ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 501/2015

Decizia nr. 501/2015 Asupra recursurilor de față, constată următoarele: Prin sentința nr. 14/COM/2014 din 19 februarie 2014, Tribunalul Alba, secția de contencios administrativ, fiscal și de insolvență, a respins excepția tardivității precizării de acțiune din 15 ianuarie 2014; a admis în parte acțiunea precizată, formulată de reclamanții A., în nume personal și în calitate de reprezentant legal al minorilor B. și C. și D., în contradictoriu cu pârâta SC E. SA și, în consecință, a obligat-o pe pârâtă să plătească reclamanților următoarele sume: - către A. - suma de 25.000 euro, în echivalent lei la data plății la cursul Băncii Naționale a României, cu titlu de daune morale; suma de 9.283,65 lei, cu titlu de daune materiale; suma de 1.000 lei, reprezentând diferența dintre venitul minim pe economie și indemnizația de invaliditate pentru perioada 18 iulie 2012-10 septembrie 2012; suma de 4.498 lei, reprezentând diferență de venit începând cu apariția stării de invaliditate și până la 01 ianuarie 2014 și, în continuare, suma de 346 lei lunar, până la reducerea sau încetarea stării de invaliditate; - către B. - suma de 25.000 euro, în echivalent lei la data plății la cursul Băncii Naționale a României, cu titlu de daune morale; - către C. - suma de 4.000 euro, în echivalent lei la data plății la cursul Băncii Naționale a României, cu titlu de daune morale;

- către D. - suma de 4.000 euro, în echivalent lei la data plății la cursul Băncii Naționale a României, cu titlu de daune morale. Au fost respinse celelalte pretenții și a fost obligată pârâta să plătească reclamanților suma de 8184 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Pentru a hotărî astfel, prima instanță, notând că reclamanta A. și-a completat solicitările inițiale la 10 aprilie 2013, după prima zi de înfățișare, fapt ce atrage disjungerea pretențiilor astfel formulate și înregistrarea lor separată, a apreciat că, întrucât noul dosar astfel format urmează a fi judecat de același complet de judecată, pentru o mai bună administrare a justiției, se impune soluționarea împreună a tuturor pretențiilor formulate între părți cu referire la accidentul produs la data de 21 decembrie 2011. În ce privește precizarea de acțiune depusă la 15 ianuarie 2014, tribunalul a constatat că prin aceasta reclamanta a înțeles să precizeze cuantumul exact al pretențiilor formulate la 10 aprilie 2013, astfel că nu a avut loc o completare a acțiunii cu noi pretenții, iar referitor la penalitățile de întârziere solicitate în baza Ordinului nr. 14/2011, acestea sunt accesorii ale debitului inițial, astfel că a avut loc doar o majorare a câtimii aceluiași obiect; în consecință, a apreciat ca fiind neîntemeiată excepția tardivității precizării de acțiune depusă Ia termenul din 15 ianuarie 2014. Cu privire la fondul cauzei, prima instanță a reținut că la 21 decembrie 2011 autoturismul, condus de F., a fost implicat într-un accident rutier pe DN7, în localitatea Pecica, în urma căruia conducătorul autoturismului a decedat pe loc, iar reclamanții,

pasageri în acest autoturism, au suferit vătămări corporale. A mai reținut tribunalul că, potrivit rezoluției din 12 decembrie 2012, pronunțată de Parchetul de pe lângă Judecătoria Arad, accidentul s-a produs din culpa exclusivă a conducătorului autoturismului și că respectivul autoturism era asigurat prin polița RCA, valabilă pentru perioada 05 septembrie 2011-04 septembrie 2012, emisă de pârâtă. În continuare, tribunalul a evocat dispozițiile art. 49, 50 și 51 din Legea nr. 136/1995 și dispozițiile art. 26 alin. (1) din Normele Comisiei de Supravegherea Asigurărilor din 29 noiembrie 2011 privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule.

