului puterii lucrului

judecat, când instanțele au dat soluții contrare în dosare diferite, ceea ce

face ca executarea hotărârilor să fie imposibil de realizat, iar ieșirea din

situația anormală creată de existența hotărârilor potrivnice, nu se poate realiza

decât prin revizuirea și anularea ultimei hotărâri care înfrânge principiul

autorității lucrului judecat.

Instanța competentă

să se pronunțe asupra revizuirii întemeiată pe dispozițiile art. 322 pct. 7 C.

proc. civ. nu exercită un control judiciar asupra legalității și temeiniciei

hotărârilor contradictorii, nu are căderea să aprecieze care dintre hotărârile

considerate potrivnice conține soluția corectă, ci verifică numai dacă ultima

hotărâre a fost pronunțată cu încălcarea principiului puterii lucrului judecat

ce rezultă din prima hotărâre și, în caz afirmativ, procedează la anularea

ultimei hotărâri.

Scopul

reglementării cazului de revizuire prevăzut de art. 322 pct. 7 C. proc. civ. nu

este cel al îndreptării hotărârilor greșite prin anularea acestora și

pronunțarea altora, ci respectarea principiului autorității de lucru judecat,

prin restabilirea situației determinate de nesocotirea acestuia.

Cu privire la această

chestiune, în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului s-a statuat

asupra faptului că instituirea normei de la art. 322 pct. 7 C. proc. civ.

răspunde acestui imperativ al respectării puterii de lucru judecat, dar și

celui al asigurării securității raporturilor juridice, ceea ce înseamnă că o

asemenea cale de atac nu ar putea fi deturnată într-o cale de atac de natură a

permite rejudecarea cauzei pentru simplul fapt că „există două puncte de vedere

diferite asupra aceleiași chestiuni”. (cauza Stanca Popescu c. României din 7

iulie 2009).

De asemenea, aceeași

curte, în alte decizii de speță (cauza Iordan Iordanov și alții contra

Bulgariei din 2 iulie 2009) a statuat asupra faptului că divergențele de

jurisprudență nu pot justifica o intervenție prin intermediul căilor

extraordinare de atac prin care să se desființeze hotărâri judecătorești

intrate în puterea lucrului judecat. Cu toate că în aceste cauze a fost admisă

nevoia de a corecta erorile judiciare și de a asigura o jurisprudență unitară a

instanțelor judecătorești, aceeași curte europeană a considerat că aceste

scopuri nu trebuie atinse cu orice preț, și mai ales cu încălcarea principiului

securității juridice. A constatat astfel că, în aceste situații nu se urmărește

unificarea jurisprudenței, ci mai degrabă, anularea unor hotărâri judecătorești

ce nu erau favorabile celor care le promovau, nefiind vorba despre un veritabil

demers judiciar întreprins în scopul armonizării practicii instanțelor și care

ar fi condus la pronunțarea unor soluții general valabile și obligatorii pentru

restul sistemului judiciar. În realitate, soluțiile astfel pronunțate rămân la

nivel de speță, fără să “lege” în niciun fel instanțele de judecată, servind

numai la desființarea unor precedente nefavorabile pentru cei care uzează de

această cale extraordinară de atac. Prin urmare, Curtea Europeană a Drepturilor

Omului pare să fie reticentă în a îndrepta,,un rău”, respectiv divergențele de

jurisprudență prin intermediul altor mijloace care sunt de natură să aducă

atingere principiului securității juridice în aceeași măsură.

În concluzie,

constatând că în speță nu sunt întrunite condițiile art. 322 pct. 7 C. proc.

civ., Înalta Curte va respinge cererea de revizuire ca inadmisibilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

inadmisibilă, cererea de revizuire a Deciziei nr. 1205 din 9 aprilie 2015 a Curții de Apel București, secția a VII-a civilă și pentru cauze privind conflicte de muncă și

asigurări sociale, formulată de revizuentul T.R.L.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 11 iunie 2015.