ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2056/2019

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă sub nr. x/2016, la data de 24 iunie 2016, reclamanta A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâții B., Consiliului Investitorilor Străini și C. SA, ca prin hotărârea ce se va pronunța să se constate caracterul ilicit al faptei săvârșite de pârât, respectiv proferarea unor afirmații defăimătoare la adresa sa cu prilejul interviului publicat în cotidianul național Bursa la data de 06 iunie 2016, să se dispună obligarea pârâtului la plata de daune morale în cuantum de 500.000 RON, reprezentând despăgubiri pentru prejudiciul cauzat reclamantei prin afirmațiile defăimătoare făcute cu rea-credință cu prilejul interviului menționat și obligarea pârâtului la încetarea încălcării drepturilor sale personal nepatrimoniale ale reclamantei prin retragerea din presa electronică a afirmațiilor referitoare la aceasta din cadrul acestui interviu. Totodată, s-a solicitat să se dispună obligarea pârâtului de a se abține pe viitor de la săvârșirea unor fapte ilicite de natura celor imputate, respectiv să se interzică acestuia publicarea pe viitor a unor materiale defăimătoare la adresa reclamantei, obligarea pârâtului, la publicarea hotărârii judecătorești ce se va pronunța în prezenta cauză în cotidianul Bursa și în două numere consecutive a două cotidiene naționale, pe cheltuiala sa, precum și la plata cheltuielilor de judecată.

Prin Sentința civilă nr. 1615 din 13 decembrie 2016 Tribunalul București, secția a IV-a civilă a respins cererea ca neîntemeiată și a luat act că părțile vor solicita cheltuieli de judecată pe cale separată.

Prin Decizia civilă nr. 135A din 9 februarie 2018 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă a fost respins ca nefondat apelul declarat de apelanta reclamantă A., împotriva Sentinței civile nr. 1615 din 13 decembrie 2016, pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă.

Împotriva acestei decizii a formulat recurs recurenta-reclamantă A. Prin cererea de recurs, susținând incidența motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a invocat încălcarea și aplicarea greșită a prevederilor art. 72, art. 73, art. 75, art. 252, art. 253 și art. 1349 C. civ., art. 20 din Constituția României, art. 8 și art. 10 din Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale. În motivarea recursului, reclamanta recurentă a precizat că lucrează în sistemul bancar din anul 1994, respectiv că începând cu anul 1995 activează în cadrul aceleiași instituții de credit. A precizat recurenta că, la mai puțin de un an de la angajare, a fost promovată în funcția de șef al serviciului juridic, iar ulterior ascensiunea sa profesională a fost constantă, în sensul că în anul 2001 a devenit consilier juridic principal, în același an fiind promovată în funcția de șef adjunct departament în Departamentul Recuperări Creanțe, iar în anul 2005 a fost numită director al Departamentului Juridic, subliniind că în toată această perioadă, s-a bucurat de o reputație neștirbită. Susține recurenta că în mod eronat, în cauză, instanța de apel a reținut că intimatul nu a afirmat că a săvârșit o activitate ilegală, omițând faptul că intimatul a afirmat în cuprinsul interviului menționat în cererea de chemare în judecată că a participat cu siguranță la săvârșirea unor astfel de activități sau, cel puțin, a avut cunoștință de ele. A mai arătat recurenta că dreptul la onoare și reputație poate fi încălcat, prin depășirea limitelor libertății de exprimare, fără a fi necesar ca autorul afirmației defăimătoare să creadă el însuși că persoana care face obiectul afirmației respective a săvârșit o faptă ilegală sau condamnabilă, fiind suficient ca o parte a publicului să creadă acest lucru. De asemenea, în ceea ce privește aprecierea instanței de apel în sensul că pârâtul a apelat la un raționament de tipul reducere la absurd pentru a-și demonstra opinia, susține că s-a omis faptul că intimatul nu era îndreptățit să-și formuleze argumentul pe baza unor afirmații false la adresa sa . În opinia recurentei, instanța de apel a făcut o greșită aplicare a prevederilor legale privind libertatea de exprimare și din perspectiva referirilor făcute la jurisprudența CEDO. Astfel, deciziile CEDO la care face trimitere instanța cu privire la posibilitatea "de a șoca sau îngrijora ... un anumit segment al populației" nu susțin sub niciun aspect soluția instanței de apel din prezenta cauză. Această posibilitate de a "de a șoca sau îngrijora" se referă la posibilitatea de a antama și publica materiale pe teme de natură să șocheze/deranjeze o anumită parte a societății (spre exemplu, în cauza Handyside c. Germaniei era vorba despre publicații pe teme privind sexualitatea), ceea ce nu echivalează însă cu o anulare a limitelor libertății de exprimare sau cu posibilitatea de a face afirmații factuale false de natură să lezeze reputația unei persoane, așa cum este cazul în prezenta speță. Tot astfel, pentru a aprecia dacă o anumită afirmație poate fi justificată din perspectiva interesului public, nu este suficient să se verifice dacă tema pe care este făcută afirmația este de interes public, ci trebuie să se verifice și dacă respectiva afirmație în sine este de interes public. În speță, în opinia recurentei, nu este relevant doar dacă legea dării în plată este de interes public, ci dacă menționarea reclamantei în acest context (ca singura persoană fizică nominalizată ca participant la posibile ilegalități) prezenta interes public. Or, susține recurenta, un astfel de interes public s-ar fi justificat doar în măsura în care ar fi fost participantă la dezbaterile publice pe tema legii dării în plată sau era o persoană publică. Arată recurenta că, în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, calitatea de persoană publică este determinată fie prin raportare la funcția deținută, fie la modalitatea în care cel vizat a înțeles să se manifeste în spațiul public, astfel că, potrivit acestei jurisprudențe criteriul relevant