ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 501/2015

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 501/2015 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2015)

Decizia nr. 501/2015

Asupra

recursurilor de față, constată următoarele:

Prin sentința nr. 14/COM/2014 din

19 februarie 2014, Tribunalul Alba, secția de contencios administrativ, fiscal

și de insolvență, a respins excepția tardivității

precizării de acțiune din 15 ianuarie 2014; a admis în parte

acțiunea precizată, formulată de reclamanții A., în nume

personal și în calitate de reprezentant legal al minorilor B. și C.

și D., în contradictoriu cu pârâta SC E. SA și, în

consecință, a obligat-o pe pârâtă să plătească

reclamanților următoarele sume:

- către A.

- suma de 25.000 euro, în echivalent lei la data plății la cursul Băncii

Naționale a României, cu titlu de daune morale; suma de 9.283,65 lei, cu

titlu de daune materiale; suma de 1.000 lei, reprezentând diferența dintre

venitul minim pe economie și indemnizația de invaliditate pentru

perioada 18 iulie 2012-10 septembrie 2012; suma de 4.498 lei, reprezentând

diferență de venit începând cu apariția stării de

invaliditate și până la 01 ianuarie 2014 și, în continuare, suma

de 346 lei lunar, până la reducerea sau încetarea stării de

invaliditate;

- către B.

- suma de 25.000 euro, în echivalent lei la data plății la cursul Băncii

Naționale a României, cu titlu de daune morale;

- către C.

- suma de 4.000 euro, în echivalent lei la data plății la cursul Băncii

Naționale a României, cu titlu de daune morale;

- către D.

- suma de 4.000 euro, în echivalent lei la data plății la cursul Băncii

Naționale a României, cu titlu de daune morale.

Au fost

respinse celelalte pretenții și a fost obligată pârâta să

plătească reclamanților suma de 8184 lei, cu titlu de cheltuieli

de judecată.

Pentru

a hotărî astfel, prima instanță, notând că reclamanta A.

și-a completat solicitările inițiale la 10 aprilie 2013,

după prima zi de înfățișare, fapt ce atrage disjungerea

pretențiilor astfel formulate și înregistrarea lor separată, a

apreciat că, întrucât noul dosar astfel format urmează a fi judecat

de același complet de judecată, pentru o mai bună administrare a

justiției, se impune soluționarea împreună a tuturor

pretențiilor formulate între părți cu referire la accidentul

produs la data de 21 decembrie 2011.

În

ce privește precizarea de acțiune depusă la 15 ianuarie 2014,

tribunalul a constatat că prin aceasta reclamanta a înțeles să

precizeze cuantumul exact al pretențiilor formulate la 10 aprilie 2013,

astfel că nu a avut loc o completare a acțiunii cu noi

pretenții, iar referitor la penalitățile de întârziere

solicitate în baza Ordinului nr. 14/2011, acestea sunt accesorii ale debitului

inițial, astfel că a avut loc doar o majorare a câtimii

aceluiași obiect; în consecință, a apreciat ca fiind

neîntemeiată excepția tardivității precizării de

acțiune depusă Ia termenul din 15 ianuarie 2014.

Cu

privire la fondul cauzei, prima instanță a reținut că la

21 decembrie 2011 autoturismul, condus de F., a fost implicat într-un accident

rutier pe DN7, în localitatea Pecica, în urma căruia conducătorul

autoturismului a decedat pe loc, iar reclamanții, pasageri în acest

autoturism, au suferit vătămări corporale.

A

mai reținut tribunalul că, potrivit rezoluției din 12 decembrie 2012,

pronunțată de Parchetul de pe lângă Judecătoria Arad, accidentul

s-a produs din culpa exclusivă a conducătorului autoturismului

și că respectivul autoturism era asigurat prin polița RCA,

valabilă pentru perioada 05 septembrie 2011-04 septembrie 2012, emisă

de pârâtă.

În

continuare, tribunalul a evocat dispozițiile art. 49, 50 și 51 din

Legea nr. 136/1995 și dispozițiile art. 26 alin. (1) din Normele Comisiei

de Supravegherea Asigurărilor din 29 noiembrie 2011 privind asigurarea

obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin

accidente de vehicule.

În acest context, în ce privește sumele solicitate

cu titlu de daune materiale de către reclamanta

A.

,

a reținut că înscrisurile depuse la dosar (filele 54-57) dovedesc

efectuarea unor cheltuieli în sumă totală de 9.283,65 lei, a

subliniat că

s

umele reprezintă

prețul produselor alimentare și nealimentare achiziționate

și celelalte sume cheltuite cu ocazia înmormântării defunctului F.

