ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1293/2020

Ședința publică din data de 8 iulie 2020

Asupra recursului de față, din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 12 august 2016, pe rolul Tribunalului Ilfov, secția Civilă, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâta S.C. B. S.R.L., solicitând instanței ca prin hotărârea pe care o va pronunța să dispună anularea deciziei de concediere nr. 2/15.07.2016 și să oblige pârâta la plata unei despăgubiri egale cu salariile indexate, majorate și reactualizate și cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat, potrivit art. 80 alin. (1) din Codul Muncii, până la data pronunțării definitive a instanței, precum și la plata sumei de 8000 RON, reprezentând daune morale, potrivit art. 253 alin. (1) și (2) din Codul Muncii, cu cheltuieli de judecată.

Prin sentința civilă nr. 2444 din 21 septembrie 2017, Tribunalul Ilfov, secția Civilă a admis în parte cererea, a anulat decizia nr. 2/15.07.2016 de încetare a contractului de muncă al reclamantului, a obligat pârâta să plătească reclamantului o despăgubire egală cu salariile indexate, majorate și reactualizate de la data concedierii până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătorești și a respins capătul de cerere privind acordarea de daune morale, ca neîntemeiat.

Împotriva acestei sentințe, S.C. B. S.R.L. a declarat apel.

Prin decizia civilă nr. 3096 din 4 iulie 2018, Curtea de Apel București, secția a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale a admis apelul și a schimbat în parte sentința apelată, în sensul că a respins în tot acțiunea, ca neîntemeiată și a obligat intimatul la plata către apelantă a sumei de 1.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva deciziei pronunțate în apel, A. a declarat recurs, solicitând casarea sa.

În motivare, a arătat că instanța de apel a încălcat dispozițiile art. 396 C. proc. civ., potrivit cărora, în cazuri justificate, pronunțarea poate fi amânată pentru un termen care nu poate depăși 15 zile și se poate stabili că aceasta se va face prin punerea soluției la dispoziția părților prin mijlocirea grefei instanței.

Or, în speță, așa cum rezultă din înregistrarea ședinței din 20 iunie 2018, instanța a rămas în pronunțare, însă a omis să anunțe amânarea pronunțării, cauza și modul în care urmează să se facă pronunțarea.

În opinia recurentului, atât timp cât nu s-a indicat expres că pronunțarea se va face prin punerea soluției la dispoziția părților prin mijlocirea grefei instanței, hotărârea trebuia pronunțată în ședință publică.

De asemenea, a susținut că instanța de apel a încălcat normele de procedură prevăzute la art. 153 C. proc. civ., care reglementează citarea părților și comunicarea actelor de procedură.

A mai susținut recurentul că, deși S.C. B. S.R.L. nu a solicitat cheltuieli de judecată, instanța de apel l-a obligat la plata acestora.

Î n continuare, a susținut că hotărârea curții de apel este potrivnică celei pronunțate de prima instanță, care a reținut că postul de grafician nu a fost desființat, ci doar redenumit și a subliniat că instanța de prim control judiciar i-a încălcat dreptul la egalitatea de șanse.

La 15 aprilie 2019, intimata S.C. B. S.R.L. a depus întâmpinare, prin care a invocat excepția inadmisibilității recursului.

La 6 mai 2019, recurentul a formulat răspuns la întâmpinare.

Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ., prin raport constatându-se că recursul este inadmisibil.

Prin încheierea din Camera de Consiliu din data de 16 octombrie 2019 s-a dispus comunicarea raportului către părți, pentru ca acestea să depună punctele de vedere, astfel cum prevăd dispozițiile art. 493 alin. (4) C. proc. civ.

Raportul a fost comunicat părților la 24 și, respectiv 28 octombrie 2019, conform dovezilor de înmânare aflate la dosarul de recurs.

Recurentul A. a depus un punct de vedere la raport, prin care a reiterat susținerile din cererea de recurs.

Prin încheierea din 12 februarie 2020, Înalta Curte de Casație și Justiție a fixat termen pentru judecarea recursului la data de 1 aprilie 2020, în ședință publică, cu citarea părților, pentru discutarea excepției inadmisibilității recursului.

La termenul din 1 aprilie 2020, Înalta Curte a constatat suspendarea judecății de plin drept, în temeiul art. 42 alin. (6) din Capitolul V al Anexei nr. 1 cuprinse în Decretul privind instituirea stării de urgență pe teritoriul României nr. 195 din 16 martie 2020, publicat în Monitorul Oficial nr. 212 din 16 martie 2020.

Prin rezoluția din 19 mai 2020 s-a stabilit termen de judecată pentru soluționarea recursului la data de 8 iulie 2020.