nu este dacă persoana respectivă deține o funcție de conducere, ci dacă ea este cunoscută publicului ca deținător al respectivei funcții. Or, niciunul dintre criteriile utilizate de instanța de apel pentru a o include în categoria persoanelor publice nu este concordant cu jurisprudența CEDO în materie, calitatea de persoană publică neputând deriva pur și simplu din aceea de angajat al unei instituții de credit (reclamanta neavând calitatea de organ de conducere al Băncii unde își desfășoară activitatea, ci doar calitatea de director de departament). Pe de altă parte, nici calitatea de soție a domnului avocat D. nu este de natură să o încadreze în categoria persoanelor publice, fiind, în opinia sa, complet nefundamentată și absurdă extinderea calității de persoană publică asupra rudelor și/sau soției unei persoane publice, sub unicul motiv al apartenenței la aceeași familie. În consecință, susține recurenta că din moment ce nu este o persoană publică, ci doar un simplu cetățean, instanța de apel ar fi trebui să-i recunoască un nivel mai ridicat de protecție al vieții private. În condițiile în care reclamanta nu este o persoană publică și nu a avut niciun rol în dezbaterea publică privind legea dării în plată, apreciază recurenta că afirmațiile intimatului cu privire la aceasta și la activitatea sa profesională nu pot prezenta niciun interes public. În opinia recurentei, împrejurarea că limitele informării publicului au fost depășite reiese inclusiv din modul de formulare a răspunsului pârâtului, în care ceilalți protagoniști ai acordării creditelor posibil nelegale sunt identificați ca fiind fie instituții propriu-zise, fie categorii profesionale sau sociale, iar reclamanta este singura persoană fizică menționată. Apreciază recurenta că scopul în care au fost făcute aceste afirmații factuale care o vizează nu servesc niciunui interes public și nu contribuie cu nimic la dezbaterea de interes general privind legea dării în plată, ci sunt menite să plaseze numele său într-un context de natură să inducă publicului implicarea sa în posibile fapte ilegale și de a-l ataca, indirect, pe soțul său, în calitatea acestuia de susținător al legii dării plată. Recurenta critică și aprecierea instanței de apel în sensul că fapta imputată pârâtului reprezintă o judecată de valoare, iar nu o acuzație factuală, arătând că în acest sens, s-a reținut în jurisprudența CEDO că aducerea unor acuzații privind un "comportament ilicit și abuziv" constituie afirmarea unor fapte, respectiv a unei acuzații la adresa reclamantei cu privire la un eventual comportament ilicit, care, impuneau pârâtului obligația de a le proba. În opinia recurentei, cu privire la această acuzație - aceea că reclamanta a participat la o activitate nelegală - iar nu cu privire la legalitatea sau ilegalitatea creditelor, intimatul avea obligația de a prezenta o bază factuală, apreciind că nu este suficient să se demonstreze că reclamanta este membru al compartimentului juridic al unei bănci. Se susține că împrejurarea că afirmațiile intimatului ar putea fi citite și într-o altă interpretare nu înlătură caracterul ilicit al faptei, atâta timp cât acestea pot fi interpretate, măcar de o parte a publicului (acel public care consideră că respectivele credite sunt nelegale), în sensul că a participat la săvârșirea unei ilegalități sau a avut cunoștință de ea și a tolerat-o. Consideră recurenta că și în ipoteza în care s-ar considera ca fapta imputată intimatului este o judecată de valoare, acesta în continuare are obligația de a prezenta o minimă bază factuală care să sprijine pretinsa judecată de valoare, obligație care nu a fost îndeplinită în cazul de față. Totodată, recurenta a criticat considerentele instanței de apel cu privire la inexistența prejudiciului, apreciind că și acestea sunt nelegale întrucât, pe de o parte, neagă existența faptei ilicite, iar, pe de altă parte, contravin jurisprudenței constante a Înaltei Curți în materia reparării prejudiciilor morale, potrivit căreia prejudiciul rezultă din chiar materialitatea faptei ilicite - afirmarea săvârșirii unei fapte de corupție, dovedită nereală fiind de natură să aducă grave atingeri imaginii publice și reputației profesionale și politice a reclamantului, iar acesta este prejudiciul adus reclamantului. În opinia recurentei, aprecierea curții de apel conform căreia reclamanta nu ar fi făcut dovada că a suferit o vătămare nu poate fi validată, reprezentând, o încercare a recurentului de a obține exonerarea sa de răspundere speculând dificultățile de ordin probatoriu pe care le implică demonstrarea existenței și întinderii unui prejudiciu moral. Se arată că sancționarea de către lege a unor fapte antisociale de natura celor săvârșite în speță instituie implicit o prezumție conform căreia cel a cărui onoare sau demnitate au fost supuse, pe nedrept, oprobiului public, a suferit un prejudiciu de ordin moral. Așa fiind, la aprecierea judecătorului rămâne doar găsirea unei forme adecvate și, pe cât posibil suficiente, de reparare a acestui prejudiciu și de protejare a valorilor morale vătămate. Așadar, odată ce s-a făcut dovada faptei ilicite (respectiv, formularea unor afirmații defăimătoare la adresa reclamantului), existența prejudiciului este prezumată a fi dovedită, revenind instanței aprecierea cuantumului acestuia în funcție de circumstanțele cauzei. În opinia recurentei, în speță, s-a făcut dovada existenței unei fapte ilicite, constând în prejudicierea reputației acesteia, ceea ce este suficient pentru a prezuma și existența prejudiciului suferit de aceasta.

Procedura de filtru Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ. data de 14 septembrie 2018, astfel cum a fost completat prin suplimentul din data de 11 aprilie 2019, a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților, iar prin Încheierea din 25 septembrie 2019 completul de filtru a admis în principiu recursul declarat de reclamanta A. și a fixat termen de judecată în ședință publică pentru soluționarea recursului la data de 13 noiembrie 2019.