(file 53, 58, 59, 212, 213, 214), instanța a apreciat că acestea nu

pot fi avute în vedere la stabilirea despăgubirilor datorate reclamantei,

deoarece cheltuielile de înmormântare se iau în considerare doar când se

acordă despăgubiri pentru decesul unei persoane; or, în cazul de

față, despăgubirile solicitate de reclamantă nu sunt

datorate ca urmare a decesului soțului său, F.

Totodată,

cu privire la solicitarea reclamantei de plată a sumei de 1.000 lei cu

titlu de

diferență

dintre venitul minim pe economie și indemnizația de invaliditate

pentru perioada 18 iulie 2012-10 septembrie 2012, tribunalul, reținând

că la 17 iulie 2012 a fost suspendat contractul individual de muncă

încheiat de reclamantă cu SC G. SRL, deoarece a solicitat concediu de

plată pe motive de sănătate, iar la 29 noiembrie 2012 a fost

emisă Decizia nr. 223691 privind acordarea pensiei de invaliditate în

sumă de 154 lei/lunar, începând cu data de 11 septembrie 2012, a apreciat

că pentru perioada cât reclamanta a fost lipsită de orice venit,

aceasta

este

îndreptățită de beneficieze de suma reprezentând diferența

dintre venitul minim pe economie și indemnizația de invaliditate; de

asemenea, a apreciat că în baza prevederilor legale menționate mai

sus reclamantei i se cuvin cu titlu de daune materiale și sumele

reprezentând diferența de venit începând cu apariția stării de

invaliditate și până la reducerea sau încetarea acesteia.

Or, conform

contractului individual de muncă nr. 3/01 mai 2010 și actului

adițional din 01 decembrie 2012, reclamanta realiza la momentul producerii

accidentului,un venit de 1000 lei lunar, însă de la data de 10 septembrie 2012,

venitul său a fost redus la 500 lei, ca urmare a reducerii timpului de

lucru de la 8 la 4 ore/zi.

Prin urmare,

prima instanță a apreciat că pentru perioada 01 decembrie 2012 -

01 ianuarie 2014 reclamantei i se cuvine suma totală de 4.498 lei,

calculată ca și diferență între veniturile anterioare

survenirii incapacității parțiale de muncă și cele

realizate ulterior, respectiv suma de 346 lei lunar, această rentă

lunară urmând a fi plătită de către pârâtă până

la data reducerii sau încetării stării de invaliditate.

Referitor la daunele morale solicitate de

reclamantă, prima instanță a reținut că, î

n

absența unor criterii legale pe baza cărora să se poată

realiza o cuantificare obiectivă a daunelor morale, acestea trebuie

stabilite de instanța de judecată în raport cu consecințele

negative suferite de victima accidentului auto, importanța valorilor

lezate, în ce măsură au fost lezate aceste valori, intensitatea

și consecințele traumei fizice și psihice suferite, în ce

măsură i-a fost afectată situația familială,

socială și profesională.

În

continuare, tribunalul a evocat jurisprudența Înaltei Curți de

Casație și Justiție și a reținut că, în

speță, este fără putință de tăgadă

că reclamanta a suferit traume fizice și psihice accentuate, ca

urmare a accidentului rutier, însă se impune menținerea unei

proporționalități între suferințele provocate, care,

deși nu pot fi cuantificate, trebuie cel puțin estimate, raportat la

vârsta victimei și la alte particularități ale acesteia și

sarcina impusă societății de asigurare de a suporta efectiv

plata despăgubirilor ce vor fi acordate cu titlu de daune morale.

Astfel, prima

instanță a apreciat că, în contextul circumstanțelor

cauzei, suma de 25.000 euro (în echivalent lei la data plății la

cursul Băncii Naționale a României) cu titlu de despăgubiri

morale constituie o satisfacție echitabilă care să compenseze durerile

fizice și psihice, prejudiciul estetic și prejudiciul de agrement

cauzate de producerea evenimentului asigurat, apreciind totodată că

suma de 150.000 euro solicitată de reclamantă ar reprezenta o

sarcină disproporționată și excesivă ce i-ar reveni

societății de asigurare.

În ceea ce îl

privește pe minorul B., prima instanță a reținut că

pretențiile în cuantum de 150.000 euro, solicitate cu titlu de daune

morale, nu pot fi admise în integralitate deoarece se impune menținerea

unei proporționalități între suferințele provocate, care,

deși nu pot fi cuantificate, trebuie cel puțin estimate, raportat la

vârsta victimei și la alte particularități ale acesteia și

sarcina impusă societății de asigurare de a suporta efectiv

plata despăgubirilor ce vor fi acordate cu titlu de daune morale.

