ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1211/2017

Asupra recursului de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 02.06.2014 pe rolul Tribunalului Gorj, secția conflicte de muncă și asigurări sociale, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâta S.C. B. S.A., solicitând instanței ca prin hotărârea pe care o va pronunța să anuleze art. 7 din Hotărârea nr. 4/16.04.2014 a Consiliului de Administrație al pârâtei, prin care a fost revocat din funcția de director general, să oblige pârâta la reintegrarea sa în funcția deținută conform contractului de mandat nr. x din 26.02.2014 și la plata drepturilor bănești cuvenite, actualizate la data plății, până la reintegrarea sa în funcție, precum și la plata de daune morale.

Prin încheierea din 10.11.2014, Tribunalul Gorj, secția conflicte de muncă și asigurări sociale a admis excepția necompetenței sale funcționale și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea secției a II-a Civile a aceluiași tribunal, pe rolul căreia dosarul a fost înregistrat la data de 09.12.2014.

La 02.02.2015, reclamantul și-a precizat acțiunea, în sensul că a solicitat plata drepturilor salariale de 442,61 RON/zi, cuvenite conform contractului de mandat nr. x/26.02.2014, actualizate cu rata inflației și plata dobânzii legale aferente, calculate de la data scadenței și până la data plății, precum și daune morale în sumă de 200.000 euro, actualizată cu rata inflației și dobânda legală aferentă calculată de la data scadenței, până la data plății.

Prin încheierea din 03.03.2015, Tribunalul Gorj, secția a II-a civilă a dispus, la cererea părților, introducerea în proces în calitate de pârâtă a S.C. C. S.A.

Prin sentința nr. 83/21.04.2015, Tribunalul Gorj, secția a II-a civilă a admis în parte acțiunea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta S.C. B. S.A., a anulat art. 7 din Hotărârea nr. 4/16.04.2014 a Consiliului de Administrație al pârâtei, a dispus reintegrarea reclamantului în funcția de director general, conform contractului de mandat nr. x/26.02.2014, pe o perioadă egală cu perioada cuprinsă între 16.04.2014 și 26.02.2015, a obligat pârâta la plata către reclamant a drepturilor bănești care i se cuveneau conform contractului de mandat, pe perioada 16.04.2014 - 26.02.2015, reactualizate cu indicele de inflație la data plății efective și la plata sumei de 10.000 euro, cu titlu de daune morale; a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a S.C. C. S.A.

Împotriva sentinței sus-menționate, reclamantul A. și pârâta S.C. B. S.A. au declarat apel, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.

Prin decizia nr. 874/12.11.2015, Curtea de Apel Craiova, secția a II-a civilă a admis apelul declarat de pârâta S.C. B. S.A. și a respins ca nefondat apelul declarat de reclamant, a schimbat în parte sentința apelată, în sensul că a respins capetele de cerere având ca obiect anularea art. 7 din Hotărârea nr. 4/16.04.2014 a Consiliului de Administrație al pârâtei, obligarea pârâtei la reintegrarea reclamantului în funcția de director general și la plata drepturilor bănești pretinse în baza contractului de mandat, a menținut dispozițiile referitoare la obligarea pârâtei la plata de daune morale în sumă de 10.000 euro și la admiterea excepției lipsei calității procesuale pasive a S.C. C. S.A. și a obligat intimatul-reclamant la plata către apelanta-pârâtă a sumei de 1.544 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei decizii, A. a declarat recurs, solicitând, în temeiul dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6, 7 și 8 C. proc. civ., casarea și modificarea sa în tot, în sensul admiterii apelului pe care l-a promovat și al respingerii ca nefondat a apelului pârâtei.

În susținerea motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 7 C. proc. civ., a arătat că decizia atacată cuprinde motive contradictorii și a fost pronunțată cu încălcarea autorității lucrului judecat, statuată de art. 430 și urm. C. proc. civ., coroborate cu art. 391 Codul comercial, prin raportare la dispozițiile art. 11 din contractul de mandat nr. x/26.02.2014 al cărui conținut este identic cu cel al art. 11 din contractul de mandat nr. x/13.10.2008 și la faptul că cel revocat din funcție în astfel de condiții este îndreptățit să primească contravaloarea drepturilor bănești aferente perioadei contractuale, precum și să fie reintegrat în funcție.

