ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 553/2017

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor dosarului constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la 3 martie 2015 pe rolul Tribunalului Dolj, sub dosar nr. x/2015, contestatoarea A., în contradictoriu cu intimata S.C. B. S.R.L., a formulat contestație împotriva deciziei de concediere nr. 6 din 30 ianuarie 2015 emisă de intimată, solicitând anularea deciziei, obligarea intimatei la plata unei despăgubiri egale cu drepturile salariale majorate și a tuturor drepturilor salariale indexate și actualizate ce i se cuvin, începând cu data de 23 iulie 2014 până la data plății efective, obligarea intimatei la plata daunelor morale în cuantum de 5.000 RON, precum și la plata cheltuielilor de judecată.

În drept a invocat prevederile art. 194 C. proc. civ., art. 251, art. 252 din Codul Muncii.

Prin sentința civilă nr. 7061/2015 din 3 decembrie 2015 pronunțată de Tribunalul Dolj, secția conflicte de muncă și asigurări sociale a fost admisă în parte acțiunea precizată formulată de contestatoarea A., în contradictoriu cu intimata S.C. B. S.R.L. și, în consecință, a fost anulată decizia nr. 6 din 30 ianuarie 2015 emisă de intimată, fiind respinse celelalte capete de cerere ale acțiunii precizate, precum și cererea reconvențională formulată de intimata S.C. B. S.R.L., iar intimata a fost obligată să plătească contestatoarei suma de 400 RON, reprezentând cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentințe a declarat apel pârâta S.C. B. S.R.L., criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.

Prin decizia nr. 2320/2016 din 19 aprilie 2016, Curtea de Apel Craiova, secția I civilă a respins ca nefondat apelul declarat de pârâta S.C. B. S.R.L. împotriva sentinței civile nr. 7061/2015 din 3 decembrie 2015 pronunțată de Tribunalul Dolj, secția conflicte de muncă și asigurări sociale, pe care a obligat-o la 300 RON cheltuieli de judecată către intimata A..

Împotriva acestei decizii, pârâta S.C. B. S.R.L. a declarat recurs, invocând motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.

În argumentarea memoriului de recurs, recurenta arată că atât prima instanță cât și instanța de apel, au încălcat în cauză principiul disponibilității reglementat de dispozițiile art. 9 alin. (2) C. proc. civ., potrivit căruia obiectul și limitele procesului sunt stabilite prin cererile și apărările părților.

Astfel, prin cererea de chemare în judecată s-a solicit anularea deciziei nr. 6 din 30 ianuarie 2015 pentru lipsa cercetării disciplinare sau din perspectiva dispozițiilor art. 252 alin. (2) Codul Muncii, ce reglementează printre altele descrierea faptei ce constituie abatere disciplinară.

Din analiza soluțiilor pronunțate în cauză, recurenta arată că în raport cu obiectul cererii de chemare în judecată se poate observa că în speță s-a dat eficiență demisiei și respectării de către intimată a termenului de preaviz, considerându-se că la data emiterii deciziei de concediere, contestatoarea A. nu mai era angajată încă din 18 decembrie 2014, în baza demisiei din 21 noiembrie 2014.

În opinia sa, recurenta apreciază că aceste considerente reținute de instanțe sunt greșite, întrucât s-a apreciat ca fiind lovită de nulitate absolută această decizie ca efect al demisiei.

Potrivit art. 81 alin. (4) din Codul Muncii, demisia nu poate opera fără respectarea termenului de preaviz de 20 de zile lucrătoare, pentru salariații cu funcții de execuție, iar conform alin. (7) "contractul individual de muncă încetează la data expirării termenului de preaviz sau la data renunțării totale ori parțiale de către angajator la termenul respectiv".