Astfel,

constatând că minorului i s-au

restrâns

posibilitățile a se bucura de viață, de a avea parte din

plin de satisfacțiile materiale și spirituale pe care aceasta i le

poate oferi, având în vedere vârsta avută la data producerii accidentului

și faptul că nu va mai face parte din echipa de baschet a școlii

și nici practica tenis de performanță,

a apreciat că

acesta trebuie să beneficieze de o despăgubire în compensare și

că

suma de 25.000 euro

reprezintă

o compensare corectă a prejudiciului suferit.

Referitor la daunele morale solicitate pentru minora

C.

,

prima instanță a apreciat că, având în vedere faptul că la

data producerii accidentului minora avea doar 8 ani, iar diagnosticul medical a

fost de „traumatism facial acut, traumatism coloana cervicală, traumatism

abdominal”, suma de 4.000 euro

constituie

o reparare pecuniară echitabilă a prejudiciului nepatrimonial

suferit.

De

asemenea, prima instanță a apreciat că suma de 4.000 euro

constituie o reparare pecuniară echitabilă a

prejudiciului nepatrimonial suferit și de

reclamanta D.

,

care a fost diagnosticată cu „Contuzie a peretelui abdominal. Leziuni

nespecificate ale gleznei și piciorului”, leziuni care au necesitat 6-7

zile de îngrijiri medicale.

Referitor

la penalitățile pretinse de reclamanți în temeiul art. 37 din

Ordinul Comisiei de Supravegherea Asigurărilor nr. 14/2011, tribunalul a

constatat că o astfel de solicitare este prematură, deoarece numai

dacă nu este respectat termenul de 10 zile de către asigurator,

calculat de la momentul comunicării hotărârii definitive,

reclamanții au dreptul să pretindă penalități de 0,2%

pe zi de întârziere, neputându-se prezuma la acest moment că asiguratorul

nu va proceda la executarea obligației de plată menționată

în hotărârea judecătorească.

Totodată,

a reținut că pârâta nu poate fi obligată la plata

penalităților de întârziere de la momentul avizării dosarului de

daună, întrucât nu a refuzat în mod nejustificat să achite

despăgubirile solicitate de reclamanți, dimpotrivă, la dosarul

cauzei au fost depuse ofertele asiguratorului pentru fiecare reclamant, oferte

care nu au fost acceptate de aceștia și care nu erau derizorii.

Împotriva

acestei sentințe, reclamanții A. și B. și pârâta SC E. SA

au declarat apeluri, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.

Prin Decizia nr.

226 din 03 iunie 2014, Curtea de Apel Alba Iulia, secția a II-a civilă,

a respins apelurile și cererea de acordare a cheltuielilor de

judecată formulată de apelanții-reclamanți.

Pentru a

decide astfel, instanța de apel, verificând legalitatea și temeinicia

sentinței atacate din perspectiva apelului reclamanților A. și B.,

a reținut următoarele:

Referitor la

cuantumul daunelor morale acordate, instanța de apel a apreciat că

tribunalul a avut în vedere consecințele negative suferite de

reclamanți, importanța valorilor lezate și măsura în care

acestea au fost lezate, intensitatea și consecințele traumei fizice

și psihice suferite, în ce măsură acestea le-au afectat

victimelor situația familială, socială și

profesională, astfel că sumele acordate cu acest titlu

apelanților-reclamanți sunt rezonabile, juste și echitabile,

aceștia nefiind în măsură să dovedească alte traume

fizice și psihice decât cele reținute de către prima

instanță, iar pe de altă parte sumele acordate nu sunt

derizorii, fiind în acord cu actele medicale depuse, rapoartele de

expertiză medicală întocmite în cauză, biletele de ieșire

din spital și declarațiile martorilor.

Prin urmare,

a reținut că prima instanță a făcut o apreciere

corectă și a stabilit o despăgubire justă și

rezonabilă, de natură a acoperi suferințele apelanților,

nefiind dovedite în cauză alte criterii relevante decât cele utilizate de

prima instanță la acordarea despăgubirilor ori alte motive

pentru care sumele stabilite să fie substanțial modificate, așa

cum se solicită.

În ce

privește daunele materiale, instanța de apel a apreciat că

acestea au fost în mod corect stabilite de tribunal, pe baza probatoriului

administrat în cauză, reținând că celelalte pretenții ale

apelanților nu au fost dovedite nici în fața primei instanțe

și nici în fața instanței de apel.

Instanța

de apel a înlăturat și critica vizând penalitățile de 0,2 %

pe zi de întârziere, reținând că în mod întemeiat prima

instanță a apreciat că apelanții nu se pot prevala de

prevederile art. 37 din Ordinul Comisiei pentru Supravegherea Asigurărilor

nr. 14/2011, în condițiile în care nu au fost de acord cu plata

despăgubirilor propuse de asigurător.