Apărările formulate în cauză. Prin întâmpinarea formulată la data de 25 februarie 2019, intimatul pârât B. a solicitat respingerea recursului ca nefondat. În motivare, acesta a susținut, în esență, că angajarea răspunderii civile delictuale pentru pretinsa faptă ilicită imputată de recurentă ar constitui o ingerință în dreptul la liberă exprimare, garantat prin art. 10 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. În acest sens, intimatul a arătat că nu sunt îndeplinite cerințele statuate în jurisprudența CEDO potrivit cu care limitarea adusă de stat acestui drept este contrară Convenției dacă nu îndeplinește cele trei condiții cumulative enumerate în paragraful 2 al art. 10 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Susține intimatul că, potrivit jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, opiniile sau afirmațiile unei persoane sunt protejate prin libertatea de exprimare chiar și atunci când ele sunt incomode, când tind să deranjeze persoanele vizate, iar dacă aceste opinii sau afirmații se încadrează într-un discurs purtând asupra unor probleme de interes general, protecția libertății de exprimare este mai energică, marja de intervenție a statelor în limitarea acestei libertăți fiind foarte restrânsă. Arată, în acest sens, că în cauza Thorgeirson c. Islandei, Curtea europeană a precizat că art. 10 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului apără nu numai afirmațiile incluse în cadrul unei dezbateri politice, ci și discutarea oricăror subiecte care interesează opinia publică în general sau un segment al acesteia. Apreciază că în mod corect a reținut curtea de apel că afirmațiile intimatului au contribuit, la o dezbatere de interes general deoarece prezentau punctul de vedere al unei părți foarte importante a băncilor ce acordau credite de nevoi personale garantate cu ipotecă și erau vizate de legea dării în plată, respectiv a băncilor cu capital străin, în condițiile în care constatarea nelegalității acestui produs de creditare ar fi împietat serios asupra activității acestor instituții. În opinia intimatului, recurenta încearcă să acrediteze ideea că discursul criticat nu ar viza un aspect de interes public, ci, ar urmări, de fapt, să plaseze numele acesteia într-un context de natură să inducă publicului implicarea sa în posibile fapte ilegale, însă aceste afirmații ignoră tema efectivă a discursului și anume dezbaterea unui aspect de interes general și scindează afirmațiile pârâtului, dând acestora un înțeles artificial. Se arată că afirmațiile făcute au privit probleme de interes public, scopul urmărit fiind acela de a atrage atenția faptului că aceste credite ipotecare reprezintă un produs bancar larg răspândit în România și că legalitatea acestora este incontestabilă. De asemenea, subliniază că este vorba de o singură afirmație făcută în contextul unui interviu cu privire la legea dării în plată și care nu este prejudiciabilă pentru recurentă, astfel că angajarea răspunderii sale delictuale nu poate fi considerată drept necesară și proporțională într-o societate democratică, fiind, în consecință, contrară art. 10 din Convenție. În opinia intimatului, afirmațiile acestuia trebuie calificate drept judecăți de valoare, iar nu descrieri de fapte concrete, iar în acest sens, în mod corect a fost luată în considerare tehnica reducerii la absurd utilizată în cadrul discursului. Invocă, totodată, faptul că discursul său nu s-a referit exclusiv la recurentă, ci la o categorie largă de persoane implicate în mecanismul bancar: bănci, clienți, BNR, ANPC, notarii publici care reprezintă o garanție, prin simplul număr al acestora, că un anumit tip de produs bancar este legal. De asemenea, precizează că aceste judecăți de valoare se sprijină pe o bază factuală rezonabilă, fiind de notorietate larga răspândire a creditelor ipotecare de nevoi personale - peste 160.000 de contracte încheiate la data interviului. Arată, totodată, că instanța europeană a stabilit că necesitatea de a dovedi faptele ce stau la baza judecății de valoare este mai puțin stringentă atunci când aceste fapte sunt deja cunoscute publicului interesat (Feldek c. Slovaciei; Standard Verlags GMBH și Krawagna-Pfeifer c. Austriei). Or, însuși avocatul D., soțul recurentei, a fost cel care a adus în discuție pretinsa nelegalitate a creditelor ipotecare de nevoi personale în articolul intitulat "Controverse privind nulitatea contractelor de credit pentru nevoi personale cu ipotecă ". Subliniază intimatul că afirmația incriminată nu a fost făcută în calitate de inițiator al subiectului ci, dimpotrivă, a constituit o reacție față de acuzația vehementă de nelegalitate, care ar fi vizat inclusiv activitatea recurentei și că nu a făcut altceva decât să opineze în sensul legalității mecanismului în discuție. Totodată, apreciază că în mod corect a reținut instanța de apel calitatea de persoană publică a recurentei, în contextul dezbaterii în discuție. Astfel, apelanta este ținută a suporta nivelul de critică permis în cazul unei persoane publice, în condițiile în care indiscutabil, exercita, o funcție de conducere în departamentul juridic al unei bănci comerciale exercitând în mod clar atribuții decizionale referitoare la coordonarea, controlul și avizarea tuturor actelor juridice încheiate de bancă, atribuții de esența unei funcții de conducere indiferent de modalitatea juridică de organizare a băncii. De altfel, chiar recurenta a afirmat, prin cererea de chemare în judecată, că activează de mai bine de 20 de ani în cadrul aceleiași instituții bancare, ocupând importante funcții de conducere în cadrul acesteia. A concluzionat intimatul că este corectă aprecierea instanței de apel în sensul că nu a săvârșit vreo faptă ilicită prin intermediul interviului acordat ziarului Bursa în data de 06 iunie 2016, afirmația care a generat litigiul de față nefiind defăimătoare sau calomniatoare, iar raportat la contextul real în care a fost făcută, nu poate avea caracter ilicit. Mai mult, recurenta nu a fost numită în cadrul interviului acordat de acesta, referirea la aceasta fiind făcută strict pentru a sublinia legalitatea produsului de creditare. În aprecierea intimatului, discursul său se înscrie în exercițiul normal al libertății de exprimare cu privire la o problemă de interes general, iar concluzia celor afirmate este că întrucât recurenta ocupă o funcție de specialitate juridică, acesta reprezintă, pe lângă altele, un argument în plus în sensul legalității unui anumit produs