Subsumat motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul a arătat că decizia atacată a fost pronunțată cu încălcarea dispozițiilor art. 143

1

alin. (4) din Legea nr. 31/1990 și ale art. 2.032 C. civ., potrivit cărora mandatarul revocat fără justă cauză are dreptul la despăgubiri.

În continuare, a evocat prevederile art. 2.032 C. civ. și ale art. 11 din contractul de mandat nr. x/26.02.2014, subliniind că prin sentința nr. 6/19.01.2010 a Tribunalului Gorj, respectiv prin decizia nr. 2063/26.05.2011, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția Comercială, s-a statuat irevocabil cu privire la art. 11 din contractul de mandat nr. x/13.10.2008, ale cărui clauze sunt identice cu cele ale art. 11 din contractul de mandat nr. x/20.02.2014, precum și cu privire la faptul că revocarea mandatului comercial nu poate fi făcută unilateral decât pentru justă cauză, citând din considerentele hotărârilor sus-menționate.

Astfel, a susținut că instanța de apel a trecut peste dispozițiile imperative ale acestor hotărâri, în considerarea faptului că ele priveau un alt contract de mandat, iar revocarea este dispusă pentru alte motive și în alte condiții, dar și că, deși în petitul acțiunii a indicat și daunele-interese patrimoniale, respectiv drepturile bănești cuvenite conform contractului de mandat, curtea de apel a apreciat că nu a solicitat astfel de daune.

A arătat recurentul că din conținutul hotărârilor pronunțate anterior, dar și din cel al celor două contracte de mandat invocate, rezultă că este vorba despre două spețe identice, astfel că cele reținute de instanța de apel nu sunt conforme cu situația de fapt și de drept ce caracterizează litigiul dedus judecății și sunt netemeinice și nelegale, atât timp cât contravin celor dispuse irevocabil într-o speță similară.

De asemenea, a invocat contradictorialitatea celor reținute în considerentele deciziei atacate, respectiv statuările instanței de apel cu privire la faptul că revocarea sa din funcție este una legală, pentru ca apoi să aprecieze că este o revocare fără justă cauză, dar și cele conform cărora prejudiciile pentru care are dreptul la despăgubiri sunt catalogate ca fiind de natura celor de dreptul muncii, deși pârâta, din vina sa exclusivă, l-a lipsit de contravaloarea drepturilor izvorâte din contractul de mandat.

În final, a solicitat să se aibă în vedere principiul de drept accesorium sequitur principalem și să se constate că în mod greșit instanța de apel a încadrat prejudiciile suferite de el în cadrul raporturilor de muncă, atât timp cât este vorba de raporturi comerciale, izvorând din contractul de mandat, astfel că prejudiciile izvorâte din revocarea sa nu pot avea decât natură comercială.

La data de 21.03.2016, intimata S.C. C. S.A. a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea ca nefondat a recursului.

Înalta Curte, în temeiul art. 493 alin. (2) C. proc. civ., a dispus întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului; acesta a fost redactat și comunicat părților.

La data de 22.06.2016, recurentul a formulat punct de vedere la raport, prin care a solicitat admiterea recursului.

În ședința de la 27.09.2016, constatând că recursul nu poate fi soluționat nici potrivit art. 493 alin. (5) C. proc. civ., nici potrivit art. 493 alin. (6) C. proc. civ., completul de filtru a pronunțat, în temeiul art. 493 alin. (7) C. proc. civ., o încheiere de admitere în principiu a recursului, acordând termen la 15.11.2016, în vederea soluționării căii de atac.

Prin încheierea din 15.11.2016, având în vedere că prin sentința nr. 96/15.02.2016, Tribunalul Gorj, secția a II-a civilă a dispus deschiderea procedurii insolvenței asupra S.C. B. S.A., instanța supremă a dispus citarea acesteia la sediul său și la cel al administratorului judiciar D.. și a amânat judecata cauzei la 31.01.2017, când, în temeiul art. 411 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ., a suspendat judecata recursului.