Prin urmare,

curtea de apel a apreciat că astfel de penalități vor putea fi

solicitate de reclamanți în conformitate cu prevederile art. 37

sus-menționat doar prin raportare la prevederile art. 36 alin. (5) teza a

II-a din Ordinul Comisiei pentru Supravegherea Asigurărilor nr. 14/2011,

respectiv de la data la care asigurătorul a primit o hotărâre

judecătorească prin care a fost obligat la plata despăgubirilor.

În ce

privește apelul SC E. SA, curtea de apel a reținut că cele

două cereri formulate la 10 aprilie 2013 și la 15 ianuarie 2014, pe

care apelanta-pârâtă le consideră în afara prevederilor art. 132 alin.

(2) C. proc. civ., sunt strâns legate de cererea inițială a

reclamanților, reprezentând pretenții în legătură cu

același eveniment care a generat inițial procesul, cu mențiunea

că pct. 2 din precizarea de acțiune din 15 ianuarie 2014 este o

majorare a câtimii cererii inițiale privind daunele morale solicitate de

reclamantul B., toate menite să asigure repararea deplină a

prejudiciului încercat de reclamanți ca urmare a acestui eveniment.

Pe de

altă parte, s-a apreciat că și în ipoteza în care s-ar

reține că respectivele cereri au fost făcute ulterior primului

termen de judecată, cu nerespectarea art. 132 alin. (2) C. proc. civ.,

aceste cereri au fost deja soluționate de către prima

instanță, fără a afecta mersul judecății ori

drepturile procesuale ale pârâtei, nerespectarea acestor dispoziții

procesuale nefiind prevăzută sub sancțiunea nulității

hotărârii astfel pronunțate. Respectivele cereri completatoare au

rezultat din dezbateri, mai exact din evoluția situației materiale

și de sănătate a reclamanților pe parcursul procesului,

astfel încât în cauză nu poate opera decăderea din dreptul de a le

formula, știut fiind că această sancțiune intervine doar în

cazul în care se constată o culpă a părții în nerespectarea

unor norme procesuale imperative, ceea ce nu e cazul.

Instanța

de apel a înlăturat și critica vizând cuantumul despăgubirilor

acordate, apreciind că acestea sunt echilibrate, date în raport cu suferințele

și afecțiunile dovedite de reclamanți și în raport de

nevoia reintegrării într-un mod cât mai fidel a acestora în societate.

Totodată,

instanța de apel a reținut că nu poate fi avut în vedere

criteriul propus de apelanta-pârâtă, în scopul diminuării daunelor

morale, respectiv faptul că producerea evenimentului asigurat s-a datorat

culpei exclusive a numitului F., în calitate de soț și respectiv de

tată al apelantelor. Astfel, constituind o excepție de la

regulă, acest criteriu ar fi trebuit să fie în mod expres

prevăzut de lege, ceea ce nu s-a dovedit, iar pe de altă parte nici

nu ar putea fi luat în considerare, fiind o normă discriminatorie.

Urmare a

respingerii apelurilor, curtea de apel a respins și cererea de acordare a

cheltuielilor de judecată formulată de

apelanții-reclamanți.

Împotriva

acestei decizii, atât reclamanții A. și B., prin A., cât și

pârâta SC E.

SA au declarat recurs.

Prin memoriul

de recurs, recurenții-reclamanți au arătat că

hotărârea atacată este dată cu încălcarea și aplicarea

greșită a legii și cuprinde motive contradictorii și

străine de natura pricinii; au fost invocate, astfel, motivele de

nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ.

Subsumat

motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ.,

recurenții-reclamanți au arătat că decizia atacată

cuprinde motive contradictorii și străine de natura pricinii în ceea

ce privește bunurile materiale distruse în timpul accidentului și

cuantumul cheltuielilor medicale.

Astfel, au

arătat că în mod greșit a reținut instanța de apel

că nu s-au depus probe cu privire la aceste aspecte, deși astfel de

probe se aflau la dosar, susținând astfel că, în realitate, nu a fost

lecturat dosarul.

În

continuare, au evidențiat filele din dosar la care se aflau înscrisurile

care probau efectuarea cheltuielilor medicale și au subliniat că,

practic, instanța de apel a sancționat neindicarea filelor unde se

regăsesc documentele justificative.

Totodată,

au precizat că această din urmă critică se circumscrie

și motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc.

civ.