În acest context, în ce privește sumele solicitate cu titlu de daune materiale de către reclamanta A. , a reținut că înscrisurile depuse la dosar (filele 54-57) dovedesc efectuarea unor cheltuieli în sumă totală de 9.283,65 lei, a subliniat că s umele reprezintă prețul produselor alimentare și nealimentare achiziționate și celelalte sume cheltuite cu ocazia înmormântării defunctului F. (file 53, 58, 59, 212, 213, 214), instanța a apreciat că acestea nu pot fi avute în vedere la stabilirea despăgubirilor datorate reclamantei, deoarece cheltuielile de înmormântare se iau în considerare doar când se acordă despăgubiri pentru decesul unei persoane; or, în cazul de față, despăgubirile solicitate de reclamantă nu sunt datorate ca urmare a decesului soțului său, F. Totodată, cu privire la solicitarea reclamantei de plată a sumei de 1.000 lei cu titlu de diferență dintre venitul minim pe economie și indemnizația de invaliditate pentru perioada 18 iulie 2012-10 septembrie 2012, tribunalul, reținând că la 17 iulie 2012 a fost suspendat contractul individual de muncă încheiat de reclamantă cu SC G. SRL, deoarece a solicitat concediu de plată pe motive de sănătate, iar la 29 noiembrie 2012 a fost emisă Decizia nr. 223691 privind acordarea pensiei de invaliditate în sumă de 154 lei/lunar, începând cu data de 11 septembrie 2012,

a apreciat că pentru perioada cât reclamanta a fost lipsită de orice venit, aceasta este îndreptățită de beneficieze de suma reprezentând diferența dintre venitul minim pe economie și indemnizația de invaliditate; de asemenea, a apreciat că în baza prevederilor legale menționate mai sus reclamantei i se cuvin cu titlu de daune materiale și sumele reprezentând diferența de venit începând cu apariția stării de invaliditate și până la reducerea sau încetarea acesteia. Or, conform contractului individual de muncă nr. 3/01 mai 2010 și actului adițional din 01 decembrie 2012, reclamanta realiza la momentul producerii accidentului,un venit de 1000 lei lunar, însă de la data de 10 septembrie 2012, venitul său a fost redus la 500 lei, ca urmare a reducerii timpului de lucru de la 8 la 4 ore/zi.

Prin urmare, prima instanță a apreciat că pentru perioada 01 decembrie 2012 - 01 ianuarie 2014 reclamantei i se cuvine suma totală de 4.498 lei, calculată ca și diferență între veniturile anterioare survenirii incapacității parțiale de muncă și cele realizate ulterior, respectiv suma de 346 lei lunar, această rentă lunară urmând a fi plătită de către pârâtă până la data reducerii sau încetării stării de invaliditate. Referitor la daunele morale solicitate de reclamantă, prima instanță a reținut că, î n absența unor criterii legale pe baza cărora să se poată realiza o cuantificare obiectivă a daunelor morale, acestea trebuie stabilite de instanța de judecată în raport cu consecințele negative suferite de victima accidentului auto, importanța valorilor lezate, în ce măsură au fost lezate aceste valori, intensitatea și consecințele traumei fizice și psihice suferite, în ce măsură i-a fost afectată situația familială, socială și profesională.

În continuare, tribunalul a evocat jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție și a reținut că, în speță, este fără putință de tăgadă că reclamanta a suferit traume fizice și psihice accentuate, ca urmare a accidentului rutier, însă se impune menținerea unei proporționalități între suferințele provocate, care, deși nu pot fi cuantificate, trebuie cel puțin estimate, raportat la vârsta victimei și la alte particularități ale acesteia și sarcina impusă societății de asigurare de a suporta efectiv plata despăgubirilor ce vor fi acordate cu titlu de daune morale.

Astfel, prima instanță a apreciat că, în contextul circumstanțelor cauzei, suma de 25.000 euro (în echivalent lei la data plății la cursul Băncii Naționale a României) cu titlu de despăgubiri morale constituie o satisfacție echitabilă care să compenseze durerile fizice și psihice, prejudiciul estetic și prejudiciul de agrement cauzate de producerea evenimentului asigurat, apreciind totodată că suma de 150.000 euro solicitată de reclamantă ar reprezenta o sarcină disproporționată și excesivă ce i-ar reveni societății de asigurare.

În ceea ce îl privește pe minorul B., prima instanță a reținut că pretențiile în cuantum de 150.000 euro, solicitate cu titlu de daune morale, nu pot fi admise în integralitate deoarece se impune menținerea unei proporționalități între suferințele provocate, care, deși nu pot fi cuantificate, trebuie cel puțin estimate, raportat la vârsta victimei și la alte particularități ale acesteia și sarcina impusă societății de asigurare de a suporta efectiv plata despăgubirilor ce vor fi acordate cu titlu de daune morale.