bancar, iar nu invers - după cum încearcă recurenta să demonstreze prin inversarea logicii frazei. În plus, afirmațiile menționate se înscriu în limitele admisibile ale libertății de exprimare, caz în care angajarea răspunderii delictuale pentru aceste afirmații ar constitui o încălcare a art. 10 din Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale. Precizează, totodată, recurentul că în urma interviului acordat și, foarte posibil, datorită acestuia, problema așa-zisei ilegalități a creditelor de nevoi personale garantate prin ipotecă nu a mai fost ridicată niciodată în presa de specialitate, fiind deci evident, că nimeni nu crede că aceste credite sunt ilegale. S-a mai susținut că recurenta nu produce vreun raționament concludent care să justifice modalitatea în care afirmațiile intimatului i-ar fi lezat onoarea, reputația și demnitatea, deși, antrenarea răspunderii civile delictuale presupune dovedirea unei fapte ilicite, care trebuie să aibă, în mod necesar, un potențial vătămător și existența unui prejudiciu cert, care se impune a fi dovedit, indiferent de mijlocul de probă folosit, chiar și atunci când se pretinde că prejudiciul este unul moral. II. Soluția Înaltei Curți de Casație și Justiție. Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și în raport de dispozițiile legale și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, relevante în această materie, Înalta Curte apreciază că recursul este nefondat pentru considerentele următoare: Înalta Curte reține că prin criticile formulate, recurenta tinde la a demonstra o situație de aplicare nelegală în cauză a unor norme de drept substanțial, respectiv a prevederilor art. 72, art. 73, art. 75, art. 252, art. 253 și art. 1349 C. civ., art. 20 din Constituția României și art. 8 și art. 10 din Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale aspect care se circumscrie motivului de casare prevăzut de art. 488 pct. 8 din C. proc. civ. Potrivit art. 70 din C. civ. orice persoană are dreptul la libera exprimare, iar exercitarea acestui drept nu poate fi restrânsă decât în cazurile și limitele prevăzute la art. 75. Pe de altă parte, conform art. 72 alin. (2) din C. civ. este interzisă orice atingere adusă onoarei și reputației unei persoane fără consimțământul acesteia, ori fără respectarea limitelor prevăzute la art. 75. De asemenea, orice persoană are dreptul la propria imagine, iar dispozițiile prevăzute de art. 75 sunt aplicabile. Art. 75 din C. civ., la care se face trimitere prin textele legale susmenționate, prevede în mod expres că nu constituie o încălcare a drepturilor anterior enunțate atingerile care sunt permise de lege sau de convențiile și pactele internaționale privitoare la drepturile omului la care România este parte. Exercitarea drepturilor și libertăților constituționale cu bună-credință și cu respectarea pactelor și convențiilor internaționale la care România este parte, nu constituie o încălcare a drepturilor prevăzute în prezenta secțiune. Tot astfel, art. 20 alin. (1) din Constituția României stipulează, în mod expres, că dispozițiile constituționale privind drepturile și libertățile cetățenilor vor fi interpretate și aplicate în concordanță cu Declarația Universală a Drepturilor Omului, cu pactele și cu celelalte tratate la care România este parte. Art. 10 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului prevede la paragraful 1 că orice persoană are dreptul la libertatea de exprimare, drept care cuprinde libertatea de opinie și libertatea de a primi sau de a comunica informații ori idei fără amestecul autorităților publice și fără a ține seama de frontiere. În paragraful 2, norma convențională prevede că exercitarea acestor libertăți, ce comportă îndatoriri și responsabilități, poate fi supusă unor formalități, condiții, restrângeri sau sancțiuni prevăzute de lege, care constituie măsuri necesare, într-o societate democratică, pentru securitatea națională, integritatea teritorială sau siguranța publică, apărarea ordinii și prevenirea infracțiunilor, protecția sănătății sau a moralei, protecția reputației sau a drepturilor altora, pentru a împiedica divulgarea de informații confidențiale sau pentru a garanta autoritatea și imparțialitatea puterii judecătorești. Rezultă că dreptul garantat de art. 10 din Convenție nu este unul absolut. Astfel, dacă paragraful 1 al art. 10 consacră existența dreptului la libertatea de exprimare, paragraful 2 al articolului menționat permite restrângerea exercitării acestui drept în ipoteza în care folosirea libertății de exprimare este îndreptată împotriva anumitor valori pe care statul le poate în mod legitim apăra sau chiar împotriva democrației însăși. Altfel spus, libertatea de exprimare, ca drept esențial într-o societate democratică, nu poate fi exercitată dincolo de orice limite. Ca orice altă libertate socială, ea presupune luarea în considerare a unor interese de ordin general, cum sunt siguranța națională, integritatea teritorială ale statelor contractante, siguranța publică, apărarea acesteia și prevenirea săvârșirii unor infracțiuni, protecția sănătății și a moralei publice, garantarea autorității și imparțialității puterii judiciare, precum și a unor interese de ordin personal, anume reputația și drepturile ce aparțin altor persoane, împiedicarea de a divulga informații confidențiale. Aceste limitări se concretizează în posibilitatea existenței unor ingerințe ale autorităților statale în exercițiul dreptului la libertatea de exprimare, spre a se realiza scopurile enunțate de art. 10 paragraful 2 din Convenție. Instanța europeană a subliniat în repetate rânduri că restricțiile la libertatea de exprimare, oricare ar fi contextul în discuție, nu sunt compatibile cu dispozițiile art. 10 paragraful 2 decât dacă îndeplinesc condițiile pe care textul le impune în privința lor. Conform celor ce rezultă din dispozițiile normei convenționale evocate, exercițiul libertății de exprimare presupune "îndatoriri și responsabilități" și el poate fi supus unor "formalități, condiții, restricții sau sancțiuni", ceea ce semnifică recunoașterea posibilității pentru stat de a exercita anumite "ingerințe" în exercițiul acestei libertăți fundamentale. Aceste ingerințe trebuie, însă să îndeplinească anumite condiții, respectiv să fie prevăzute de lege, să urmărească un scop legitim și să fie necesare într-o societate democratică. "Scopul legitim" este dat de interesele de ordin general și de cele individuale prevăzute de paragraful 2 al art.