În

susținerea motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., recurenții-reclamanți au mai arătat că în mod

greșit au reținut instanțele de fond că

penalitățile de întârziere calculate în temeiul art. 37 din

Ordinul Comisiei

pentru Supravegherea Asigurărilor nr. 14/2011 nu pot fi acordate în

condițiile în care nu au fost de acord cu plata despăgubirilor

propuse de asigurator.

Astfel, au

arătat că art. 37 sus-menționat nu condiționează

acordarea penalităților de refuzul primirii despăgubirilor de

către victime, dar și că instanța de apel nu a observat

că ei nu au refuzat plata despăgubirilor oferite, ci condiția

impusă de asigurator, respectiv renunțarea la orice pretenție

viitoare legată de accident.

În

continuare, au susținut că, fiind o excepție, cazurile în care

victimele accidentelor de circulație nu au dreptul la penalități

de întârziere, trebuie expres și limitativ prevăzute de lege; or, ubi

lex non distinguit nec nos distinguere debemus.

Au mai

arătat recurenții că au invocat atât art. 36 alin. (1) lit. b),

raportat la art. 37 teza I din Ordinul Comisiei pentru Supravegherea Asigurărilor

nr. 14/2011, care reglementează ipoteza acordării

penalităților în cazul în care nu a notificat motivele pentru care nu

a aprobat în totalitate sau parțial pretențiile de despăgubire,

dar și art. 37 teza a II-a care reglementează ipoteza acordării

penalităților în cazul în care asiguratorul diminuează

nejustificat despăgubirea.

O altă

critică, subsumată aceluiași motiv de recurs, vizează

cuantumul daunelor morale acordate.

Astfel,

recurenții-reclamanți au arătat că din motivarea deciziei

atacate nu se poate determina dacă s-a aplicat corect legea de către

instanțele de fond, curtea de apel limitându-se la a menționa că

tribunalul a apreciat corect cuantumul daunelor morale; prin urmare,

apreciază că interpretarea dată este prea restrânsă.

În

continuare, au arătat că nelegalitatea deciziei atacate rezultă

și din aceea că aceasta se răsfrânge asupra dreptului la o

viață sănătoasă fără privațiuni și

constrângeri, garantate de art. 21 alin. (3) din Constituția României

și de art. 6 și 8 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

În acest

context, au evidențiat discrepanța dintre cuantumul daunelor morale

acordate și prejudiciile suferite ca urmare a accidentului în

discuție, au făcut trimitere la jurisprudența Înaltei Curți

de Casație și Justiție și a Curții Europene a Drepturilor

Omului și au susținut că a fost neglijat principiul reparării

cu promptitudine și al compensării integrale a prejudiciului moral

suferit.

Prin recursul

declarat,

întemeiat pe prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.,

recurenta-pârâtă

SC E. SA,a

prezentat istoricul litigiului și a reiterat motivele prezentate în

cererea de apel.

Astfel, a

susținut că cele două cereri formulate de reclamanți la 10

aprilie 2013 și 15 ianuarie 2014 sunt tardive, raportat la prevederile art.

132 și 134 C. proc. civ.

În acest

context, a arătat că cererea din 10 aprilie 2013 trebuia respinsă

ca tardivă, reclamanții putând formula o cerere pe cale separată

și a susținut că instanța, printr-o construcție

juridică surprinzătoare, vizând posibilitatea de a disjunge unele

capete de cerere tardive și apoi conexarea acestora, a încălcat dispozițiile

procesual civile, aplicând în mod eronat dispozițiile care

reglementează cererea reconvențională.

În ce

privește cererea din 15 ianuarie 2014, referitoare la

penalitățile de întârziere de 0,2 % pe zi de întârziere, precum

și la suma de 4.498 lei, cu titlu de diferență de venit

nerealizat începând cu data apariției stării de invaliditate și

până la momentul formulării acțiunii, a susținut că

aceste solicitări reprezentau capete noi de cerere, care nu se circumscriu

ipotezelor prevăzute de art. 132 pct. 2 C. proc. civ.

Cât

privește cuantumul despăgubirilor, recurenta-pârâtă a

arătat că instanța a omis să analizeze elementul cel mai

important, respectiv vinovăția exclusivă a conducătorului

auto, care a condus la vătămarea intimaților.

A

susținut că, în aceste condiții, chiar în ipoteza în care legea

prevede posibilitatea solicitării de daune, acestea trebuie orientate spre

minim, sens în care a invocat raportul României pe anii 2010-2011 trimis de Consiliul

Suprem al Magistraturii la Curtea Europeană, din care ar rezulta că

media daunelor morale acordate în această perioadă se situează

între 7.000-2.000 euro pe caz/persoană.