Astfel, constatând că minorului i s-au restrâns posibilitățile a se bucura de viață, de a avea parte din plin de satisfacțiile materiale și spirituale pe care aceasta i le poate oferi, având în vedere vârsta avută la data producerii accidentului și faptul că nu va mai face parte din echipa de baschet a școlii și nici practica tenis de performanță, a apreciat că acesta trebuie să beneficieze de o despăgubire în compensare și că suma de 25.000 euro reprezintă o compensare corectă a prejudiciului suferit. Referitor la daunele morale solicitate pentru minora C. , prima instanță a apreciat că, având în vedere faptul că la data producerii accidentului minora avea doar 8 ani, iar diagnosticul medical a fost de „traumatism facial acut, traumatism coloana cervicală, traumatism abdominal”, suma de 4.000 euro constituie o reparare pecuniară echitabilă a prejudiciului nepatrimonial suferit.

De asemenea, prima instanță a apreciat că suma de 4.000 euro constituie o reparare pecuniară echitabilă a prejudiciului nepatrimonial suferit și de reclamanta D. , care a fost diagnosticată cu „Contuzie a peretelui abdominal. Leziuni nespecificate ale gleznei și piciorului”, leziuni care au necesitat 6-7 zile de îngrijiri medicale. Referitor la penalitățile pretinse de reclamanți în temeiul art. 37 din Ordinul Comisiei de Supravegherea Asigurărilor nr. 14/2011, tribunalul a constatat că o astfel de solicitare este prematură, deoarece numai dacă nu este respectat termenul de 10 zile de către asigurator, calculat de la momentul comunicării hotărârii definitive, reclamanții au dreptul să pretindă penalități de 0,2% pe zi de întârziere, neputându-se prezuma la acest moment că asiguratorul nu va proceda la executarea obligației de plată menționată în hotărârea judecătorească.

Totodată, a reținut că pârâta nu poate fi obligată la plata penalităților de întârziere de la momentul avizării dosarului de daună, întrucât nu a refuzat în mod nejustificat să achite despăgubirile solicitate de reclamanți, dimpotrivă, la dosarul cauzei au fost depuse ofertele asiguratorului pentru fiecare reclamant, oferte care nu au fost acceptate de aceștia și care nu erau derizorii. Împotriva acestei sentințe, reclamanții A. și B. și pârâta SC E. SA au declarat apeluri, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie. Prin Decizia nr. 226 din 03 iunie 2014, Curtea de Apel Alba Iulia, secția a II-a civilă, a respins apelurile și cererea de acordare a cheltuielilor de judecată formulată de apelanții-reclamanți.

Pentru a decide astfel, instanța de apel, verificând legalitatea și temeinicia sentinței atacate din perspectiva apelului reclamanților A. și B., a reținut următoarele: Referitor la cuantumul daunelor morale acordate, instanța de apel a apreciat că tribunalul a avut în vedere consecințele negative suferite de reclamanți, importanța valorilor lezate și măsura în care acestea au fost lezate, intensitatea și consecințele traumei fizice și psihice suferite, în ce măsură acestea le-au afectat victimelor situația familială, socială și profesională, astfel că sumele acordate cu acest titlu apelanților-reclamanți sunt rezonabile, juste și echitabile, aceștia nefiind în măsură să dovedească alte traume fizice și psihice decât cele reținute de către prima instanță, iar pe de altă parte sumele acordate nu sunt derizorii, fiind în acord cu actele medicale depuse, rapoartele de expertiză medicală întocmite în cauză, biletele de ieșire din spital și declarațiile martorilor.

Prin urmare, a reținut că prima instanță a făcut o apreciere corectă și a stabilit o despăgubire justă și rezonabilă, de natură a acoperi suferințele apelanților, nefiind dovedite în cauză alte criterii relevante decât cele utilizate de prima instanță la acordarea despăgubirilor ori alte motive pentru care sumele stabilite să fie substanțial modificate, așa cum se solicită. În ce privește daunele materiale, instanța de apel a apreciat că acestea au fost în mod corect stabilite de tribunal, pe baza probatoriului administrat în cauză, reținând că celelalte pretenții ale apelanților nu au fost dovedite nici în fața primei instanțe și nici în fața instanței de apel.

