ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 232/2020

Asupra recursului de față;

Din examinarea actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele:

A.Obiectul acțiunii introductive.

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Gorj, secția conflicte de muncă și asigurări sociale, reclamantul A. a chemat în judecată SOCIETATEA B. S.A. solicitând instanței obligarea pârâtei la plata sumei de 45.864 RON reprezentând contravaloarea concediului de odihnă neefectuat în perioada 2012 - 2016 (un număr de 39 zile de concediu de odihnă) cât timp reclamantul a fost Director al Diviziei Strategii Dezvoltare conform prevederilor Contractului de mandat nr. x din 28 septembrie 2012 și actelor adiționale la acesta, la care se va adăuga dobânda legală și indicele de inflație de la data scadenței și până la data plății efective, obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentința civilă nr. 680 din 30 mai 2017, Tribunalul Gorj, secția conflicte de muncă și asigurări sociale a admis excepția necompetenței materiale a Tribunalului Gorj invocată de pârâtă și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Târgu Jiu.

Judecătoria Târgu Jiu prin sentința civilă nr. 6220 din 14 septembrie 2017 a admis excepția necompetenței materiale a Judecătoriei Târgu Jiu, invocată de instanță din oficiu și a declinat competența de soluționare a cererii în favoarea Tribunalului Gorj, secția a II-a civilă.

B.Hotărârea primei instanțe.

Prin sentința nr. 81 din 26 iunie 2018, Tribunalul Gorj, secția a II-a civilă a respins excepția prescripției invocată de pârâta SOCIETATEA B. S.A., a admis acțiunea principală formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâta SOCIETATEA B. S.A., a obligat pârâta la plata sumei de 51.616 RON despăgubiri și 5.327,32 RON cheltuieli de judecată către reclamant.

C. Calea de atac împotriva hotărârii primei instanțe.

Împotriva sentinței pronunțate de Tribunalul Gorj, secția a II-a civilă a declarat apel pârâta SOCIETATEA B. S.A., solicitând admiterea apelului și schimbarea sentinței în sensul respingerii cererii de chemare în judecată, apreciind că hotărârea atacată este nelegală și netemeinică.

D. Hotărârea instanței de apel.

Prin decizia nr. 1162 din 15 noiembrie 2018, Curtea de Apel Craiova, secția a II-a civilă a respins ca nefondat apelul declarat de pârâtul B. împotriva sentinței nr. 81/2018 pronunțată de Tribunalul Gorj, secția a II-a civilă.

E. Calea de atac împotriva hotărârii instanței de apel.

Împotriva deciziei pronunțate de Curtea de Apel Craiova, secția a II-a civilă a declarat recurs pârâta SOCIETATEA B. S.A., criticând-o sub următoarele motive de nelegalitate:

Hotărârea a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material și este o hotărâre contradictorie - art. 488 alin. (1) pct. 8 și 6 C. proc. civ.

Raporturile juridice stabilite în baza contractului de mandat încheiat între reclamant și pârâta-recurentă sunt raporturi cărora le sunt aplicabile regulile specifice mandatului comercial în condițiile Legii nr. 31/1990 și nu dispozițiile dreptului muncii.

Instanța de apel nu a motivat respingerea excepției prescripției dreptului material la acțiune, ci doar a făcut o referire la perioadele de timp până la care se putea efectua concediul de odihnă, neindicând dacă drepturile solicitate sunt sau nu prescriptibile și care este temeiul legal aplicabil.

În speță este vorba despre un drept de creanță prescriptibil în 3 ani, astfel că orice cerere cu caracter patrimonial nu putea fi exercitată peste termenul de 7 februarie 2017.

Instanța trebuia să se pronunțe strict pe perioada celor trei ani anteriori introducerii acțiunii, adică începând cu 7 februarie 2014 și nu pe o perioadă cu 5 ani înainte de introducerea cererii de chemare în judecată.

În conformitate cu prevederile contractului de mandat, perioada de referință stabilită pentru acordarea concediului de odihnă nu poate depăși 18 luni. O eventuală compensare în bani a concediului de odihnă prevăzut de contractul de mandat nu poate depăși suma raportată la această perioadă.

În mod greșit se asimilează prevederile art. 146 alin. (3) din Codul muncii care prevede că, zilele de concediu de odihnă neefectuat de către salariat se pot compensa în bani, la încetarea contractului de mandat.

Compensarea în bani a concediului de odihnă neefectuat de către un salariat are natura unei despăgubiri și se aplică doar în cazul încetării contractului individual de muncă.

În mod greșit arată instanța de apel că intimatul beneficiază de această despăgubire în temeiul art. 3

1

alin. (2) din O.U.G. nr. 79/2008, deoarece textul de lege nu prevede o astfel de situație, ci face vorbire despre indemnizația aferentă concediului de odihnă, care în cazul intimatului a fost inclusă în indemnizația lunară aferentă contractului de mandat.