A

mai arătat că după apariția directivelor Curții Europene

din 2009 privind piața asigurărilor în Europa, Curtea Europeană

a Drepturilor Omului a stabilit că principiile ce trebuie în mod

obligatoriu avute în vedere de instanțele naționale în aprecierea

acordării daunelor morale sunt principiul echității, principiul

îmbogățirii fără just temei și principiul nevoii sociale.

Or, aceste principii fundamentale sunt totodată criterii obiective ce

trebuie aplicate pentru a se evita pronunțarea unor soluții

subiective, pentru a nu crea un dezechilibru între nevoia socială și

echitatea socială, pentru a nu crea o reală injustiție și

pentru a nu ajunge la o îmbogățire fără just temei.

În

acest sens, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a solicitat

instanțelor naționale să facă diligențe pentru ca

reclamanții să facă dovada veniturilor lor înainte de producerea

evenimentului, astfel încât statutul social al acestora să nu fie

modificat, raportat la veniturile pe care le aveau pentru viitor. Se

creează astfel un echilibru, un mod de a suporta șocul

suferinței.

Soluția

instanței de fond poate fi una corectă și raportat la nivelul

daunelor conform jurisprudenței din România, în situația în care s-ar

fi discutat de nevinovăția conducătorului auto, respectiv

dacă acesta ar fi decedat din culpa unui alt conducător auto. De

asemenea, și părțile civile puteau fi despăgubite cu astfel

de sume dacă nu exista o culpă exclusivă a soțului,

respectiv tatălui reclamanților.

De

asemenea, a solicitat să fie avut în vedere faptul că, la data

prezentului apel, leziunile suferite de către părțile civile nu

mai constituie vătămări în sensul legii penale, fiind astfel diminuat

considerabil impactul asupra daunelor ce se acordă, precum și asupra

vinovăției autorului faptei, care nu mai răspunde penal.

A

mai susținut recurenta-pârâtă că declarațiile martorilor

audiați în cauză nu au fost în măsură să

dovedească cuantumul daunelor morale solicitate, aceștia neputând

aprecia asupra cuantumului prejudiciului moral și intensității

acestuia.

Totodată,

a solicitat să se țină seama de subiectivismul martorilor, care

fie au legături personale cu reclamanții, fie depind financiar de

aceștia, astfel că declarațiile lor nu sunt unele obiective

și nu pot fi avute în vedere la soluționarea cauzei.

A

susținut recurenta că daunele morale acordate trebuia să fie

raportate și la cauza accidentului de circulație, respectiv

inconștiența unui tată, respectiv soț, care a efectuat o

depășire interzisă cu toate că avea alături copiii

și soția.

În

final, a arătat că instanța de apel a ignorat dispozițiile art.

1371 C. civ., potrivit cărora, în cazul în care victima a contribuit cu

intenție sau din culpă la cauzarea ori la mărirea prejudiciului

sau nu le-a evitat, deși putea să o facă, dar și în cazul

în care la cauzarea prejudiciului au contribuit atât fapta

săvârșită de autor, cu intenție sau din culpă, cât

și forța majoră, cazul fortuit ori fapta terțului pentru

care autorul nu este obligat să răspundă, cel chemat să

răspundă va fi ținut numai pentru partea de prejudiciu pe care a

pricinuit-o.

În

ședința publică de la 13 februarie 2015, Înalta Curte a invocat

din oficiu excepția nulității recursului declarat de

SC E. SA,

întemeiată pe dispozițiile art. 302

1

alin. (1) lit. c) C.

proc. civ.

Analizând

actele dosarului, precum și decizia atacată, prin prisma motivelor de

nelegalitate invocate de recurenții-reclamanți A. și B., Înalta

Curte reține următoarele:

Potrivit

art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ., modificarea unei hotărâri se

poate cere atunci

când aceasta nu cuprinde motivele

pe care se sprijină sau cuprinde motive contradictorii ori străine de

natura pricinii, respectiv când este lipsită de temei legal ori a fost

dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii.

Recurenta

și-a întemeiat motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7

C. proc. civ.

pe

împrejurarea că decizia atacată cuprinde motive contradictorii

și străine de natura pricinii în ceea ce privește bunurile

materiale distruse în timpul accidentului și cuantumul cheltuielilor

medicale, întrucât în mod greșit a reținut instanța de apel

că nu s-au depus probe cu privire la aceste aspecte, deși astfel de probe

se aflau la dosar, fapt ce conduce la concluzia că, în realitate, nu a

fost lecturat dosarul.

Înalta Curte

subliniază că sus-menționatele critici vizează modul în

care instanța de apel a interpretat probatoriul administrat în cauză,

reprezentând deci critici de netemeinicie, nu de nelegalitate a deciziei

recurate, astfel că nu pot face obiectul analizei instanței de

recurs.