Instanța de apel a înlăturat și critica vizând penalitățile de 0,2 % pe zi de întârziere, reținând că în mod întemeiat prima instanță a apreciat că apelanții nu se pot prevala de prevederile art. 37 din Ordinul Comisiei pentru Supravegherea Asigurărilor nr. 14/2011, în condițiile în care nu au fost de acord cu plata despăgubirilor propuse de asigurător. Prin urmare, curtea de apel a apreciat că astfel de penalități vor putea fi solicitate de reclamanți în conformitate cu prevederile art. 37 sus-menționat doar prin raportare la prevederile art. 36 alin. (5) teza a II-a din Ordinul Comisiei pentru Supravegherea Asigurărilor nr. 14/2011, respectiv de la data la care asigurătorul a primit o hotărâre judecătorească prin care a fost obligat la plata despăgubirilor.

În ce privește apelul SC E. SA, curtea de apel a reținut că cele două cereri formulate la 10 aprilie 2013 și la 15 ianuarie 2014, pe care apelanta-pârâtă le consideră în afara prevederilor art. 132 alin. (2) C. proc. civ., sunt strâns legate de cererea inițială a reclamanților, reprezentând pretenții în legătură cu același eveniment care a generat inițial procesul, cu mențiunea că pct. 2 din precizarea de acțiune din 15 ianuarie 2014 este o majorare a câtimii cererii inițiale privind daunele morale solicitate de reclamantul B., toate menite să asigure repararea deplină a prejudiciului încercat de reclamanți ca urmare a acestui eveniment. Pe de altă parte, s-a apreciat că și în ipoteza în care s-ar reține că respectivele cereri au fost făcute ulterior primului termen de judecată, cu nerespectarea art. 132 alin. (2) C. proc.

civ., aceste cereri au fost deja soluționate de către prima instanță, fără a afecta mersul judecății ori drepturile procesuale ale pârâtei, nerespectarea acestor dispoziții procesuale nefiind prevăzută sub sancțiunea nulității hotărârii astfel pronunțate. Respectivele cereri completatoare au rezultat din dezbateri, mai exact din evoluția situației materiale și de sănătate a reclamanților pe parcursul procesului, astfel încât în cauză nu poate opera decăderea din dreptul de a le formula, știut fiind că această sancțiune intervine doar în cazul în care se constată o culpă a părții în nerespectarea unor norme procesuale imperative, ceea ce nu e cazul. Instanța de apel a înlăturat și critica vizând cuantumul despăgubirilor acordate, apreciind că acestea sunt echilibrate, date în raport cu suferințele și afecțiunile dovedite de reclamanți și în raport de nevoia reintegrării într-un mod cât mai fidel a acestora în societate.

Totodată, instanța de apel a reținut că nu poate fi avut în vedere criteriul propus de apelanta-pârâtă, în scopul diminuării daunelor morale, respectiv faptul că producerea evenimentului asigurat s-a datorat culpei exclusive a numitului F., în calitate de soț și respectiv de tată al apelantelor. Astfel, constituind o excepție de la regulă, acest criteriu ar fi trebuit să fie în mod expres prevăzut de lege, ceea ce nu s-a dovedit, iar pe de altă parte nici nu ar putea fi luat în considerare, fiind o normă discriminatorie. Urmare a respingerii apelurilor, curtea de apel a respins și cererea de acordare a cheltuielilor de judecată formulată de apelanții-reclamanți. Împotriva acestei decizii, atât reclamanții A. și B., prin A., cât și pârâta SC E. SA au declarat recurs.

Prin memoriul de recurs, recurenții-reclamanți au arătat că hotărârea atacată este dată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii și cuprinde motive contradictorii și străine de natura pricinii; au fost invocate, astfel, motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ. Subsumat motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., recurenții-reclamanți au arătat că decizia atacată cuprinde motive contradictorii și străine de natura pricinii în ceea ce privește bunurile materiale distruse în timpul accidentului și cuantumul cheltuielilor medicale. Astfel, au arătat că în mod greșit a reținut instanța de apel că nu s-au depus probe cu privire la aceste aspecte, deși astfel de probe se aflau la dosar, susținând astfel că, în realitate, nu a fost lecturat dosarul.