Astăzi, în ședință publică, Înalta Curte a invocat, din oficiu, excepția de inadmisibilitate a recursului, asupra căreia, în temeiul art. 248 alin. (1), rap. la art. 494 C. proc. civ., reține următoarele:

Unul dintre principiile fundamentale ce guvernează procesul civil este acela al legalității căilor de atac și el presupune că părțile nu pot uza, în scopul apărării drepturilor și intereselor lor legitime, decât de mijloacele procedurale prevăzute de lege și astfel nu pot exercita decât căile de atac reglementate legal.

Principiul enunțat este consacrat la nivel constituțional în art. 129 din Constituția României, iar în noul C. proc. civ., în art. 457.

Potrivit art. 483 alin. (1) C. proc. civ. "hotărârile date în apel, cele date, potrivit legii, fără drept de apel, precum și alte hotărâri în cazurile expres prevăzute de lege sunt supuse recursului", iar potrivit art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013, "în procesele pornite începând cu data intrării în vigoare a prezentei legi și până la data de 31 decembrie 2018 nu sunt supuse recursului hotărârile pronunțate în cererile prevăzute la art. 94 pct. 1 lit. a)-i) din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ., republicată, în cele privind navigația civilă și activitatea în porturi, conflictele de muncă și de asigurări sociale, în materie de expropriere, în cererile privind repararea prejudiciilor cauzate prin erori judiciare, precum și în alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 RON inclusiv. De asemenea, în aceste procese nu sunt supuse recursului hotărârile date de instanțele de apel în cazurile în care legea prevede că hotărârile de primă instanță sunt supuse numai apelului."

Prin urmare, legiuitorul a determinat obiectul recursului, prin raportare la trei categorii de hotărâri judecătorești și a instituit altele, care nu sunt susceptibile de recurs.

A suprimat astfel calea de atac a recursului în ceea ce privește anumite categorii de litigii, printre care și cele pentru care legea prevede că hotărârile de primă instanță sunt supuse numai apelului.

Având în vedere că în cauză s-a dedus judecății o cerere vizând anularea parțială a Hotărârii nr. 4/16.04.2014 a Consiliului de Administrație al S.C. B. S.A., prin care reclamantul a fost revocat din funcția de director general, reintegrarea în funcție și repararea prejudiciului suferit ca urmare a revocării fără justă cauză, în speță sunt incidente dispozițiile Legii nr. 31/1990, raportat la care s-a stabilit și competența materială și funcțională a Tribunalul Gorj, secția a II-a civilă în soluționarea în primă instanță a cauzei.

Or, dispozițiile Legii nr. 31/1990 a societăților recunosc numai calea de atac a apelului împotriva hotărârilor judecătorești.

Astfel, cu privire la constituirea și înmatricularea societății, potrivit art. 40 din Legea nr. 31/1990, în cazul în care cerințele legale sunt îndeplinite, judecătorul delegat, prin încheiere, pronunțată în termen de 5 zile de la îndeplinirea acestor cerințe, va autoriza constituirea societății și va dispune înmatricularea în vederea dobândirii personalității juridice, iar încheierile judecătorului delegat privitoare la înmatriculare sau la orice alte înregistrări în registrul comerțului sunt executorii și sunt supuse numai apelului, în conformitate cu art. 60 alin. (1) din aceeași lege.

De asemenea, conform art. 62 alin. (3) din Legea nr. 31/1990, tot numai apelului sunt supuse și hotărârile pronunțate asupra cererii de opoziție formulate de creditorii sociali și orice alte persoane prejudiciate prin hotărârile asociaților privitoare la modificarea actului constitutiv.

Aceeași cale de atac este prevăzută și pentru hotărârea tribunalului prin care s-a pronunțat radierea unei societăți, potrivit art. 260 alin. (9) din Legea nr. 31/1990, conform căruia "orice persoană interesată poate face apel împotriva hotărârii de radiere (...)."

Potrivit art. 132 alin. (2) din Legea nr. 31/1990, "hotărârile adunării generale contrare legii sau actului constitutiv pot fi atacate în justiție, în termen de 15 zile de la data publicării în Monitorul Oficial al României, Partea a IV-a, de oricare dintre acționarii care nu au luat parte la adunarea generală sau care au votat contra și au cerut să se insereze aceasta în procesul-verbal al ședinței", iar conform alin. (9) al aceluiași articol, hotărârea judecătorească pronunțată este supusă numai apelului.