Totodată,

constată că recurenții-reclamanți nu au indicat motivele

contradictorii și străine de natura pricinii, neaducând niciun

argument în sprijinul acestei afirmații.

Astfel, în ce

privește motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ.,

Înalta Curte constată că acesta a fost indicat doar formal.

Pe de

altă parte, potrivit art. 304 pct. 9 C. proc. civ., hotărârea poate

fi modificată atunci când decizia este lipsită de temei legal ori a

fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii.

Prima

critică formulată subsumat motivului de recurs prevăzut de art. 304

pct. 9 C. proc. civ. vizează aplicarea greșită a

art. 37 din

Ordinul Comisiei

pentru Supravegherea Asigurărilor nr. 14/2011.

Potrivit

susținerilor recurenților-reclamanți, art. 37 sus-menționat

nu condiționează acordarea penalităților de refuzul

primirii despăgubirilor de către victime, iar temeiul legal în baza

cărora au solicitat acordarea penalităților a fost art. 36 alin.

(1) lit. b), raportat la art. 37 teza I din Ordinul Comisiei pentru Supravegherea

Asigurărilor nr. 14/2011, care reglementează ipoteza acordării

penalităților în cazul în care asigurătorul nu a notificat

motivele pentru care nu a aprobat în totalitate sau parțial

pretențiile de despăgubire, dar și art. 37 teza a II-a, care

reglementează ipoteza acordării penalităților în cazul în

care asiguratorul diminuează nejustificat despăgubirea.

Înalta Curte

constată însă că această afirmație este lipsită

de suport.

Astfel, se constată că recurenții-reclamanți au

solicitat primei instanțe obligarea pârâtei, în baza art. 37 din Ordinul Comisiei

pentru Supravegherea Asigurărilor nr. 14/201, la

plata penalităților de 0,2% pe zi de întârziere, calculate de la

momentul avizării dosarului de daună, respectiv 08 februarie 2012

și până la data plății efective, iar nu acordarea de

penalități pentru nerespectarea obligației prevăzută

la art. 36 alin. (1) lit. b) din același Ordin, conform căruia

î

n termen de

cel mult 3 luni de la avizarea producerii evenimentului asigurat de către

partea prejudiciată ori de către asigurat, asigurătorul RCA este

obligat

să notifice părții

prejudiciate motivele pentru care nu a aprobat, în totalitate sau parțial,

pretențiile de despăgubire ori pentru diminuarea nejustificată a

despăgubirilor.

Cum potrivit art.

294 alin. (1) C. proc. civ. în apel nu se pot face cereri noi, în mod

justificat instanța de apel a soluționat calea de atac prin raportare

la cele solicitate de reclamanți în fața primei instanțe.

Prin urmare,

în mod corect a reținut instanța de apel că, în speță,

penalitățile de întârziere prevăzute de art. 37 din Ordinul Comisiei

pentru Supravegherea Asigurărilor nr. 14/2011 vor putea fi solicitate doar

prin raportare la prevederile art. 36 alin. (5) teza a II-a din același

Ordin, conform căruia

despăgubirea se plătește de

către asigurătorul RCA în maximum 10 zile de la data la care

asigurătorul a primit o hotărâre judecătorească

definitivă cu privire la suma pe care este obligat să o

plătească cu titlu de despăgubire.

Aceasta

întrucât părțile nu au reușit să convină asupra

cuantumului despăgubirii, adresându-se instanțelor

judecătorești pentru determinarea acesteia.

În acest

context, trebuie subliniat că termenul de 10 zile nu putea curge de la

data avizării dosarului de daună, așa cum susțin

recurenții-reclamanți, ci de la data la care asigurătorul primea

o hotărâre judecătorească definitivă cu privire la despăgubirea

pe care este obligat să o plătească.

Cum însă

la momentul soluționării cererii de chemare în judecată

nu

se putea prezuma că pârâta nu va proceda la executarea obligației de

plată menționată în hotărârea judecătorească

pronunțată în cauză, în mod corect a fost respins acest

capăt de cerere.

Prin

urmare, Înalta Curte apreciază ca fiind nefondată critica

recurenților - reclamanți vizând greșita aplicare a

art. 37 din

Ordinul Comisiei pentru Supravegherea Asigurărilor nr. 14/2011.

Cu privire la

criticile vizând cuantumul daunelor morale acordate și la modul în care a

fost interpretat probatoriul administrat în legătură cu bunurile

materiale distruse în accident și cheltuielile medicale efectuate, Înalta

Curte subliniază că acestea nu pot fi circumscrise motivului de

nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în lipsa

indicării unui text de lege încălcat sau greșit aplicat de

instanța de apel.