În continuare, au evidențiat filele din dosar la care se aflau înscrisurile care probau efectuarea cheltuielilor medicale și au subliniat că, practic, instanța de apel a sancționat neindicarea filelor unde se regăsesc documentele justificative. Totodată, au precizat că această din urmă critică se circumscrie și motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. În susținerea motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurenții-reclamanți au mai arătat că în mod greșit au reținut instanțele de fond că penalitățile de întârziere calculate în temeiul art. 37 din Ordinul Comisiei pentru Supravegherea Asigurărilor nr. 14/2011 nu pot fi acordate în condițiile în care nu au fost de acord cu plata despăgubirilor propuse de asigurator.

Astfel, au arătat că art. 37 sus-menționat nu condiționează acordarea penalităților de refuzul primirii despăgubirilor de către victime, dar și că instanța de apel nu a observat că ei nu au refuzat plata despăgubirilor oferite, ci condiția impusă de asigurator, respectiv renunțarea la orice pretenție viitoare legată de accident. În continuare, au susținut că, fiind o excepție, cazurile în care victimele accidentelor de circulație nu au dreptul la penalități de întârziere, trebuie expres și limitativ prevăzute de lege; or, ubi lex non distinguit nec nos distinguere debemus.

Au mai arătat recurenții că au invocat atât art. 36 alin. (1) lit. b), raportat la art. 37 teza I din Ordinul Comisiei pentru Supravegherea Asigurărilor nr. 14/2011, care reglementează ipoteza acordării penalităților în cazul în care nu a notificat motivele pentru care nu a aprobat în totalitate sau parțial pretențiile de despăgubire, dar și art. 37 teza a II-a care reglementează ipoteza acordării penalităților în cazul în care asiguratorul diminuează nejustificat despăgubirea. O altă critică, subsumată aceluiași motiv de recurs, vizează cuantumul daunelor morale acordate. Astfel, recurenții-reclamanți au arătat că din motivarea deciziei atacate nu se poate determina dacă s-a aplicat corect legea de către instanțele de fond, curtea de apel limitându-se la a menționa că tribunalul a apreciat corect cuantumul daunelor morale; prin urmare, apreciază că interpretarea dată este prea restrânsă.

În continuare, au arătat că nelegalitatea deciziei atacate rezultă și din aceea că aceasta se răsfrânge asupra dreptului la o viață sănătoasă fără privațiuni și constrângeri, garantate de art. 21 alin. (3) din Constituția României și de art. 6 și 8 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. În acest context, au evidențiat discrepanța dintre cuantumul daunelor morale acordate și prejudiciile suferite ca urmare a accidentului în discuție, au făcut trimitere la jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție și a Curții Europene a Drepturilor Omului și au susținut că a fost neglijat principiul reparării cu promptitudine și al compensării integrale a prejudiciului moral suferit. Prin recursul declarat, întemeiat pe prevederile art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., recurenta-pârâtă SC E. SA,a prezentat istoricul litigiului și a reiterat motivele prezentate în cererea de apel. Astfel, a susținut că cele două cereri formulate de reclamanți la 10 aprilie 2013 și 15 ianuarie 2014 sunt tardive, raportat la prevederile art. 132 și 134 C. proc. civ. În acest context, a arătat că cererea din 10 aprilie 2013 trebuia respinsă ca tardivă, reclamanții putând formula o cerere pe cale separată și a susținut că instanța, printr-o construcție juridică surprinzătoare, vizând posibilitatea de a disjunge unele capete de cerere tardive și apoi conexarea acestora, a încălcat dispozițiile procesual civile, aplicând în mod eronat dispozițiile care reglementează cererea reconvențională.

În ce privește cererea din 15 ianuarie 2014, referitoare la penalitățile de întârziere de 0,2 % pe zi de întârziere, precum și la suma de 4.498 lei, cu titlu de diferență de venit nerealizat începând cu data apariției stării de invaliditate și până la momentul formulării acțiunii, a susținut că aceste solicitări reprezentau capete noi de cerere, care nu se circumscriu ipotezelor prevăzute de art. 132 pct. 2 C. proc. civ. Cât privește cuantumul despăgubirilor, recurenta-pârâtă a arătat că instanța a omis să analizeze elementul cel mai important, respectiv vinovăția exclusivă a conducătorului auto, care a condus la vătămarea intimaților.