În acest sens, în cauza Handyside c. Marii Britanii, s-a subliniat că "libertatea de exprimare constituie unul din fundamentele esențiale ale unei societăți democratice, una din condițiile primordiale ale progresului său și ale împlinirii individuale a membrilor săi. Sub rezerva paragrafului 2 al art. 10, ea acoperă nu numai "informațiile" sau "ideile" care sunt primite favorabil sau care sunt considerate inofensive ori indiferente, ci și pe acelea care ofensează, șochează sau îngrijorează statul sau un anumit segment al populației. Acestea sunt cerințele pluralismului, toleranței și spiritului deschis, în absența cărora nu există societate democratică". În ceea ce privește dreptul la viața privată, Curtea Europeană a statuat în jurisprudența sa că noțiunea de viață privată cuprinde elemente care se raportează la identitatea unei persoane, cum ar fi numele său, fotografia sa, integritatea sa fizică și morală; garanția oferită de art. 8 din Convenție este destinată în principal să asigure dezvoltarea, fără ingerințe din afară, a personalității fiecărui individ în relațiile cu semenii. Așadar, există o zonă de interacțiune între individ și terți, care, chiar și într-un context public, aparține "vieții private" (a se vedea Von Hannover împotriva Germaniei [GC], nr. 59320/00, paragraful 50, CEDH 2004-VI). De asemenea, s-a statuat că "dreptul la apărarea reputației este un drept care, în calitate de element al vieții private, este legat de art. 8 din Convenție" (a se vedea Chauvy și alții împotriva Franței, nr. 64915/01, paragraful 70, CEDH 2004-VI). Totodată, s-a arătat că trebuie găsit un echilibru între libertatea de exprimare și dreptul la viața privată, care cade sub incidența art. 8, echilibru care impune tragerea la răspundere a persoanelor vinovate de comiterea afirmațiilor denigratoare, dacă afirmațiile reprezintă situații factuale, lipsite de suport probatoriu, efectuate în cadrul unei adevărate campanii de denigrare și reiterate în public, prin mijloace de comunicare prin presă și mass-media cu rea-credință (cauza Petrina vs. România, cauza Andreescu vs. România). În acest sens, instanța europeană a statuat în cauza Sipoș vs. România că, "Curții îi revine sarcina de a stabili dacă statul, în contextul obligațiilor pozitive care decurg din art. 8 din Convenție, a administrat un just echilibru între protecția dreptului reclamantei la reputația sa, element constituent al dreptului la protecția vieții private, și libertatea de exprimare protejată la art. 10 (Petrina, citată anterior, pct. 36; Von Hannover împotriva Germaniei, nr. 59320/00, pct. 70, CEDH 2004-VI). Astfel, Curtea consideră că obligația pozitivă care decurge din art. 8 din Convenție trebuie să se aplice în cazul în care afirmațiile susceptibile să afecteze reputația unei persoane depășesc limitele criticilor acceptabile din perspectiva art. 10 din Convenție (Petrina, citată anterior, pct. 39)". De asemenea, Curtea a făcut referire la limitele criticii acceptabile, limite în privința cărora s-a apreciat că trebuie să fie mai largi în cazul funcționarilor publici ori politicienilor decât în privința persoanelor private (cauza Ieremiov c. României nr. 1, 24 noiembrie 2009, nr. 75300/01, par. 38). Totodată, pentru a constitui o încălcare a art. 8 din Convenție care protejează dreptul la reputație, un atac împotriva reputației unei persoane trebuie să atingă un anumit nivel de gravitate și să cauzeze un prejudiciu victimei prin atingerile aduse dreptului acesteia la respectul vieții private (cauza A. c. Norvegiei, 9 aprilie 2009, nr. 28070/06, par. 64). Instanța de contencios european a reținut, în cauza Nilsen și Johnsen c. Norvegiei, că, în contextul unei dezbateri publice privitoare la probleme de interes general, în care, de o parte și de alta, erau în joc reputații profesionale, o anumită doză de exagerare este tolerată. În această privință - a judecăților de valoare - Curtea Europeană a subliniat că, într-o societate democratică, puterile publice se expun, în principiu, controlului permanent din partea cetățenilor, și, sub rezerva bunei - credințe, fiecare trebuie să poată atrage atenția opiniei publice asupra situațiilor pe care le consideră ilegale. În aprecierea depășirii limitelor libertății de exprimare și necesitatea respectării dreptului la viața privată, respectiv dreptul la imagine și dreptul la reputație, Curtea Europeană a avut în vedere calitatea și funcția persoanei criticate, forma/stilul și contextul mesajului critic, contextul în care este redactat articolul (cauza Niculescu Dellakeza vs. România), interesul public pentru tema dezbătută (cauza Bugan vs. România), buna-credință a autorului afirmațiilor incriminate (cauza Ileana Constantinescu vs. România), raportul dintre judecățile de valoare și situațiile faptice, doza de exagerare a limbajului artistic, proporționalitatea sancțiunii cu fapta (cauza Bugan vs. România, cauza Dumitru vs. România). În speță, fapta ilicită care i se impută pârâtului constă în afirmația, făcută de acesta în cadrul interviului acordat cotidianului "Bursa" la data de 6 iunie 2016 intitulat "Inițiatorii Legii Dării în plată aveau responsabilitatea întocmirii studiului de impact" în sensul că dacă contractele de credit de nevoi personale garantate cu ipotecă ar fi ilegale, "înseamnă că la această ilegalitate au participat nu numai cele 40 de bănci care le acordă de cel puțin 10 ani, ci și cei circa 160.000 de clienți care au beneficiat de ele, BNR ca supraveghetor al sistemului bancar, ANPC, notarii care au înscris ipotecile și mulți alții, fără să o mai pomenim pe soția avocatului D., care, în calitate de șef al compartimentului juridic la o bancă comercială trebuie să fi participat la acordarea acestor credite sau măcar să fi avut știință despre ele. Apropo, avocatul D., așezat chiar lângă deputatul E. la ședința respectivă, nu a avut nici o reacție la afirmația privind așa zisa ilegalitate a respectivelor produse de creditare. Dar lăsând de o parte aspectul de mai sus, care ar părea anecdotic dacă nu ar fi de substanță, unul dintre scopurile studiului de impact este să descurajeze amatorismul și impostura în promovarea unei legi ..." Potrivit situației de fapt stabilite