În speță, se poate observa că demisia a fost depusă la 21 noiembrie 2014, iar termenul de preaviz de 20 de zile lucrătoare expira la 22 decembrie 2014, iar nu la 18 decembrie 2014, cum în mod greșit a reținut instanța de fond, fără a fi luate în calcul zilele și orele lipsă în perioada de preaviz. Totodată, se arată că în intervalul 18.12.14 - 28.01.15, termenul de preaviz a fost suspendat ca urmare a cercetării disciplinare efectuate, astfel cum rezultă din cuprinsul deciziei nr. 6 din 30 ianuarie 2015.

În acest sens, recurenta susține că la 30 ianuarie 2015 a fost dispusă concedierea, urmând să producă efecte juridice începând cu data de 2 februarie 2015, iar din 18 decembrie 2014 contestatoarea A. nu s-a mai prezentat la locul de muncă.

În acest context, recurenta susține că salariata A. a încălcat contractul individual de muncă și obligațiile pe care și le-a asumat în baza acestuia, prin neprezentarea la serviciu. Așadar, demisia este dreptul angajatului, un drept care vine însă cu obligația de a respecta un termen de preaviz, care se calculează începând cu data înștiințării angajatorului asupra deciziei de a înceta relațiile de muncă, iar preavizul are rolul de a proteja angajatorul, în sensul evitării afectării activității acestuia în cazul plecării unui angajat.

În concluzie, recurenta consideră că în mod greșit instanța de apel a apreciat că se impune anularea deciziei nr. 6 din 30 ianuarie 2015.

Prin întâmpinarea transmisă prin poștă la 31 august 2016, intimata A. a solicitat respingerea recursului ca inadmisibil, întrucât acesta este formulat împotriva unei hotărâri date în apel, care se încadrează în excepțiile instituite art. 483 alin. (2) din Legea nr. 134/2010, care prevăd că hotărârile pronunțate în materia conflictelor de muncă nu sunt supuse recursului.

Prin răspunsul la întâmpinarea formulată în cauză, transmisă prin poștă la 16 septembrie 2016, recurenta S.C. B. S.R.L. a solicitat înlăturarea susținerilor intimatei ca fiind nefondate, întrucât aceasta a ignorat dispozițiile art. XVIII din Legea nr. 2 din 1 februarie 2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanțelor judecătorești, precum și pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ., potrivit cărora Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ., republicată, se aplică proceselor pornite începând cu data de 1 ianuarie 2017.

Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ., prin raport constatându-se că recursul este ca inadmisibil.

Prin încheierea din 17 ianuarie 2017 s-a dispus comunicarea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului către părți, conform dispozițiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ.

Potrivit dovezilor de comunicare aflate la dosar raportul asupra admisibilității în principiu a recursului a fost comunicat părților.

La 8 februarie 2017, recurenta a depus punct de vedere la raport prin care a arătat că recursul este admisibil prin raportare la dispozițiile art. XVIII din Legea nr. 2/2013, potrivit cărora Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ., se aplică proceselor pornite începând cu data de 1 ianuarie 2017.

Intimata nu a depus punct de vedere la raport.

Înalta Curte, constituită în complet de filtru, luând în analiză cu prioritate, în temeiul art. 248 alin. (1) din C. proc. civ., inadmisibilitatea prezentei căi extraordinare de atac, soluționarea acestui aspect făcând de prisos examinarea altor cereri sau excepții, urmează a respinge recursul, ca inadmisibil, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

Înalta Curte reține că, prin cererea înregistrată la 3 martie 2015 pe rolul Tribunalului Dolj, contestatoarea A., în contradictoriu cu intimata S.C. B. S.R.L., a formulat contestație împotriva deciziei de concediere nr. 6 din 30 ianuarie 2015 emisă de intimată, solicitând anularea deciziei, obligarea intimatei la plata unei despăgubiri egale cu drepturile salariale majorate și a tuturor drepturilor salariale indexate și actualizate ce i se cuvin, începând cu data de 23 iulie 2014 până la data plății efective, obligarea intimatei la plata daunelor morale în cuantum de 5.000 RON, precum și la plata cheltuielilor de judecată.