A susținut că, în aceste condiții, chiar în ipoteza în care legea prevede posibilitatea solicitării de daune, acestea trebuie orientate spre minim, sens în care a invocat raportul României pe anii 2010-2011 trimis de Consiliul Suprem al Magistraturii la Curtea Europeană, din care ar rezulta că media daunelor morale acordate în această perioadă se situează între 7.000-2.000 euro pe caz/persoană. A mai arătat că după apariția directivelor Curții Europene din 2009 privind piața asigurărilor în Europa, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a stabilit că principiile ce trebuie în mod obligatoriu avute în vedere de instanțele naționale în aprecierea acordării daunelor morale sunt principiul echității, principiul îmbogățirii fără just temei și principiul nevoii sociale.

Or, aceste principii fundamentale sunt totodată criterii obiective ce trebuie aplicate pentru a se evita pronunțarea unor soluții subiective, pentru a nu crea un dezechilibru între nevoia socială și echitatea socială, pentru a nu crea o reală injustiție și pentru a nu ajunge la o îmbogățire fără just temei. În acest sens, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a solicitat instanțelor naționale să facă diligențe pentru ca reclamanții să facă dovada veniturilor lor înainte de producerea evenimentului, astfel încât statutul social al acestora să nu fie modificat, raportat la veniturile pe care le aveau pentru viitor. Se creează astfel un echilibru, un mod de a suporta șocul suferinței. Soluția instanței de fond poate fi una corectă și raportat la nivelul daunelor conform jurisprudenței din România, în situația în care s-ar fi discutat de nevinovăția conducătorului auto, respectiv dacă acesta ar fi decedat din culpa unui alt conducător auto.

De asemenea, și părțile civile puteau fi despăgubite cu astfel de sume dacă nu exista o culpă exclusivă a soțului, respectiv tatălui reclamanților. De asemenea, a solicitat să fie avut în vedere faptul că, la data prezentului apel, leziunile suferite de către părțile civile nu mai constituie vătămări în sensul legii penale, fiind astfel diminuat considerabil impactul asupra daunelor ce se acordă, precum și asupra vinovăției autorului faptei, care nu mai răspunde penal. A mai susținut recurenta-pârâtă că declarațiile martorilor audiați în cauză nu au fost în măsură să dovedească cuantumul daunelor morale solicitate, aceștia neputând aprecia asupra cuantumului prejudiciului moral și intensității acestuia.

Totodată, a solicitat să se țină seama de subiectivismul martorilor, care fie au legături personale cu reclamanții, fie depind financiar de aceștia, astfel că declarațiile lor nu sunt unele obiective și nu pot fi avute în vedere la soluționarea cauzei. A susținut recurenta că daunele morale acordate trebuia să fie raportate și la cauza accidentului de circulație, respectiv inconștiența unui tată, respectiv soț, care a efectuat o depășire interzisă cu toate că avea alături copiii și soția.

În final, a arătat că instanța de apel a ignorat dispozițiile art. 1371 C. civ., potrivit cărora, în cazul în care victima a contribuit cu intenție sau din culpă la cauzarea ori la mărirea prejudiciului sau nu le-a evitat, deși putea să o facă, dar și în cazul în care la cauzarea prejudiciului au contribuit atât fapta săvârșită de autor, cu intenție sau din culpă, cât și forța majoră, cazul fortuit ori fapta terțului pentru care autorul nu este obligat să răspundă, cel chemat să răspundă va fi ținut numai pentru partea de prejudiciu pe care a pricinuit-o. În ședința publică de la 13 februarie 2015, Înalta Curte a invocat din oficiu excepția nulității recursului declarat de SC E. SA, întemeiată pe dispozițiile art. 302 1 alin. (1) lit. c) C. proc.

civ. Analizând actele dosarului, precum și decizia atacată, prin prisma motivelor de nelegalitate invocate de recurenții-reclamanți A. și B., Înalta Curte reține următoarele: Potrivit art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ., modificarea unei hotărâri se poate cere atunci când aceasta nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii, respectiv când este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii. Recurenta și-a întemeiat motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ.

pe împrejurarea că decizia atacată cuprinde motive contradictorii și străine de natura pricinii în ceea ce privește bunurile materiale distruse în timpul accidentului și cuantumul cheltuielilor medicale, întrucât în mod greșit a reținut instanța de apel că nu s-au depus probe cu privire la aceste aspecte, deși astfel de probe se aflau la dosar, fapt ce conduce la concluzia că, în realitate, nu a fost lecturat dosarul. Înalta Curte subliniază că sus-menționatele critici vizează modul în care instanța de apel a interpretat probatoriul administrat în cauză, reprezentând deci critici de netemeinicie, nu de nelegalitate a deciziei recurate, astfel că nu pot face obiectul analizei instanței de recurs.