Este adevărat că la art. 6 lit. b) din contractul de mandat nr. x din 28 februarie 2012 se precizează că mandatarul beneficiază de concediu de odihnă anual și indemnizație aferentă, acordate prin similitudine cu cele din contractul colectiv de muncă aplicabil la nivelul mandantului, însă indemnizația aferentă concediului de odihnă a fost acordată, fiind inclusă în retribuția lunară.

În concluzie, nu sunt aplicabile dispozițiile din Codul muncii care stabilesc modalitatea în care se poate compensa în bani neefectuarea concediului de odihnă în baza art. 146 alin. (3) Codul muncii, potrivit căruia compensarea în bani a concediului de odihnă neefectuat este permisă numai în cazul încetării contractului individual de muncă.

Se solicită admiterea recursului, casarea deciziei și trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de apel.

F. Analizând recursul prin prisma motivelor de nelegalitate invocate, Înalta Curte, apreciază că acesta este nefondat și urmează a fi respins pentru următoarele considerente:

Instanța de apel a motivat respingerea excepției prescripției dreptului material la acțiune, reținând dispozițiile legale privind perioada în care se poate acorda concediul de odihnă, respectiv perioada de 18 luni. Astfel, pentru anii 2012 - 2014, obligația acordării concediului de odihnă era, pentru fiecare an în parte, raportată până în luna decembrie a anului următor. După adoptarea Legii nr. 12/2015, perioada de 18 luni începe să se calculeze cu anul următor celui în care s-a născut dreptul la concediu de odihnă anual, astfel încât pentru anul 2015 acesta se putea efectua până în iunie 2017, iar pentru anul 2016 până în iunie 2018.

S-a stabilit că reclamantul-intimat, respectând criteriile de calcul al despăgubirilor solicitate în temeiul art. 146 alin. (3) din Codul muncii, are un număr de 39 zile de concediu neefectuate la data încetării contractului de mandat. Ca efect al încetării contractului se naște dreptul la compensare în bani.

Așa fiind, instanța de apel a motivat soluția respingerii excepției prescripției dreptului material la acțiune.

Este de reținut faptul că zilele de concediu neefectuate în anul 2012 au fost stinse cu prioritate în anul 2013, situație ce s-a raportat anual, ceea ce a condus la un număr de 39 zile de concediu de odihnă neefectuat la data încetării contractului de mandat.

În contractul de mandat la art. 6 lit. b) sunt preluate integral dispozițiile art. 3

1

alin. (2) din O.U.G. nr. 79/2008, în vigoare la data încheierii contractului, potrivit cărora:

"directorul beneficiază prin contractul de mandat de concediu de odihnă anual și indemnizația aferentă, diurnă și cheltuieli de delegare în interesul serviciului, concediu medical conform legii și zile libere plătite pentru sărbătorile legale, zile festive specifice, căsătorie, nașterea unui copil sau în caz de deces al unui membru de familie, acordate prin similitudine cu cele din contractul colectiv de muncă aplicabil unității respective".

Așadar, aceste dispoziții legale, precum și cele din Contractul colectiv de muncă la nivel de unitate reprezintă temeiul acordării despăgubirilor solicitate de intimatul-reclamant.

Potrivit dispozițiilor art. 123 alin. (6) din contractul colectiv de muncă la nivel de unitate "orice convenție prin care se renunță total sau în parte la drepturile privind concediul de odihnă este nulă de drept, iar compensarea în bani a concediului de odihnă neefectuat este permisă numai în cazul încetării contractului individual de muncă".

De asemenea, potrivit dispozițiilor art. 137 alin. (1) din Contractul colectiv de muncă, concediile de odihnă neefectuate, cuvenite salariaților cărora le-a încetat contractul individual de muncă vor fi compensate în bani.

Așa fiind, dispozițiile din Contractul colectiv de muncă sunt în acord cu prevederile art. 146 alin. (3) din Codul muncii potrivit cu care compensarea în bani a concediului de odihnă neefectuat este permisă numai în cazul încetării contractului individual de muncă.

Reclamantul-intimat și societatea recurentă au convenit prin contractul de mandat încheiat ca dreptul la concediu anual de odihnă să fie guvernat de aceleași reguli ca cele din Contractul colectiv de muncă.

Față de aceste considerente, Înalta Curte apreciază că în cauză nu există motive de nelegalitate care să impună casarea deciziei recurate, și pe cale de consecință, potrivit dispozițiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., recursul urmează a fi respins ca nefondat.

Potrivit dispozițiilor art. 453 alin. (1) C. proc. civ., recurenta va fi obligată la plata cheltuielilor de judecată reprezentând onorariu avocat către intimat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâtul B. S.A. împotriva deciziei nr. 1162/2018 din 15 noiembrie 2018, pronunțate de Curtea de Apel Craiova, secția a II-a civilă.

Obligă recurenta-pârâtă B. S.A. la plata sumei de 2.500 RON cheltuieli de judecată către intimatul-reclamant A..

Definitivă.

Pronunțată în ședința publică astăzi, 30 ianuarie 2020.