În realitate,

aceste critici vizează aspecte de netemeinicie a deciziei atacate,

recurenții-reclamanți exprimându-și în fapt nemulțumirea

față de modul de interpretare a probelor și de apreciere a

criteriilor în funcție de care a fost stabilit cuantumul daunelor morale,

aspecte care nu pot face obiectul controlului de nelegalitate.

În altă

ordine de idei, trebuie precizat că, prin reluarea criticilor deja cenzurate

de instanța de apel, recurenții-reclamanți tind să

obțină o nouă verificare a susținerilor lor, cu toate

că legea recunoaște doar dublul grad de jurisdicție și

căile extraordinare de atac, nu și al treilea grad devolutiv.

Având în

vedere considerentele expuse mai sus, decizia atacată se dovedește a

fi legală, motivele invocate nejustificând modificarea sa, motiv pentru

care, în temeiul art. 312 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., recursul

declarat de recurenții-reclamanți urmează să fie respins ca

nefondat.

În ce

privește recursul recurentei-pârâte, Înalta Curte, în conformitate cu art.

137, cu aplicarea art. 298, raportat la art. 316 C. proc. civ., se va

pronunța cu prioritate asupra excepției nulității

recursului, asupra căreia reține următoarele:

Potrivit

art.

302

1

alin. (1) lit. c) C. proc. civ., cererea de recurs trebuie să

cuprindă sub sancțiunea nulității dezvoltarea motivelor de

fapt și de drept pe care se întemeiază, cu raportare strictă

și limitativă la cazurile de modificare sau casare prevăzute de art.

304 pct. 1-9 C. proc. civ.

Recurenta-pârâtă

a reiterat motivele prezentate în cererea de apel, însă nu a formulat

nicio critică la adresa deciziei instanței de apel, care să

poată fi încadrată în motivele de nelegalitate prevăzute de

textul de lege mai sus evocat.

Astfel,

simpla reluare a situației de fapt a cauzei și prezentarea din nou a

argumentelor expuse în cererea de apel nu răspund exigențelor cerute

de art. 302

1

alin. (1) lit. c) C. proc. civ., care impun invocarea

unor critici care pot fi încadrate în motivele de nelegalitate prevăzute

de art. 304 din același Cod, iar modul de redactare a cererii de recurs nu

îngăduie determinarea limitelor sesizării Înaltei Curți,

învestite cu verificarea legalității hotărârii instanței de

apel.

De aceea,

examinarea memoriului de recurs impune concluzia că recurenta nu a

formulat nicio critică care să poată fi încadrată în

motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 C. proc. civ., iar

indicarea celui reglementat de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. a fost

făcută doar formal.

Prin reluarea

criticilor deja cenzurate de instanța de apel, recurenta tinde să

obțină o nouă verificare a susținerilor sale, cu toate

că, așa cum s-a reținut în precedent, legea recunoaște doar

dublul grad de jurisdicție și căile extraordinare de atac, nu

și al treilea grad devolutiv.

De aceea,

chiar dacă prin decizia de apel se menține hotărârea primei

instanțe, al cărei raționament este astfel confirmat, motivele

de recurs trebuie să vizeze exclusiv obiectul căii de atac, care este

constituit de decizia instanței de prim control judiciar.

Dispozițiile

art. 304 C. proc. civ. statuează că recursul se declară

împotriva unor hotărâri judecătorești, a căror modificare

sau casare se poate obține pentru anumite motive de nelegalitate expres

prevăzute.

Prin urmare,

motivele de recurs trebuie să vizeze critica hotărârii

judecătorești recurate, nu doar reiterarea susținerilor

părților de la judecata în instanța de prim control judiciar

devolutiv.

În

speță, susținerile recurentei-pârâte prezentate de aceasta drept

motive de recurs nu conțin critici, în sens propriu, împotriva deciziei

recurate, din moment ce nu sunt altceva decât afirmațiile aceleiași

părți făcute în fața instanței de apel, dar care și-au

primit deja o rezolvare prin hotărârea atacată.

Față

de considerentele expuse mai sus, Înalta Curte urmează a constata nul

recursul

declarat

de

recurenta-pârâtă

SC E. SA

în

conformitate cu dispozițiile art. 302

1

alin. (1) lit. c)

C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca

nefondat recursul declarat de

recurenții-reclamanți A. și B.,

prin A.

împotriva Deciziei nr. 226 din 03 iunie 2014, pronunțată de Curtea de

Apel Alba Iulia, secția a II-a civilă.

Constată

nul recursul declarat de

recurenta-pârâtă SC E. SA împotriva

aceleiași decizii.

Irevocabilă.

Pronunțată

în ședință publică astăzi,

13 februarie 2015

.