în cauză, menționarea numelui reclamantei în cuprinsul acestui interviu s-a făcut în contextul în care soțul acesteia, avocatul D., inițiator al legii menționate, a participat la ședința din 5 aprilie 2016 a Comisiei juridice din Camera Deputaților, în cadrul căreia deputatul E. a susținut caracterul ilegal al contractelor de credit de nevoi personale garantate cu ipotecă. De asemenea, în conținutul interviului, pârâtul și-a exprimat opinia referitoare la lipsa studiului de impact pentru Legea dării în plată și la legalitatea creditelor de nevoi personale garantate cu ipotecă, în calitate de președinte al consiliului de administrație al unei bănci comerciale și membru în Consiliul de administrație al Consiliului Investitorilor Străini. În acest context, luând în considerare reperele reliefate în jurisprudența instanței europene, la care face trimitere și recurenta, Înalta Curte, raportându-se la criticile concrete cu a căror analiză a fost învestită și analizând forma, stilul și modalitatea de expunere a ideilor utilizate de pârât și contextul în care a fost făcută afirmația imputată prin cererea de chemare în judecată, constată că statuările instanței de apel, în sensul că afirmația incriminată nu are caracter ilicit, este judicioasă. Astfel, se observă că pârâtul nu a utilizat în cuprinsul interviului acordat un limbaj ofensator, jignitor, iar expresiile folosite în legătură cu reclamanta nu indică o certitudine cu privire la săvârșirea unor fapte ilegale de către reclamantă. În acest sens, utilizarea de către pârât în cuprinsul raționamentului expus, a condiționalului "dacă", urmat de o negare și de precizarea că referințele expuse anterior în cuprinsul interviului pot fi calificate ca fiind anecdotice "dacă nu ar fi de substanță", confirmă pe deplin aprecierea instanței de apel că, în realitate, acesta, prin afirmațiile pretins ilicite, a urmărit să demonstreze lipsa de fundament a opiniei vehiculate anterior de către un reprezentant al puterii legiuitoare în sensul că astfel de credite, ce urmau a intra în sfera de reglementare a legii dării în plată, ar fi fost nelegale, scop pentru care a recurs la un raționament logic, subliniind că dacă ar fi primită concluzia vizând nelegalitatea acestui tip de credite, s-ar ajunge la o concluzie absurdă, de neacceptat. Tot astfel, nu pot fi ignorate trimiterile realizate de pârât, în cuprinsul aceluiași paragraf - în care este înserată afirmația pretins denigratoare - la autoritățile cu atribuții în supravegherea pieței bancare, respectiv în protecția consumatorilor - care, aveau rolul de sublinia că, în opinia celui intervievat, legalitatea unui astfel de credit a fost girată și acceptată inclusiv de aceste autorități ale statului (întrucât, în caz contrar s-ar fi impus luarea unor măsuri prin care să se dispună interzicerea lor), respectiv la profesionalismul și autoritatea de care se bucură notarii publici (ceea ce ar fi demonstrat că, prin autentificarea contractelor privind instituirea unor garanții aferente acestui tip de credit, aceștia au confirmat legalitatea împrumuturilor garantate). De altfel, reclamanta nu este desemnată în interviul incriminat prin nume și prenume, ceea ce înlătura argumentul acesteia vizând intenția de denigrare cu care ar fi acționat pârâtul. În același sens, trebuie avută în vedere evidențierea în cuprinsul interviului atât a perioadei îndelungi de timp în care produsul bancar respectiv fusese utilizat în piața bancară, cât și a numărului mare de astfel de contracte încheiate în România. În același context, în mod judicios s-a apreciat în cauză că analiza caracterului ilicit al faptei imputate pârâtului nu poate ignora faptul că la data săvârșirii faptelor analizate, intimatul era, la rândul său, președinte al consiliului de administrație al unei bănci comerciale, fiind implicat așadar în implementarea și gestionarea unor astfel de produse bancare, cu responsabilitățile aferente, și nici poziția socială și profesională a reclamantei, care, deși este nominalizată în calitate de soție a unuia dintre inițiatorii proiectului legislativ ce a constituit obiectivul interpelării jurnalistice a pârâtului, ocupa o importantă funcție de conducere în cadrul unei instituții bancare, care avea în portofoliu, un astfel de tip de credit, aspect care era cunoscut de pârât. Or, lecturarea interviului acordat, în integralitatea acestuia relevă, așa cum corect a apreciat și instanța de apel, că opinia exprimată de pârât este în sensul că prin implementarea pe piața bancară a creditelor despre care se vorbește în cuprinsul interviului nu au fost încălcate dispozițiile legale, iar tocmai utilizarea raționamentului ad absurdum, în contextul amintit este de natură a ilustra că acesta a urmărit să demonstreze legalitatea acestui tip de credite prin inducerea ideii că este este neverosimil ca respectivul tip de contract bancar să fie considerat ca fiind lovit de nulitate, iar nu denigrarea reclamantei. De altfel, trebuie observat că deși se susține că cel puțin o parte a cititorilor ar fi putut interpreta afirmațiile pârâtului ca fiind de natura a sugera implicarea reclamantei în activități ilegale, reclamanta nu a făcut trimitere la vreun comentariu postat de cititori care să confirme aceste susțineri. Așa cum corect s-a subliniat prin decizia recurată, o lecturare atentă și cu bună credință a interviului citat, de către un cititor avizat, cu un nivel de informare ridicat, cum este publicul căruia i se adresează editorialul de specialitate economico-financiar care a publicat interviul în discuție, fără scindarea nepermisă a argumentelor expuse în cuprinsul acestuia - în justificarea opiniei profesionale a pârâtului în legătură cu un subiect intens mediatizat și care prezenta interes pentru public - nu lasă să se înțeleagă că pârâtul, prin aceste afirmații care făceau trimitere la persoana reclamantei, ar fi urmărit sau acceptat că cititorii puteau deduce o implicare a acesteia într-o activitate ilegală. Aceasta întrucât caracterul pretins denigrator sau ofensator al afirmațiilor analizate nu poate rezulta din izolarea anumitor afirmații inserate în interviu, cărora să li se dea o autonomie inadecvată contextului în care au fost