La termenul din 8 iulie 2020, Înalta Curte a reținut cauza în pronunțare cu privire la excepția inadmisibilității recursului în raport de prevederile art. 248 alin. (1) C. proc. civ., pe care o va admite, pentru considerentele care succed:

Dispozițiile art. 457 alin. (1) C. proc. civ. prevăd că o hotărâre judecătorească este supusă numai căilor de atac prevăzute de lege, în condițiile și termenele stabilite de aceasta, indiferent de mențiunile din dispozitivul ei.

Regula are valoare de principiu constituțional, dispozițiile art. 129 din Constituția României, republicată, stipulând în sensul că hotărârea judecătorească este supusă căilor de atac prevăzute de normele legale, iar exercitarea acestora se realizează în condițiile legii.

Legalitatea căilor de atac este un principiu a cărui respectare este impusă și de exigențele art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, concretizând una dintre garanțiile unui proces echitabil.

Reglementarea condițiilor și a procedurii de exercitare a căilor de atac reprezintă prerogativa exclusivă a legiuitorului, în conformitate cu art. 126 din Constituție și nu încalcă drepturile reglementate ale justițiabililor, normele procesuale privind sesizarea instanțelor judecătorești și soluționarea în limitele competenței atribuite prin lege fiind de ordine publică.

În cauză, prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Ilfov, reclamantul a solicitat anularea deciziei de concediere nr. 2/15.07.2016 și obligarea pârâtei S.C. B. S.R.L. la plata unei despăgubiri egale cu salariile indexate, majorate și reactualizate și cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat, potrivit art. 80 alin. (1) din Codul Muncii, până la data pronunțării definitive a instanței, precum și la plata sumei de 8000 RON, reprezentând daune morale, potrivit art. 253 alin. (1) și (2) din Codul Muncii.

Față de natura pretențiilor deduse judecății, Înalta Curte reține că acestea izvorăsc dintr-un conflict de muncă.

Potrivit art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013, astfel cum a fost modificat prin art. III pct. 3 din Legea nr. 310/2018 "în procesele pornite începând cu data intrării în vigoare a prezentei legi nu sunt supuse recursului hotărârile pronunțate până la data de 19 iulie 2017 inclusiv, în cererile prevăzute la art. 94 pct. 1 lit. a)-i) din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ., republicată, cu modificările și completările ulterioare, în cele privind navigația civilă și activitatea în porturi, conflictele de muncă și de asigurări sociale, în materie de expropriere, în cererile privind repararea prejudiciilor cauzate prin erori judiciare, precum și în alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 RON inclusiv. În procesele pornite anterior datei de 20 iulie 2017 inclusiv și nesoluționate prin hotărâre pronunțată până la data de 19 iulie 2017 inclusiv, precum și în procesele pornite începând cu data de 20 iulie 2017 și până la data de 31 decembrie 2018 inclusiv, nu sunt supuse recursului hotărârile pronunțate în cererile prevăzute la art. 94 pct. 1 lit. a)-i) din Legea nr. 134/2010, republicată, cu modificările și completările ulterioare, în cele privind navigația civilă și activitatea în porturi, conflictele de muncă și de asigurări sociale, în materie de expropriere, precum și în cererile privind repararea prejudiciilor cauzate prin erori judiciare. De asemenea, în aceste procese nu sunt supuse recursului hotărârile date de instanțele de apel în cazurile în care legea prevede că hotărârile de primă instanță sunt supuse numai apelului".

Potrivit art. 208 din Legea nr. 62/2011, conflictele individuale de muncă se soluționează în primă instanță de către tribunal, iar conform art. 214, hotărârile instanței de fond sunt supuse numai apelului.

Prin urmare, față de dispozițiile art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013 raportat la art. 214 din Legea nr. 62/2011, decizia atacată nu este susceptibilă de a fi atacată cu recurs.

Pentru argumentele expuse, Înalta Curte de Casație și Justiție va respinge ca inadmisibil recursul declarat de recurentul A. împotriva deciziei civile nr. 3096 din 4 iulie 2018 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale.

Întrucât a pierdut procesul, recurentul a căzut în pretenții, astfel că fiind întrunite cerințele art. 453 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va obliga pe recurentul A. la plata sumei de 1000 RON, către intimata S.C. B. S.R.L., cu titlu de cheltuieli de judecată, conform dovezii de la dosarul de recurs.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca inadmisibil recursul declarat de recurentul A. împotriva deciziei civile nr. 3096 din 4 iulie 2018 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale.

Obligă pe recurentul A. la plata sumei de 1000 RON reprezentând cheltuieli de judecată către intimata S.C. B. S.R.L.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 8 iulie 2020.