Totodată, constată că recurenții-reclamanți nu au indicat motivele contradictorii și străine de natura pricinii, neaducând niciun argument în sprijinul acestei afirmații. Astfel, în ce privește motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., Înalta Curte constată că acesta a fost indicat doar formal. Pe de altă parte, potrivit art. 304 pct. 9 C. proc. civ., hotărârea poate fi modificată atunci când decizia este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii. Prima critică formulată subsumat motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. vizează aplicarea greșită a art. 37 din Ordinul Comisiei pentru Supravegherea Asigurărilor nr. 14/2011.

Potrivit susținerilor recurenților-reclamanți, art. 37 sus-menționat nu condiționează acordarea penalităților de refuzul primirii despăgubirilor de către victime, iar temeiul legal în baza cărora au solicitat acordarea penalităților a fost art. 36 alin. (1) lit. b), raportat la art. 37 teza I din Ordinul Comisiei pentru Supravegherea Asigurărilor nr. 14/2011, care reglementează ipoteza acordării penalităților în cazul în care asigurătorul nu a notificat motivele pentru care nu a aprobat în totalitate sau parțial pretențiile de despăgubire, dar și art. 37 teza a II-a, care reglementează ipoteza acordării penalităților în cazul în care asiguratorul diminuează nejustificat despăgubirea. Înalta Curte constată însă că această afirmație este lipsită de suport.

Astfel, se constată că recurenții-reclamanți au solicitat primei instanțe obligarea pârâtei, în baza art. 37 din Ordinul Comisiei pentru Supravegherea Asigurărilor nr. 14/201, la plata penalităților de 0,2% pe zi de întârziere, calculate de la momentul avizării dosarului de daună, respectiv 08 februarie 2012 și până la data plății efective, iar nu acordarea de penalități pentru nerespectarea obligației prevăzută la art. 36 alin. (1) lit. b) din același Ordin, conform căruia î n termen de cel mult 3 luni de la avizarea producerii evenimentului asigurat de către partea prejudiciată ori de către asigurat, asigurătorul RCA este obligat să notifice părții prejudiciate motivele pentru care nu a aprobat, în totalitate sau parțial, pretențiile de despăgubire ori pentru diminuarea nejustificată a despăgubirilor.

Cum potrivit art. 294 alin. (1) C. proc. civ. în apel nu se pot face cereri noi, în mod justificat instanța de apel a soluționat calea de atac prin raportare la cele solicitate de reclamanți în fața primei instanțe. Prin urmare, în mod corect a reținut instanța de apel că, în speță, penalitățile de întârziere prevăzute de art. 37 din Ordinul Comisiei pentru Supravegherea Asigurărilor nr. 14/2011 vor putea fi solicitate doar prin raportare la prevederile art. 36 alin. (5) teza a II-a din același Ordin, conform căruia despăgubirea se plătește de către asigurătorul RCA în maximum 10 zile de la data la care asigurătorul a primit o hotărâre judecătorească definitivă cu privire la suma pe care este obligat să o plătească cu titlu de despăgubire.

Aceasta întrucât părțile nu au reușit să convină asupra cuantumului despăgubirii, adresându-se instanțelor judecătorești pentru determinarea acesteia. În acest context, trebuie subliniat că termenul de 10 zile nu putea curge de la data avizării dosarului de daună, așa cum susțin recurenții-reclamanți, ci de la data la care asigurătorul primea o hotărâre judecătorească definitivă cu privire la despăgubirea pe care este obligat să o plătească. Cum însă la momentul soluționării cererii de chemare în judecată nu se putea prezuma că pârâta nu va proceda la executarea obligației de plată menționată în hotărârea judecătorească pronunțată în cauză, în mod corect a fost respins acest capăt de cerere.

Prin urmare, Înalta Curte apreciază ca fiind nefondată critica recurenților - reclamanți vizând greșita aplicare a art. 37 din Ordinul Comisiei pentru Supravegherea Asigurărilor nr. 14/2011. Cu privire la criticile vizând cuantumul daunelor morale acordate și la modul în care a fost interpretat probatoriul administrat în legătură cu bunurile materiale distruse în accident și cheltuielile medicale efectuate, Înalta Curte subliniază că acestea nu pot fi circumscrise motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în lipsa indicării unui text de lege încălcat sau greșit aplicat de instanța de apel. În realitate, aceste critici vizează aspecte de netemeinicie a deciziei atacate, recurenții-reclamanți exprimându-și în fapt nemulțumirea față de modul de interpretare a probelor și de apreciere a criteriilor în funcție de care a fost stabilit cuantumul daunelor morale, aspecte care nu pot face obiectul controlului de nelegalitate.