făcute, ci așa cum a statuat CEDO în cauza Stângă și Scultelnicu împotriva României, ingerința litigioasă trebuie să fie examinată "în lumina ansamblului problemei", cu luarea în considerare a "cuvintelor reproșate reclamanților" și a contextului în care au fost utilizate. Utilizarea unui ton critic, ușor ironic în descrierea situației prezentate prin sublinierea cu caracter anecdotic a situației contradictorii în care se afla soțul reclamantei - unul din promotorii legii dării în plată, context în care s-a vehiculat nelegalitatea creditelor de nevoi personale garantate cu ipotecă, produs bancar utilizat la acea epocă frecvent pe piața creditelor bancare din România, în timp ce reclamanta ocupa o funcție importantă în cadrul compartimentului juridic al unei bănci comerciale ce acorda astfel de credite - nu semnifică intenția pârâtului de a o defăima sau ofensa pe reclamantă sau de a-i știrbi reputația sau probitatea profesională, în realitate, cuprinsul interviului, în integralitatea sa, nelăsând să se înțeleagă că s-ar fi pus la îndoială profesionalismul reclamantei sau că aceasta ar fi fost implicată în activități ilegale de creditare. În consecință, în opinia prezentei instanțe, simpla ridiculizare a unei situații, mai ales în contextul în care este dezbătut un subiect de interes public nu semnifică intenția de ofensa și nici nu are semnificația unei conduite cuplabile a autorului interviului. În același sens, instanța de contencios european a reținut, în cauza Nilsen și Johnsen c. Norvegiei, că, în contextul unei dezbateri publice privitoare la probleme de interes general, în care, de o parte și de alta, erau în joc reputații profesionale, o anumită doză de exagerare este tolerată. Nu în ultimul rând, cum a și reținut instanța de apel, în jurisprudența Curții Europene s-a subliniat în mod constant că, sub rezerva art. 10 alin. (2) din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, libertatea de exprimare este valabilă nu numai pentru informațiile și ideile acceptate, considerate drept inofensive sau indiferente, ci și pentru cele care deranjează, neliniștesc sau îngrijorează un anumit segment al populației - aceasta fiind expresia pluralismului, toleranței și mentalității deschise, fără de care nu există societate democratică. Ca urmare, nu poate fi apreciată ca fiind fondată nici susținerea recurentei reclamante în sensul că, în speță, instanța de apel ar fi făcut o aplicare greșită a prevederilor legale privind libertatea de exprimare din perspectiva referirilor la jurisprudența CEDO, neputându-se valida punctul de vedere al acesteia în sensul că tema nelegalității unui tip de credit foarte utilizat la acea epocă nu avea aptitudinea de a îngrijora un segment important al publicului, alcătuit din profesioniștii implicați în astfel de proceduri, respectiv din cei care au accesat astfel de credite sau potențiali consumatori. În egală măsură, contrar aserțiunilor din recurs, este corectă constatarea instanței de apel în sensul că întreaga temă a interviului acordat de pârât era circumscrisă unui subiect de interes public - chestiunile în legătură cu legalitatea unui tip de creditare practicat pe scară largă, fiind indisolubil legate de credibilitatea sistemului bancar și de stabilitatea economico - financiară a statului. Astfel, întregul context al interviului redat nu relevă o intenție de a se analiza activitatea profesională a reclamantei, ci de a se demonstra precaritatea raționamentului inițiatorilor unui proiect de lege și lipsa de fundament a afirmațiilor publice ale unora dintre aceștia. Așa fiind, expunerea unor judecăți de valoare în cuprinsul interviului, cum sunt cele care fac trimitere la persoana reclamantei, nu pot fi privite drept afirmații factuale care nu ar avea legătură cu tema de interes public supusă dezbaterii. Înalta Curte constată, totodată, că în speță, s-a reținut în cadrul situației de fapt că reclamanta ocupă o funcție importantă, de conducere, într-o bancă comercială, aspect necontestat în recurs. În același sens sunt edificatoare chiar susținerile acesteia din cererea introductivă, în care se afirmă că: "personalul de conducere din instituțiile bancare este supus unor condiții foarte stricte de control și avizare, în contextul necesității respectării reglementărilor prudențiale prevăzute în cazul instituțiilor de credit",respectiv că, "domeniul bancar este o lume mică în care toată lumea se cunoaște cu toată lumea, iar consolidarea pe post, sau după caz avansarea depinde mai mult de listele negre/albe scrise potrivit acestor cutume". Or, deși, reclamanta nu se încadrează în categoria persoanelor publice - în sensul că nu ocupă funcții publice în stat și nici nu exercită atribuții oficiale - poziția sa profesională și profesia sa o diferențiază de o persoană fizică obișnuită, plasându-o practic mai aproape de o persoană publică - ceea ce înseamnă că și în privința sa, prin interesul manifestat de public (cel puțin o parte a acestuia reprezentată de segmentul de cititori căruia i se adresează editorialul Bursa) este necesar să se accepte, în plus față de consecințele generate de interesul public al subiectului, o toleranță mai mare în analiza faptelor pe care le reclamă. De asemenea, afirmațiile pretins ilicite din cuprinsul interviului - ceea ce a fost prezentat publicului - nu reprezintă un aspect ce ține strict de viața privată a reclamantei. Așa fiind, câtă vreme recurenta reclamantă are statutul unei persoane care se bucură de renume și reputație, atât în domeniul bancar, dar și în percepția publicului căruia i se adresează editorialul care a publicat interviul acordat de pârât, nu s-ar putea reține o încălcare de către instanța de apel a reperelor trasate în jurisprudența instanței europene în privința limitelor libertății de exprimare. Împrejurarea că reclamanta nu a fost implicată în procedura de inițiere a legii dării în plată, nu poate înlătura această concluzie, câtă vreme, dezbaterea publică a privit nu neapărat persoana promotorilor legii, ci motivele care justificau, în opinia acestora, adoptarea actului normativ menționat și care fuseseră deja aduse la cunoștința publicului, făcând subiect al unor dezbateri în Comisiile de specialitate