Așadar, obiectul prezentului dosar îl reprezintă un conflict de muncă privind desfacerea contractului de muncă al contestatoarei A..

Conform art. 208 din Legea dialogului social nr. 62/2011 "conflictele individuale de muncă se soluționează în primă instanță de către tribunal", iar potrivit art. 214 din același act normativ, "hotărârile instanței de fond sunt supuse numai apelului".

Potrivit art. 483 alin. (2) C. proc. civ.:

"nu sunt supuse recursului hotărârile date de instanțele de apel în cazurile în care legea prevede că hotărârile de primă instanță sunt supuse numai apelului", prevedere legală menținută și de art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013, aplicabil proceselor inițiate până la data de 31.12.2016.

De asemenea, art. XVIII din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanțelor judecătorești, precum și pentru punerea în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ., prevede în mod expres că hotărârile pronunțate în cererile privitoare la conflicte de muncă nu sunt supuse recursului, fiind supuse numai apelului la curtea de apel.

Așa fiind, în litigiile de muncă, pentru acțiunile introduse după intrarea în vigoare a Noului C. proc. civ., calea de atac este numai apelul.

Conform art. 634 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ., "sunt hotărâri definitive, hotărârile date în apel, fără drept de recurs, precum și cele neatacate cu recurs".

Potrivit art. 457 din C. proc. civ. care reglementează legalitatea căii de atac, hotărârea judecătorească este supusă numai căilor de atac prevăzute de lege, în condițiile și termenele stabilite de aceasta.

Legalitatea căilor de atac presupune faptul că o hotărâre judecătorească nu poate fi supusă decât căilor de atac prevăzute de lege. Prin urmare, în afară de căile de atac prevăzute de lege nu se pot folosi alte mijloace procedurale în scopul de a se obține reformarea sau retractarea unei hotărâri judecătorești.

Această regulă are valoare de principiu constituțional, dispozițiile art. 129 din Constituție arătând că mijloacele procesuale prin care a fost atacată o hotărâre judecătorească sunt cele prevăzute de lege, dar și că exercitarea acestora trebuie făcută în condițiile legii.

Legalitatea căilor de atac este un principiu a cărui respectare este impusă și de exigențele art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, concretizând una dintre garanțiile unui proces echitabil.

Este știut că recunoașterea unei căi de atac în alte situații decât cele prevăzute de legea procesuală ori extinderea limitelor competenței atribuite prin lege, constituie o încălcare a principiului legalității căilor de atac, precum și a principiului constituțional al egalității în fața legii.

Prin urmare, decizia ce formează obiectul prezentului recurs are caracter definitiv de la pronunțarea sa, astfel că nu este susceptibilă de a fi atacată cu recurs, întrucât hotărârea recurată nu se înscrie în ipoteza legală reglementată de art. 483 alin. (1) C. proc. civ., în speță fiind operant principiul legalității căii de atac consacrat de art. 129 din Constituția României și de art. 457 C. proc. civ.

În consecință, pentru considerentele ce preced, conform art. 493 alin. (5) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca inadmisibil recursul declarat de recurenta-pârâtă S.C. B. S.R.L.

Potrivit art. 453 alin. (1) C. proc. civ., partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea părții care a câștigat, să îi plătească acesteia cheltuieli de judecată, motiv pentru care, în raport de cererea formulată de intimată urmează a se face aplicarea evocatelor dispoziții și a obliga pe recurenta-pârâtă S.C. B. S.R.L. la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată către intimata-contestatoare A., conform dovezii aflate la dosar recurs.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca inadmisibil, recursul declarat de recurenta-pârâtă S.C. B. S.R.L. împotriva deciziei nr. 2320/2016 din 19 aprilie 2016, pronunțate de Curtea de Apel Craiova, secția I civilă.

Obligă pe recurenta-pârâtă S.C. B. S.R.L. la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată către intimata-contestatoare A..

Fără cale de atac.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 28 martie 2017.