Tot numai apelului sunt supuse și hotărârile prin care instanța s-a pronunțat asupra cererii de excludere a asociaților și asupra opoziției la proiectul de fuziune sau de divizare a unei societăți, astfel cum rezultă din dispozițiile art. 223 alin. (3)

1

și art. 243 alin. (2) din Legea nr. 31/1990.

De asemenea, potrivit art. 264 alin. (3) C. proc. civ., hotărârea prin care tribunalul numește lichidatorul în societățile pe acțiuni și în comandită pe acțiuni, în situația în care nu s-a obținut majoritatea în adunarea generală, este supusă numai apelului.

În aceste condiții, Înalta Curte subliniază că filosofia Legii societăților este în sensul recunoașterii unei singure căi de atac, respectiv apelul, în materia pe care o reglementează.

Este adevărat că, după cum a rezultat din cele expuse mai sus, Legea nr. 31/1990 nu reglementează expres modalitatea în care hotărârile Consiliului de Administrație pot fi atacate în justiție.

În acest context, trebuie subliniat că, așa cum s-a arătat mai sus, hotărârile pronunțate în litigiile vizând anularea/constatarea nulității unei hotărâri a adunării generale a acționarilor sunt supuse numai apelului.

Așa fiind, prin asimilare, nici hotărârile pronunțate în litigiile privind anularea/constatarea nulității unei hotărâri a Consiliului de Administrație nu sunt susceptibile de a fi atacate cu recurs.

Totodată, este adevărat că, în considerarea art. 21 din Constituție și a art. 6 din Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, orice persoană are dreptul de acces la o instanță.

Acesta nu presupune și accesul la toate mijloacele procedurale prin care se înfăptuiește justiția, pentru că instituirea căilor de atac, prin natura lor, reclamă o reglementare din partea statului.

Desigur că limitările astfel aplicate nu trebuie să restricționeze sau să reducă accesul persoanei la justiție într-o asemenea măsură încât dreptul să fie afectat în substanța sa (E. c. Bulgariei, Kreuz c. Poloniei), dar, în speță, instanța supremă constată că, dincolo de prevederile exprese ale Legii nr. 31/1990, reclamantul a beneficiat de o judecată în fond în fața unei instanțe de judecată, tocmai în temeiul accesului liber la justiție și a dreptului la un recurs efectiv, ca și de o cale de atac ordinară. Aceasta, în condițiile în care art. 21 alin. (1) din Constituția României nu se referă exclusiv la acțiunea introductivă la prima instanță de judecată, ci și la sesizarea oricăror altor instanțe care, potrivit legii, au competența de a soluționa fazele ulterioare ale procesului, așadar, la exercitarea căilor de atac, deoarece apărarea drepturilor, a libertăților și a intereselor legitime ale persoanelor presupune și posibilitatea acționării împotriva hotărârilor judecătorești considerate ca fiind nelegale sau neîntemeiate.

Cu toate acestea, în exercitarea prerogativelor sale privind reglementarea căilor de atac sau exceptarea de la exercitarea lor, legiuitorul beneficiază de o anumită marjă de apreciere, după cum a statuat constant în jurisprudența sa Curtea Europeană a Drepturilor Omului (de exemplu, în cauza Trif c. României).

Așadar, legiuitorul are competența exclusivă de a institui reguli speciale de procedură, precum și modalități speciale de exercitare a drepturilor procedurale, semnificația liberului acces la justiție nefiind aceea a accesului, în toate cazurile, la toate structurile judecătorești și la toate căile de atac.

Cum art. 129 din Constituție nu conține dispoziții cu privire la obligativitatea existenței tuturor căilor de atac, ci instituie posibilitatea părților interesate și a Ministerului Public de a le exercita, dar în condițiile legii, Înalta Curte reține, în considerarea tuturor argumentelor expuse mai sus, că decizia atacată are caracter definitiv, astfel că nu este susceptibilă de a fi atacată cu recurs.

În consecință, în temeiul art. 496 C. proc. civ., raportat la art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013, va respinge recursul ca inadmisibil.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca inadmisibil recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva deciziei nr. 874/12.11.2015, pronunțată de Curtea de Apel Craiova, secția a II-a civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 19 septembrie 2017.