ale Camerei Deputaților. Câtă vreme un astfel de motiv viza legalitatea unor produse de creditare, așa cum s-a reținut anterior, nu s-ar putea reține o lipsă de legătură a afirmațiilor pretins ilicite cu tema de interes public dezbătută. Tot astfel, contrar criticilor din recurs, exprimarea în cuprinsul interviului a opiniei personale a pârâtului referitoare la legalitatea creditelor de nevoi personale cu garanții imobiliare, astfel cum aceasta a fost argumentată, semnifică formularea unor judecăți de tip subiectiv ale acestuia în legătură cu acest subiect de interes public. În opinia prezentei instanțe, afirmațiile imputate pârâtului se încadrează în exprimarea unei opinii profesionale asupra oportunității inițierii unui act normativ cu impact social important, raportat la scopul urmărit și la imperativul fundamentării serioase și documentate a acestuia, iar o atare caracteristică exclude asimilarea acestora unor fapte sau acțiuni, imputate reclamantei. Astfel, raportat la circumstanțele particulare ale cauzei, caracterizate de o polemică publică între reprezentanții sistemului bancar - cum este cazul pârâtului - și inițiatorii legii dării în plată, afirmațiile intimatului care o aduc în discuție pe reclamantă nu reprezintă decât o modalitate personală de argumentare a poziției proprii, ceea ce nu poate determina reținerea relei-credințe a acestuia. În acest context, nu trebuie omis faptul că articolul publicat de editorialul Bursa cuprinde un punct de vedere formulat oral de pârât la întrebările adresate acestuia de către un jurnalist, iar nu preluare a unei opinii elaborate anterior într-o formă scrisă. În același timp, Curtea europeană a stabilit o foarte importantă distincție între afirmarea unor fapte și cea a unor judecăți de valoare, distincția corespunzând, într-o anumită măsură, celei realizate în chiar textul art. 10 din CEDO. Potrivit Curții, existența faptelor poate fi demonstrată, în timp ce adevărul judecăților nu impun, ca regulă, o atare sarcină autorului lor, ci, raportat la circumstanțele în care au fost făcute cunoscute publicului și la natura judecăților de valoare ar trebui cel mult probată buna-credință a autorului acestora. În speță, însă, date fiind condițiile particulare care trebuie avute în vedere conform acestei jurisprudențe - subiectul de interes public dezbătut și calitatea persoanei vizate, de persoană care se bucură de prestigiu în domeniul profesional în care activează - limitarea libertății de exprimare a pârâtului prin impunerea unei sarcini de a proba un fapt pe care nu l-a afirmat și nici nu l-a sugerat prin judecățile expuse - acela că recurenta-reclamantă a participat la o activitate de creditare nelegală - s-ar dovedi excesivă. Ca urmare, instanța de recurs consideră că exercitarea libertății de exprimare a pârâtului nu a depășit limitele admisibile ale libertății de exprimare în cazul unei dezbateri publice cu privire la un subiect de interes general - adoptarea legii dării în plată și lipsa unei fundamentări temeinice a unor proiecte de lege importante. În consecință, concluzia care se impune este aceea că afirmația pârâtului, raportată la contextul real în care a fost făcută, se circumscrie exercițiului normal al libertății de exprimare cu privire la o problemă de interes general - legalitatea unui tip de credit bancar, larg răspândit în România. În acest context, trebuie observat și faptul că, hotărârile Curții de la Strasbourg indică principiul, conform căruia adevărul obiectiv al afirmațiilor nu trebuie să fie singurul criteriu luat în considerare de instanțe, în situația în care analizează o acuzație de defăimare, elementul determinant trebuind să fie bună-credință a autorului afirmațiilor care afectează reputația părții vătămate (cauza Radio France și alții c. Franței). În consecință, este necesară analiza atitudinii subiective a pârâtului, în raport atât cu adevărul afirmațiilor sale, cât și cu scopul demersului său, reaua credință fiind înlăturată dacă se dovedește că acesta nu a acționat cu intenția de a afecta în mod gratuit reputația reclamantei, ci a urmărit să informeze opinia publică asupra unor chestiuni de interes public. Or, în cauză, așa cum s-a demonstrat pe larg în cele ce preced, scopul în care au fost făcute afirmațiile imputate pârâtului servesc unui interes public - acela de a evidenția impactul nefavorabil al vehiculării ipotezei nelegalității unui tip de credite și nu sunt menite să plaseze numele reclamantei într-un context de natură să inducă publicului implicarea sa în posibile fapte ilegale, ceea ce înlătură argumentul recurentei în sensul că acesta ar reprezenta un atac personal, nefondat împotriva sa. Simpla apreciere subiectivă a reclamantei că afirmațiile incriminate i-ar fi defavorabile soțului său sau acesteia nu este suficientă pentru a conduce la concluzia că pârâtul prin exprimarea opiniei sale profesionale, în raport cu o temă de interes public, astfel argumentată, a acționat cu rea credință. De altfel, trebuie subliniat că ceea ce poate reclama recurenta-reclamantă, în cauză, raportat la cadrul procesual stabilit în fața instanțelor de fond este afectarea valorilor morale relativ la propria persoană. Ca urmare, nu se poate reține nici reaua credință a pârâtului în publicarea articolului incriminat, deoarece acesta nu a acționat în scopul prejudicierii reclamantei. Raportat la considerentele ce preced, Înalta Curte constată că instanța de apel a analizat în mod riguros și obiectiv conduita pârâtului, iar concluzia trasă, în sensul că fapta imputată pârâtului nu depășește limitele acceptabile ale libertății de exprimare, nu indică o aplicare eronată în cauză nici a normelor legale interne incidente și nici a normelor convenționale astfel cum acestea au fost interpretate prin jurisprudența CEDO. Cum, în absența unei fapte ilicite, prin care, încălcându-se normele dreptului obiectiv, să se fi adus atingere drepturilor subiective ale reclamantei, nu sunt întrunite cumulativ condițiile răspunderii civile delictuale, obligarea intimatului pârât la plata unor despăgubiri civile ar reprezenta o ingerință disproporționată și a cărei necesitate imperioasă într-o societate democratică nu poate fi decelată în ca