În altă ordine de idei, trebuie precizat că, prin reluarea criticilor deja cenzurate de instanța de apel, recurenții-reclamanți tind să obțină o nouă verificare a susținerilor lor, cu toate că legea recunoaște doar dublul grad de jurisdicție și căile extraordinare de atac, nu și al treilea grad devolutiv. Având în vedere considerentele expuse mai sus, decizia atacată se dovedește a fi legală, motivele invocate nejustificând modificarea sa, motiv pentru care, în temeiul art. 312 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., recursul declarat de recurenții-reclamanți urmează să fie respins ca nefondat. În ce privește recursul recurentei-pârâte, Înalta Curte, în conformitate cu art. 137, cu aplicarea art. 298, raportat la art. 316 C. proc.

civ., se va pronunța cu prioritate asupra excepției nulității recursului, asupra căreia reține următoarele: Potrivit art. 302 1 alin. (1) lit. c) C. proc. civ., cererea de recurs trebuie să cuprindă sub sancțiunea nulității dezvoltarea motivelor de fapt și de drept pe care se întemeiază, cu raportare strictă și limitativă la cazurile de modificare sau casare prevăzute de art. 304 pct. 1-9 C. proc. civ. Recurenta-pârâtă a reiterat motivele prezentate în cererea de apel, însă nu a formulat nicio critică la adresa deciziei instanței de apel, care să poată fi încadrată în motivele de nelegalitate prevăzute de textul de lege mai sus evocat. Astfel, simpla reluare a situației de fapt a cauzei și prezentarea din nou a argumentelor expuse în cererea de apel nu răspund exigențelor cerute de art. 302 1 alin. (1) lit. c) C. proc.

civ., care impun invocarea unor critici care pot fi încadrate în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 din același Cod, iar modul de redactare a cererii de recurs nu îngăduie determinarea limitelor sesizării Înaltei Curți, învestite cu verificarea legalității hotărârii instanței de apel. De aceea, examinarea memoriului de recurs impune concluzia că recurenta nu a formulat nicio critică care să poată fi încadrată în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 C. proc. civ., iar indicarea celui reglementat de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. a fost făcută doar formal. Prin reluarea criticilor deja cenzurate de instanța de apel, recurenta tinde să obțină o nouă verificare a susținerilor sale, cu toate că, așa cum s-a reținut în precedent, legea recunoaște doar dublul grad de jurisdicție și căile extraordinare de atac, nu și al treilea grad devolutiv.

De aceea, chiar dacă prin decizia de apel se menține hotărârea primei instanțe, al cărei raționament este astfel confirmat, motivele de recurs trebuie să vizeze exclusiv obiectul căii de atac, care este constituit de decizia instanței de prim control judiciar. Dispozițiile art. 304 C. proc. civ. statuează că recursul se declară împotriva unor hotărâri judecătorești, a căror modificare sau casare se poate obține pentru anumite motive de nelegalitate expres prevăzute. Prin urmare, motivele de recurs trebuie să vizeze critica hotărârii judecătorești recurate, nu doar reiterarea susținerilor părților de la judecata în instanța de prim control judiciar devolutiv. În speță, susținerile recurentei-pârâte prezentate de aceasta drept motive de recurs nu conțin critici, în sens propriu, împotriva deciziei recurate, din moment ce nu sunt altceva decât afirmațiile aceleiași părți făcute în fața instanței de apel, dar care și-au primit deja o rezolvare prin hotărârea atacată.

Față de considerentele expuse mai sus, Înalta Curte urmează a constata nul recursul declarat de recurenta-pârâtă SC E. SA în conformitate cu dispozițiile art. 302 1 alin. (1) lit. c) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenții-reclamanți A. și B., prin A. împotriva Deciziei nr. 226 din 03 iunie 2014, pronunțată de Curtea de Apel Alba Iulia, secția a II-a civilă. Constată nul recursul declarat de recurenta-pârâtă SC E. SA împotriva aceleiași decizii. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică astăzi, 13 februarie 2015 .